Introducere

6.5.4. Reeducarea respiraţiei hemidiafragmatice.

Deseori avem de antrenat doar un hemidiafragm care dintr-o cauză pleurală, pulmonară, viscero-abdominală sau frenică îşi reduce mult amplianţele respiratorii.

• 
  postura este decubitul homolateral. Pentru a bloca expansiunea toracală heterolaterală" închidem" toracele prin ridicarea capului pe o pernă şi braţul aşezat pe torace. Antrenamentul asistat se execută prin plasarea mâinii kinetoterapautului în spaţiul costoiliac homolateral.
  
• 
  în expir mâna presează înăuntru şi în sus împingând astfel viscerele spre hemidiafragm care la rândul lui va fi ridicat de presiunea abdominală.
  
• 
  în inspir mâna lasă liber de orice presiune abdomenul. Mişcarea respiratorie abdominală cea mai cunoscută: antepulsia peretelui în inspir şi succesiunea lui în expir.
  

Din aceeaşi poziţie prin introducerea unei apnee postinspiratorii se realizează un foarte bun tratament contra aderenţelor pleurale ale fundului de sac respectiv. Laterodecubitul poate fi variat poziţionat cu înclinări uşoare anterioare sau posterioare în funcţie de zonele aderenţiale mai importante.

6.6. Modalităţi de creştere a capacităţii de efort

a pacienţilor.

Simptomul cel mai supărător pentru un bolnav respirator este incapacitatea lui la efort, exprimată prin dispneea la efort de grade diferite. Această incapacitate antrenează într-o mai mare sau mai mică măsură starea de dependenţă a bolnavului, îi modifică însăşi personalitatea.

Toleranţa la efort este principala măsură pentru aprecierea capacităţii de muncă a pacientului.
Desigur că există un raport între starea patomorfică a bolii şi această incapacitate de efort. Dar acest raport nu este şi proporţional, deoarece în multe cazuri pacientul şi-a limitat cu mult mai mult propria activitate decât ar fi impus boala. Nu rareori vina o poartă chiar medicul, care, recomandând bolnavului pulmonar (ca şi cardiacului) evitarea efortului fizic mare, pierde din vedere să-i explice necesitatea menţinerii în anumite limite a unei activităţi fizice de continuitate.
Lipsa activităţii fizice antrenează ea însăşi perturbări funcţionale în special cardiocirculatorii, musculare şi metabolice, ce vor repercuta asupra respiraţiei însăşi.


Obiectivele antrenamentului pentru creşterea toleranţei la efort:

• 
  Ameliorarea ventilaţiei printr-o mai bună coordonare a “pompei motrice” toracoabdominale, printr-un bun antrenament al musculaturii respiratorii, ceea ce duce la o cheltuială energetică mai mică.
  
• 
  Creşterea suprafeţei de schimb alveolocapilară pulmonară, cu ameliorarea în cele mai multe cazuri a raportului V/Q (ameliorarea difuziunii oxigenului).
  
• 
  Creşterea extracţiei periferice a O2, îmbunătăţirea utilizării lui în respiraţia tisulară.
  
• 
  Creşterea PaO2 (presiunea parţială arterială a O2), la o bună parte dintre bolnavi.
  
• 
  Ameliorarea performanţei cardiace.
  
• 
  Ameliorarea condiţiei psihice, prin scăderea treptată a senzaţiei de dependenţă, prin dispariţia senzaţiei de teamă în faţa efortului.
  

În condiţiile unei dotări deficitare se poate suplini printr-o foarte atentă supraveghere a pacienţilor în timpul antrenamentului urmărindu-le câţiva parametrii uzuali clinici:

• 
  apariţia sau creşterea dispneei, a unei stări de disconfort;
  
• 
  apariţia sau creşterea respiraţiei zgomotoase, a “wheezing”-ului;
  
• 
  instalarea tahipneei (peste 30 respiraţii/min.);
  
• 
  ritmul cardiac (peste 110 – 120 bătăi/min.) sau apariţia unei aritmii;
  
• 
  apariţia unor dureri toracice de tip constrictiv sau presiune presternală.