Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

particular ştiinţific şi pe care îl v-om numi general-ştiinţific (cibernetica, informatica, metodologia sistematică, metodologia neliniară - sinergetica etc).

Deci metodologia constituie doctrina, teoria despre metodele şi principiile cunoaşterii şi transformării realităţii. Unitatea cunoaşterii şi transformării se generalizează în activitate. Metodologia prin modul de abordare de activitate poate fi definită ca teoria despre metodele şi mijloacele activităţii umane, orientate spre atingerea scopurilor înaintate.

Concluzionăm filosofia ştiinţei analizează problemele conceptuale şi epistemologice cele mai generale ale ştiinţei, logica ştiinţei urmează să se ocupe de analiza construcţiei şi structurii cunoştinţelor ştiinţifice deja existente prin prizma principiilor logicii formale, metodologia ştiinţei studiază mijloacele, metodele şi procedeele de cercetare cu ajutorul cărora se obţin noi cunoştinţe. Deci filosofia ştiinţei înglobează în sine atît logica cît şi metodologia ştiinţei.

III. Problema originei filosofiei ştiinţei
1. Premizele apariţiei filosofiei ştiinţei

Cînd apar primele variante, primele şcoli ale filosofiei (şi metodologiei) ştiinţei? Elemente de filosofie a ştiinţei putem găsi în naturfilosofia lui R.Descartes şi P.Gassendi (prima jumătate a sec. al XVII-lea) şi în “Organonul nou” al lui F.Bacon (anii ‘ 20 ai sec. al XVII-lea).Cunoştinţa ştiinţifică din această perioadă se fundamenta pe formele ei tradiţionale ca noţiunea, judecata şi raţionamentul. Dezvoltarea ştiinţei de atunci n-a creat condiţii satisfăcătoare, care ar fi contribuit la apariţia filosofiei ei. A fost nevoie încă de două secole şi ceva ca ştiinţa să solicite o disciplină ce ar cerceta structura cunoştinţelor ştiinţifice, mijloacele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, modurile de argumentare şi de dezvoltare ale ştiinţei. U domeniu de cercetări de sine stătător filosofia ştiinţei devine la mijlocul sec. al XIX-lea prin intermediul lucrărlor lui J.St.Mille, B.Bolzano (1781-1848), E.Mach (1838-1916), A.Poincare (1854-1913), P.Duhem (1861-1916) ş.a. Care-s premisele apariţiei acestei disciplini?

Prima premisă ţine de dezvoltarea unei noi unităţi a cunoştinţelor ştiinţifice - teoria ştiinţifică ca forma cea mai superioară de organizare a cunoştinţei. Alte forme ale ei ca legile ştiinţei, clasificările, tipologiile, schemele iniţiale de explicare genetic pot doar a premerge teoriei, constituind fundamentul acesteia. Tot în această perioadă, adică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea apare problematica cunoştinţelor empirice drept rezultat al experimentului ştiinţific şi a observării. O altă cauză ce a condus spre originea filosofiei ştiinţei este aceea că ştiinţa instituţionalizată în sec. al XVII-lea în formă de comunităţi ştiinţifice, universităţi şi academii începe cu a doua jumătate a secolului trecut să se manifeste prin aşa structuri ca laboratoare şi institute ştiinţifice.

Încă un moment ce substanţial a contribuit la apariţia analizei filosofice a cunoştinţelor ţine de faptul tragic pentru civilizaţia europeană - de sciendarea (divizarea) culturii în două părţi ştiinţifico-tehnică şi umanitaro-artistică. Filosofia ştiinţei devine chintesenţa primei culturi, iar filosofia vieţii (F.Nietzsche, O.Spengler) imagina (reflecta) coliziunele celei de a doua cultură.

În limitele filosofiei ştiinţei e posibil a evidenţia un şir de şcoli, direcţii.

2. Şcolile filosofiei ştiinţei în procesul de dezvoltare a acesteia
1) Concepţiile neokantiane vis-a-vis de ştiinţă. Apare această direcţie filosofică în anii ‘60 ai sec. trecut în Germania. În neokantianism clar se evidenţiază două şcoli filosofice: şcoala din Marburg şi cea din Baden. Acste şcoli au un şir de poziţii filosofice comune.

a) Evaluarea pozitivă de către ambele curente a moştenirii lui Kant ca o doctrină filosofică pe baza căreia e posibil în condiţii noi de a soluţiona problemele vitale (imperioase) ale ştiinţii şi practicii sociale;

b) Orientarea spre cercetarea metodelor cunoaşterii ştiinţifice, conceperea filosofiei ca o teorie critică a ştiinţei;

c) Fidelitate (devolament) metodei transcedentale de lămurire a realităţii în corespundere cu care cunoaşterea se interpretează nu ca o reflectare a existenţii, nu ca o descriere a lumii înconjurătoare, dar ca o activitate ce aceiază obiectul cunoaşterii în genere şi a ştiinţei în particular.

Dar interpretarea acestor principii generale în aceste şcoli se deosebeşte esenţial. O analiză mai concretă.

În şcoala din Marburg ci reprezentanţii H.Cohen (1842-1918), P.Natorp (1854-1924), E.Cassirer (1874-1945) forţele principale au fost axate la elaborarea metodei de cunoaştere transcendentale. “Lucrul în sine” nu poate fi cunoscut, el nu reprezintă o realitate obiectivă care acţionează asupra organelor de simţ.

Metoda transcendentală în interpretarea acestei şcoli se reduce la eliberarea cunoaşterii ştiinţifice de psihologism, adica de argumentarea antropologică a unităţii cunoştinţei ştiinţifice. Izvorul cunoştinţelor, în viziunea lor, o constituie nu structura conştiinţei subiectului de cunoaştere, dar structura logică a ştiinţei. Teoria cunoaşterii la urma urmei se transformă în logica cunoaşterii pure independent de legăturile ei nu numai cu realitatea, dar şi cu cunoaşterea senzorială.

Scopul final al filosofiei este declarat cercetarea bazelor logice ale ştiinţelor exacte. Totodată se confirmă că logica analizează doar corectitudinea, legitatea, universalitatea şi necesitatea şi nu veridicitatea. Negînd ideea absolută a lui Hegel ca bază a existenţei, reprezentanţii şcolii din Marburg recurg la prezenţa lui Dumnezeu (Cohen) sau a Logosului (Natorp) ca fundament al existenţei, gîndirii şi moralităţii.

Reprezentanţii şcolii din Baden V.Windelband (1848-1915),H.Rickert (1863-1936), promovînd ideile neokantianismului, îşi concentrează forţele intelectuale la elaborarea metodologiei cunoaşterii ştiinţifice, la analiza interacţiunei filosofiei şi ştiinţei. Reieşind din paradigma kantiană despre raţiunea teoretică şi practică, ei consideră că ştiinţele se fundamentează pe judecăţile teoretice şi datele empirice despre esenţă. Filosofia constituie o ştiinţă despre valori, adică axiologie.Obiectul ei reprezintă studierea coraportului subiectului şi valorilor. Valorile, conform lui Rickert, constituie o împărăţie de sine stătătoare, care-i situată pe partea ceilaltă a subiectului şi obiectului şi se cheamă “lumea conţinutului transcendental”.

Un loc deosebit în filosofia şcolii din Baden îl ocupă problema metodei. Reprezentanţii ei afirmau că există o deosebire substanţială dintre ştiinţele despre natură şi cele despre spirit (istorico-culturale). Primele sunt ştiinţele despre legi, cele de a doilea reprezintă ştiinţele despre evenimente. Gîndirea logică în primul caz este nomotetică (elaborează legi universale), în al doilea caz ideografica (descrie fenomenul individual istoric). Ştiinţele nu reflectă lumea, dar divers o transformă. Deci, în viziunea filosofilor şcolii din Baden ştiinţele naturale examinează generalul, firescul şi ceea ce se repetă în fenomene, conducîndu-se de metoda de generalizare sau nomotetică (elaborează legi universale), iar ştiinţele despre cultură folosesc metoda individualizată sau ideografică (descrierea fenomenului).

2). Pozitivismul - prima şcoală a filosofiei ştiinţei şi etapele acestuia. Primul variant al filosofiei ştiinţei contemporane, care prelungeşte să rămînă o ştiinţă modernă europeană, galileană se consideră pozitivismul cu toate modificările lui: Apare acest curent filosofic în anii 30-40 ale sec. al XIX în Franţa. Fondatorul pozitivismului este francezul A.Compte (1798-1857). Ideile lui Compte au fost promovate mai apoi de englegii J.St.Mille (1806-1873), H.Spenser (1820-1903) în a doua jumătate a sec.al XIX-lea.

Termenul “pozitivism” a fost implantat în filosofie de Compte. El a formulat doctrina despre trei stadii de dezvoltare a cunoaşterii sau legea despre trei stadiiconsecutive ale evoluţiei intelectuale a omului (filogenetic şi ontogenetic): teologic, metafizic şi pozitiv (ştiinţific). Pe parcursul primului stadiu (cel teologic) toate fenomenele se lămurese pe baza reprezentărilor religioase, pe parcursul celui de al doilea stadiu (cel metafizic), unde domină filosofia, toate fenomenele se explică prin “esenţe” abstracte şi prin “cauze”. Obiectivul acestei etape este cel critic, adică distrugerea reprezentărilor anterioare şi pregătirea celui de al treilea stadiu - pozitiv, ştiinţific. Pozitivismul, deci, axează ascuţitul criticei sale contra modului de abordare metafizic, adică filosofic în sensul său tradiţional, speculativ, aristotelic. Metafizica în viziunea lui Compte nu e capabilă să răspundă la întrebările puse de ştiinţă şi deci ultima n-are nevoie de spriginul filosofiei, ea trebuie să se dezvolte separat, să se bazeze pe sine. însuşi.

Pozitivismul preconizează, circumscrie două transformări radicale. În sfera ştiinţei - renunţarea acesteia de la concepţiile (proprietăţile) metafizice. Acestor proprietăţi metafizice el atribuie pretenţiile ştiinţei de a descrie cauzele fenomenelor şi infiltrarea în esenţa lor. El afirmă că ştiinţa nu explică realitatea, dar doar descrie fenomenele. Ea nu răspunde la întrebarea “din ce cauză?”, dar răspunde la întrebarea “în ce mod, cum?”.

A doua transformare radicală ţine de faptul că Compte, negînd filosofia metafizică bazată pe tipul inteligibil, abstract, speculativ de construcţie a cunoştinţelor nu refuză de filosofie ca atare. El considera că pentru cunoaşterea adecvată a realităţii performantele cunoştinţelor particular-ştiinţifice sunt nesatisfăcătoare. Există o necesitate obiectivă de elaborare a metodelor de cunoaştere general-ştiinţifice, deasemenea de o analiza a conexiunilor dintre diverse ştiinţe, de creare a sistemului cunoştinţei ştiinţifice. Soluţionarea acestei sarcini şi constituie prerogativa “filosofiei noi”, care trebuie să ocupe locul “filosofiei vechi”, radical revăzută şi “curăţită de toate urmele, rămăşiţele metafizicei”.

În aşa fel vedem că pozitivismul pretinde la rolul “filosofiei ştiinţei”. În opinia lui Compte, dacă ştiinţele concrete trebuie să scoată la iveală legităţile particulare ale diverselor domenii de cunoştinţe pe obiecte, apoi filosofia trebuie să-şi axeze forţele sale asupra cunoaşterii celor mai generale legităţii, spre sistematizarea cunoştinţei ştiinţifice.

3) Empiriocriticismul - a doua etapă a pozitivismului. De menţionat că sistemele filosofice ale lui Compte, Mille şi Spenser aveau un caracter enciclopedic de clasificări a cunoştinţelor care pe atunci existau. Însă în acelaşi timp sistemul “primului pozitivism” a creat un anumit tablou ştiinţific al lumii bazat pe principiul mecanicist al interpretării realităţii. Dar la intersecţia sec. XIX-XX în rezultatul revoluţiei ştiinţifice şi “crizei în fizică“ apare un nou tablou ştiinţific al lumii (fizica cuantică, teoria relativităţii, divizibilitatea atomului etc.), care provoacă o criză fundamentală a acestei forme de pozitivism. Filosofia bazată pe pozitivismul lui Compte şi a. e nevoită să-şi situieze în centrul atenţiei sale aşa probleme, care anterior erau considerate metafizice, de exemplu, despre esenţa cunoaşterii, despre coraportul subiectului şi obiectului, despre interdependenţa psihicului şi fizicului, despre caracterul şi sursa “experienţei” şi a. Apare stadiul al doilea în dezvoltarea pozitivismului (“al doilea pozitivism”) - empiriocriticismul (critica experienţei) a lui E.Mach (1838-1916) şi R.Avenarius (1843-1896) şi a. Despre esenţa “ pozitivismului al doilea” mai desfăşurat se poate de citit în lucrarea: Ô.Í.Öûðäÿ, Â.À.Öàïîê “Òâîð÷åñêîå ðàçâèòèå â ðàáîòå Â.È.Ëåíèíà “Ìàòåðèàëèçì è ýìïèðèîêðèòèöèçì”. Êèøèíåâ, 1990. Ñ.33-45. Tot aici se pot familiariza problemele ce ţin de revoluţia stihiinică la intersecţia sec. XIX-XX (p.112-134).

Empiriocriticismul (machismul), ca consecinţă a crizei metodologice în fizică a promovat dispoziţia principală a pozitivismului lui Compte - descrierea cunoştinţei experimentale. Ei au reanimat idealismul lui B.Berkeley (1685-1753). Reprezentanţii machismului au insistat la extinderea luptei în ştiinţă cu violenţa modurilor de abordare metafizice, pentru retragerea de aici astfel de noţiuni “metafizice” ca “substanţă“, “cauză“, “material”, “ideal”, “mişcare”, “timp”, “spaţiu”, “materie”, etc. Machiştii se străduiau să creeze nu un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, dar să creeze o teorie a cunoştinţelor.

Creind filosofia ştiinţei proprie, descătuşată de unilateritatea materialismului şi idealismului Mach întroduce noţiunea de “elemente neitrale ale lumii”. Aceste elemente nu sunt nici fizice, nici psihice, dar “neitrale”. Luînd în consideraţie faptul că elementele constituie nu altceva decît nişte senzaţii, lumea este interpretată în filosofia lui Mach ca un complex de senzaţii. Empiriocriticismul ca o filosofie a ştiinţei a negat metodologia empirică a cunoaşterii ştiinţifice, fiincă în rezultatul investigaţiilor s-a stabilit independenţa experienţei de utilajul folosit şi de organele senzoriale ale omului. La urma urmei machismul profită de dezvoltarea intensivă a fizicii, care purcede la schimbări radicale în tabloul ştiinţific al lumii.

4) Neopozitivismul (“al treilea pozitivism”) şi modificările acestuia. A treia etapă în dezvoltarea pozitivismului o constituie neopozitivismul (“ al treilea pozitivism”) ce apare în anii ‘ 20 ai sec.al XX-lea, în dată după moartea lui Mach. Neopozitivismul înglobează şcolele următoare: “pozitivismul logic”, “atomismul logic”, “empirismul logic”, “semantica logică“, “filosofia analitică“ şi a.

Fondatorul neopozitivismului este austriacul M.Schlick (1882-1936) care organizează Cercul filosofic din Viena, scopul căruia era salvarea machismului. Neopozitiviştii afirmau că gnoseologia şi metodologia ştiinţei a fost minuţios elaborată în empiriocriticism. La ordinea zilei se plasează logica ştiinţei, care la drept vorbind pe atunci nu era studiată. Mai mult ca atît în această perioadă se intensifică formalizarea şi matematizarea ştiinţei, ceea ce necesită dezvoltarea logicii. toate aceste momente au şi contribuit la apariţia pozitivismului logic - variantei de bază şi primului model al neopozitivismului, apoi mai tîrziu a empirismului logic (a doua jumătate a anilor 30), filosofiei lingvistice şi a. Reprezentanţii neopozitivismului sunt R.Carnap (1891-1970), B.Russel (1872-1970), L.Wittgenstein (1889-1951), H.Reichenbach (1891-1953), A.Ayer (1910), A.Tarski (1902-1983) şi a. Aceşti savanţi (logicieni, matematicieni, fizicieni, lingvişti etc) promovau concepţia conform căreia filosofia se reducea la o analiză logică a limbii, atît sintactică cît şi semantică.

Pozitivismul logic (“atomismul logic”, sintaxa logică a ştiinţei ), utilizînd metoda analizei logice matematice în soluţionarea problemelor filosofice, declară logica - esenţa filosofiei. Ei învinuiesc filosofia tradiţională în meditaţii neclare, într-un caracter complicat exagerat (de prisos) în folosorea unor astfel de noţiuni semimistice ca “raţiune pură“, “ideea absolută“ şi a. Filosofia e necesar de transformat radical prin viziunea cerinţelor matematicii contemporane.

De exemplu, Russel şi Wittgenstein drept scop principal şi-au pus sarcina de a construi o limbă logică desăvîrşită a ştiinţei, care ar fi compusă din judecăţi simple (“moleculare”). Teoria sa au numit-oatomism logic. Această teorie s-a pomenit efectivă în constituirea limbelor artificiale şi în dezvoltarea logicii simbolice, însă cu părere de rău ontologia aici a fost substituită prin logică. În viziunea acestor savanţi cercetarea lumii reale a fost redusă la cercetarea gîndirii construită din elemente primare logice. Lumea este o totalitate de “fapte atomare”, tabloul lumii constituie un sistem foemalizat al limajului, iar “prppoziţiile atomare” erau examinate ca nuşte unităţi elementare de gîndire. În opinia reprezentanţilor pozitivismului logic filosofia în genere nu posedă obiect de studiu fiindcă ea nu prezintă o ştiinţă de conţinut despre o realitate oarecare, dar constituie în sine un gen de activitate, un mod special de teoretizare şi anume: o analiză logică a afirmaţiilor (enunţurilor) şi generalizărilor (concluziilor). Sarcina (obiectul) fundamentală a filosofiei constă în faptul de a elabora principiile de control ale acestor afirmaţii privind corespunderea lor experienţei omului, datelor pozitive. B.Russel a înaintat ideea ca toate enunţurile, afirmaţiile se pot clasifica în trei grupe de bază: a) logico-matematice (analitice); b) empirice (sintetice); c) metafizice (ştiinţifico-inconştiente sau extraştiinţifice). Filosofia e obligată să analizeze enunţurile în ştiinţă şi bazîndu-se pe acest fapt să excludă din ea toate afirmaţiile inconştiente, să asigure construcţia ,modelelor ideale logice.

Dezvoltînd ideile lui Russel şi Wittgenstein, R.Carnap a întrodus clasificarea propoziţiilor, devizîndu-le în trei clase: absurde (lipsite de sens), ştiinţifico-inconştiente (extraştiinţifice) şi ştiinţifico-conştiente (ştiinţifice). În prima clasă el aderează propoziţiile care pot fi considerate ca atare doar după criteriile aparente. (Luna multiplică figura cu patru unghiuri). În clasa a doua - toate propoziţiile filosofice fiindcă ele nu pot fi reduse la propoziţiile “de protocol”: Ele oare nu pot fi controlate, oare în componenţa lor găsim “pseudonoţiuni” (“substanţă“, “absolut” etc) şi numai propoziţiile din clasa a treia sunt ştiinţifice.

Daco Russel şi Wittgenstein analizau relaţiile dintre propoziţii şi fapte, apoi Carnap a declarat noţiunile “fapt atomar”, “obiect simplu”, “elementul lumii” etc. o “metafizică inadmisibilă“, limitînd obiectul filosofiei cu analiza logică a limbii, cu sintaxa acesteia, fiindcă logica ştiinţei, în viziunea lui, constituie nu altceva decît sintaxa logică a ştiinţei. Sintaxa (regulă, ordine) studiază structura internă a sistemelor de semne, regulile lor de construire, independent de funcţiile pe care ele le îndeplinesc. Filosofia, cum se vede, a fost redusă la teoria formelor lingvistice, la o totalitate de reguli formale ce nu depind de semnificaţia cuvintelor şi propoziţiilor.

Ulterior în anii ‘30 ai sec. al XX-lea neopozitiviştii, convingîndu-se în mediocritatea modului de abordare sintactic, au “argumentat” necesitatea unei alte analize a limbei - celei semantice. Apare cuvînt “semantica logică“ sau “empirismul logic” (R.Carnap, A.Tarski). Problemele semantice ocupă un loc semnificativ în filosofie. Ele ţin de lămurirea chestiunilor despre esenţa şi funcţiile limbii, coraportul ultimei cu gîndirea şi rolul ei în cunoaştere. Cercetînd toate aceste probleme semantica logică reanimează problemele tradiţionale ale filosofiei. Cercetările semanticilor au jucat un rol important în dezvoltarea lingvisticii şi logicii simbolici

Apsre firesc întrebarea: e posibilă oare delimitarea enunţurilor ştiinţifice de cele neştiinţifice? Aici avem prezent problema demarcaţiei ştiinţei şi neştiinţei. Care-s criteriile caracterului ştiinţific, care-i criteriul veridicităţii? În acest scop pozitivismul logic a promovat principiul de verificare, verificaţiei enunţurilor ( şi propoziţiilor). Conform acestui principiu orice enunţ (enunţare) în ştiinţă, în practică şi filosofie trebuie supus unei verificări experimentale la veriticitate. Enunţurile care nu pot fi comparate cu faptele experienţei senzoriale, adică nu sunt verificabile, devin la urma urmei lipsite de sens ştiinţific. Astfel de enunţuri, adică ne confirmate, ne adeverite şi prin urmare absurde, se pomenesc legile şi principiile universale ale ştiinţei care alcătuiesc fundamentul oricărui domeniu special al cunoştinţelor ştiinţifice ne mai vorbind despre legităţile filosofiei. Ne verificabile se trezesc şi datele trecut şi viitor.

Cum vedem principiul de verificare nu lucrează întotdeauna în practică. Neopozitiviştii au găsit ieşire schimbîndu-l prin principiul verificabilităţii propoziţia (enunţul) este adevărată (are sens) dacă empiric este verificabilă, adică e posibilă verificarea ei în principiu, sau verificarea ei parţială. Această abatere de la principiul verificării negative a influenţat asupra conţinutului acestui principiu, care la urma urmei singur a devenit ne verificabil. Au apărut încercări de al schimba, de al adăuga,chiar de al depăşi etc. Apar noi principii, noi înterpretări ale adevărului, a filosofiei ştiinţei în genere.

Din prin anii ‘50 noţiunea de “neipozitivism” a început să fie înlocuită cu noţiunea “filosofia analitică“, care în principiu cu nimic nu se deosebeşte de neopozitivism. Filosofia analitică reduce filosofia la o analiză de utilizare a mijloacelor de limbaj şi expresii. Acest curent filosofic înglobează în sine două direcţii analiza logică a filosofiei, care în calitate de mijloc de studiere foloseşte aparatul logicii matematice contemporane şi filosofia lingvistică, care negînd formalizarea logică ca metodă de analiză, promovează ideea atitudinei “reale” faţă de lume, exprimată în limbajului cotidian.

Deci, după cum vedem, atît pozitivismul logic, cît şi filosofia anlitică, care în principii cincid, nu pot lămuri pînă la urma esenţa filosofiei ştiinţei, măcar că totuşi aceste curente dau posibilitate de a demarca ştiinţa de paraştiinţă, de o separa judecăţile ştiinţifice de doctrinele pseudoştiinţifice şi de apelările sărlătăneşti forţele misterice ale naturii.

Dar criteriul verificabilităţii nu lucrează în cazuri cu o subtilitate avansată. De exemplu, să analizăm aşa doctrinee autoritare ca marxismul şi psihoanaliza. Şi Marx şi Freud considerau teoriile sale autentic ştiinţifice. De o aşa părere erau şi adepţii, discipolii lor. Nu negau faptul şi oponenţii lor că multe din concluziile acestor doctrine s-au afirmat, fiind verificate prin fapte empirice, care au fost frecvente într-un caz în viaţa social-economică, în alt caz, în clinica practică.

Şi totuşi s-au găsit savanţi şi filosofi care intuitiv au sumţit că aceste teorii nu pot fi primite fără rezervă în rîndurile celor ştiinţifice. Printre acestea se evidenţiază mai akles K.Popper (1902-1994), profesor al şcolii economice din Londra, cel mai eminent specialist al sec. al XX-lea în domeniul filosofiei ştiinţei. Apare o nouă direcţie în filosofia ştiinţei postpozitivismul în persoanele lui K.Popper, T.Kuhi (1922), I.Lakatos (1922-1974), F.Gonseth, P.Feyerabend (1924), R.Rorti şi alţii. Despre aceste concepţii vom vorbi în altă lecţie.

Însă înainte de a analiza aceste concepţii menţionăm că străduinţele neopozitiviştilor n-au fost neefective pentru ştiinţă şi filosofie. E firesc faptul promovat de neopozitivism că procesul de gîndire (de cunoaştere) devine accesibil cercetării logice doar în formă de limbaj. Identificarea formelor limbajului şi formelor logicii au deschis noi posibilităţii privind analiza complexă a cunoştinţelor, în particular pentru analiza logico-lingvistică. În aşa mod s-au aplificat tendinţele de formalizare a limbajului, a cunoştinţelor umanistice şi din altă parte s-au concretizat expresiile de limbaj. Matematica, pătrunderea în aceste cunoştinţe cu aparatul şi metodele ei formale, ceea ce a fost salitabil. Aceste premise au fost realizate în structuralism, ca un curent la intersecţia ştiinţei şi filosofiei şi care exprimă tendinţa de a atribui ştiinţelor imanitare statut de ştiinţe reale (precise).