Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

2. Evolutia dizidentei in psihiatrie
In ciuda tonusului pesimist si a imobilismului majoritatii psihiatrilor, care in marile momente, atunci cand schimbarea ar fi fost posibila, s-au livrat ca masa de manevra in mainile puterii, in psihiatrie o miscare de opozitie si de dizidenta a existat si nu trebuie nici sa ne exaltam, dar nici s-o uitam. In definitiv, lipsa de istorie, chiar si a unei profesii poate fi blestemul cel mai mare. Din acest punct de vedere lucrarea noastra este in primul rand o incercare de reconstituire a unui fenomen istoric care s-a desfasurat si credem ca acest lucru va face candva cinste disciplinei noastre.

Incercand o sistematizare a opozitiei in psihiatria romaneasca ne-am gandit ca acest fenomen ar putea, didactic vorbind, sa fie impartit in anumite etape istorice distincte.

Vom urmari deci etapele cele mai importante:

1. Etapa proletcultista, care a inceput odata cu ocupatia sovietica si a tinut pana la mijlocul deceniului ‘60. Este o etapa pur stalinista si de impunere a modelului sovietic in mod direct (cu ajutorul consilierilor sovietici si spionilor romani care au activat pentru U.R.S.S. sau Comintern). Ca si in restul sectoarelor de activitate, si in psihiatrie etapa se caracterizeaza prin distrugerea deliberata a intelectualitatii, este etapa represiunii directe, implacabile si nemotivate - cu sau fara procese politice -, a suprimarilor fizice si a lagarelor de concentrare in care psihiatrii romani au platit un mare tribut uman.

2. Etapa crearii structurii ideologice si a sovietizarii totale, fara ca oficial tara sa mai fie sub ocupatie. Este etapa in care apar cadrele de “specialisti” pregatite in U.R.S.S. (Predescu, Milea, Alexandrescu etc), etapa acoperind anii ‘60 si ‘70. Acum exigentele politice, ideologice vor duce la minimalizarea profesionalismului, cenzura si controlul ideologic vor fi totale si temeinice, vechile trucuri cu care erau pacaliti consilierii sovietici sau vechii ilegalisti nu mai merg cu noile cadre scolite in maniera marxista. Se introduce o cenzura informationala totala, mai ales asupra literaturii si informatiilor venite din Vest, apare ideologizarea disciplinei mai ales prin crearea unor entitati materialist-dialectice, asa cum a fost teoretizarea modelului medical si a celui institutional carceral despre care am vorbit anterior.

De asemenea, din necesitatea prestigiului extern dupa care tanjea Ceausescu, din aceasta etapa incepe - nu sporadic ca in trecut, ci in mod sistematic - abuzul politic in psihiatrie, aceasta devenind si la noi aliata organelor de represiune.

3. Etapa dizidentei si a opozitiei deschise si curajoase a unor mici grupuri de psihiatri sau a unor psihiatri izolati, actiuni care au avut ca suport noua filozofie privind lupta pentru “drepturile omului” intre 1975 - 1989. Este atacat nu numai sistemul dogmatic din psihiatria oficiala, dar si abuzurile psihiatrice individuale si se pornesc actiuni reformiste si de fundamentare a unei psihiatrii sociale romanesti, chiar daca totul este nevoit sa se limiteze la considerente teoretice.

4. Etapa criptocomunista de dupa 1989 si pana in prezent, dominata de lupta vechii nomenclaturi sau a comunistilor frustrati pentru a intra in noile structuri ale puterii, multi renuntand formal la comunism si aderand tot formal la partidele istorice, dar si incercarea de creare a Asociatiei Psihiatrilor Liberi, actiune care, din pacate, astazi este partial esuata din cauza preluarii conducerii ei de catre fostii carieristi comunisti.
1. Etapa proletcultista

Comunismul a fost adus in Romania de catre Stalin, cu ajutorul Armatei Rosii. In 1945, in tara noastra existau doar 800 de comunisti, mare parte dintre ei activand in cadrul Cominformului si nefiind cel putin cetateni romani.

Cu migala, inca inainte de ocuparea tarii, in Uniunea Sovietica s-a format, sub directa indrumare a lui Stalin si Vasinski, o adevarata “coloana a 5-a”, care avea planurile si forta necesara - Armata Rosie - pentru comunizarea Romaniei.

Anii 1945 - 1960 au constituit o perioada in care psihiatria noastra a cunoscut un serios regres prin rusificarea fortata a disciplinei si o imixtiune directa ruseasca sau prin intermediul fostilor spioni care alcatuiau coloana a 5-a, de tipul acelui prim director de trista faima despre care am vorbit deja. In aceasta perioada se pune in practica modelul stalinist -bine experimentat in U.R.S.S. - de distrugere a intelectualitatii si elitei din diferite domenii de activitate, psihiatria nefacand exceptie de la aceasta actiune. Nu este decimata numai fosta conducere, ci si personalitatile marcante ale disciplinei, pe motivul luptei de clasa si al extirparii modului de gandire burghez.

Psihiatria romaneasca a trebuit sa faca pasul inapoi pentru a se alinia nivelului si manierii de practicare sovietica a psihiatriei, acolo existand deja o experienta comunista de 30 de ani. La Bucuresti, Derevici, agent al cominformului, ilegalist si spion sovietic, isi ia in primire functia de director al celui mai mare spital de psihiatrie din tara. Este vorba de o personalitate neprofesionista care nu facea nici un secret din aceasta. A venit imbracat luni in sir in uniforma de colonel al armatei sovietice in care luptase pana atunci impotriva Armatei Romane, a presupusei sale tari.

Nu se poate vorbi in cazul acestui prototip de activist comunist de o calificare profesionala. De fapt, el insusi ridiculiza pe adevaratii psihiatri si manifesta un dispret nedisimulat pentru viata stiintifica sau pentru reuniunile profesionale. Misiunea lui era sa sovietizeze spitalul de psihiatrie din Bucuresti, cel mai mare din tara. El oferea, de exemplu, prin propria vointa, spitalul cu 3.000 de paturi pentru un experiment sovietic, aflat atunci in Uniunea Sovietica la inceputuri, si anume asa-zisa unificare a spitalelor, distrugand prin aceasta asistenta psihiatrica si transformand acest spital mamut specializat pentru a deveni spital raional cu toate specialitatile medicale incluse. Revenirea la normalitate a insemnat insa decenii de asteptare si de disfunctionalitate a asistentei psihiatrice.

In schimb, este felicitat intr-un ziar sovietic, Meditinskaia Gazeta, care spunea la acea data ca: “Experimentul unificarii spitalelor, fata de care medicii sovietici inca ezitau, a reusit intr-un spital din Romania, sub indrumarea tovarasului Ipolit Derevici”.

Inca de la instaurarea regimului comunist s-a trecut la decapitarea psihiatriei prin arestarea specialistilor, pe motiv ca, prin ceea ce practica, raspandesc idei reactionare, burgheze, de tipul psihanalizei sau psihologiei. Cei care au avut un anumit rol in timpul razboiului sunt condamnati ca fiind “criminali de razboi”. Profesorul Tomescu, de exemplu, a avut aceasta soarta (16 ani munca silnica), iar profesorul asociat Sebastian Constantinescu, un eminent psihiatru, a fost condamnat la inchisoare numai pentru ca a fost colaborator in cadrul Catedrei de psihiatrie a profesorului Tomescu.

Intreaga mica comunitate de psihiatri - in jur de 200 de persoane - este supusa unei represiuni nemiloase. Psihanalisti de prestigiu, ca Popescu-Sibiu, C. Vlad, la fel ca alte personalitati marcante, sunt arestati (I. Biberi, N. Margineanu, Popeea etc.), o data cu ei fiind arestate si ideile stiintifice pe care le promovau aceste elite si care se aflau la unison cu Europa in promovarea ideilor si conceptelor psihologice la noi. Dar psihologia a fost si este inca dusmanul de moarte al ideilor materialist-comuniste in psihiatrie. Sa ne mai intrebam oare de ce nici azi fosta, dar in fond actuala nomenclatura comunista, nu introduce decat formal psihologia in pregatirea studentilor si chiar a psihiatrilor?

Distrugerea si terasarea psihiatriei la nivelul celei sovietice se va asigura si prin schimbarile de cadre, in psihiatrie patrunzand ratatii altor discipline medicale, carora li s-a promis si au obtinut in psihiatrie posturi importante de conducere. Nepoata lui Derevici si sotul ei (sotii Meiu), din obscuri medici consultanti de medicina generala, vor deveni sefi de sectie si conferentiari universitari.

Rezistenta si opozitia in psihiatrie, in contextul unei tari ocupate si a comunizarii tarii, au fost minime deoarece orice opozitie te trimitea direct in lagarele de concentrare. Totusi, o serie de medici tineri la acea vreme, ca A. Dosios, Balif-Negulici, Alexandra Retezeanu, Lichter, Rosenfeld, Maller etc., au continuat o linie etica in psihiatrie transmitand tinerilor principiile unei psihiatrii care era la acel moment sincrona cu psihiatria europeana.

Psihanalisti ca C. Vlad, Popescu-Sibiu, desi persecutati si arestati, prin lucrarile lor sau direct prin contactul cu tinerii, au adus o prospera contributie psihologica (lucrari fundamentale de psihanaliza, lucrari a caror nivel nu a fost atins nici pana in prezent).

In psihologia medicala N. Margineanu, desi arestat si ostracizat, va continua traditia romaneasca (cu Goanga, Zapan) editand lucrari fundamentale privind personalitatea, relatia medic - pacient etc.Toti si-au platit indrazneala cu ani grei de inchisoare, la iesire devenind niste umbre supravegheate de Securitate, obligati de a nu mai veni in contact cu tinerii, pana cand disparitia lor biologica a “salvat” psihiatria comunista de ideile stiintifice valoroase ale epocii - iar revolutia psihologica care era in toi in Occident a fost ratata in Romania.

Nu avem documente scrise, dizidenta acestor personalitati consumandu-se in tacerea comunista care se raspandise peste intreaga tara. Totul a luat calea uitarii generale in care generatiile ce au urmat s-au complacut, prin conformismul si supunerea lor, prin lipsa oricarei dorinte de sacrificiu.

Dintre psihiatrii de elita ai epocii o opozitie viscerala fata de comunismul din psihiatrie a avut-o A. Dosios. Medic eminent de o cultura remarcabila, cu un real talent didactic, a fost rapid concediat din cadrul Catedrei de psihiatrie, alaturi de Alexandra Retezeanu, facand loc lui Predescu si echipei lui sovietizate, iar in pedopsihiatrie eminenta profesoara universitara Margareta Stefan a fost concediata pentru a face loc altui comunist venit din U.R.S.S., “profesorul" Stefan Milea, o figura anosta de politruc care se preocupa si se preocupa inca mai ales de indoctrinare comunista, din cauza lipsei sale de profesionalism.

Ca simplu divertisment, a ramas celebra palma pe care A. Dosios a dat-o unui comunist arogant si lider de sindicat comunist si pentru care, ani de zile, a patimit.

O rezistenta nenominalizata s-a produs in acea perioada impotriva introducerii pe cale administrativa (prin amenzi, destituiri, prelucrari) a pavlovismului rudimentar, fabricat in laboratoarele ideologiei staliniste din Uniunea Sovietica si care a fost ridicat la “rangul” de esenta a materialismului dialectic aplicat in cadrul stiintelor neurologice. Era de fapt vorba despre una din creatiile politrucilor sovietici care fabricasera asemenea prototipuri materialiste in toate domeniile (miciurinismul, iarovizarea lui Lasenko, teoriile lui Oparin si Lepesenskaia etc).

Fata de degradarea continua a asistentei psihiatrice s-au remarcat de asemenea proteste, dar infuzia de cadre de partid, numarul mic al psihiatrilor din tara au adus disciplina totalmente la cheremul politicii comuniste.

Putem spune fara teama de a gresi ca aceasta etapa se caracterizeaza prin DISTRUGEREA nu numai a psihiatriei romanesti, dar prin ceea ce a urmat a deschis o perioada de obscurantism din care nici in prezent nu se poate iesi. Daca inainte psihiatria romaneasca avea un concept si repere stiintifice, dupa aceasta epoca o confuzie generala va conduce disciplina spre empirism, teren propice pentru politica totalitara a partidului comunist, pentru a crea prin ea un sistem carceral opresiv pentru dizidentii politici.

Lupta vechii generatii, desi laudabila, nu va avea decenii in sir nici o speranta, noaptea comunista se intinsese peste intreaga tara. Rezistenta si dizidenta nominala sau anonima se vor adauga rezistentei generale a poporului nostru. Treptat, sistemul totalitar se va impune in domeniul stiintelor psihologice si neurologice, aducand psihiatria la nivelul si in situatia in care este astazi.

2. Etapa ideologizarii si sovietizarii in profunzime

Conceptualizarea “stiintifica”a psihiatriei abuzive
Dupa etapa proletcultismului, care va aplica in psihiatrie “metodele revolutionare" in care politicul se implica direct in numele purificarii proletare si al luptei de clasa, situatie in care valoarea profesionala nu mai juca practic nici un rol, dupa 1960 lucrurile incep sa se schimbe. Se da “permisiunea” de a critica obsedantul deceniu in toate domeniile de activitate, iar psihiatria incepe sa fie temeinic prinsa in mrejele ideologiei, aservita politicii de represiune dupa exemplul sovietic, dar de aceasta data, actiunea este dirijata de persoane scolite si mai ales de cei veniti de la studii din U.R.S.S.

O pleiada de “cadre tinere” soseste in acest scop de la Moscova sau Leningrad, fiind dirijata prin ucaz administrativ spre sferele de conducere ale ministerului, catedrelor de psihiatrie, la unison cu politica dusa in toate sferele de activitate (cultura, stiinta, tehnica etc). Se aplica acum noua strategie a partidului.

Daca in prima perioada activitatea "teoretica" ramanea intr-un stadiu rudimentar, in cazul cand nu era complet ignorata, dicteul politic inlocuind in mod brutal si direct fundamentarea stiintifica, teoretica, dupa 1960 lucrurile tind a se schimba, partidul propunandu-si alte mijloace in vederea obtinerii aceluiasi rezultat represiv. Dirijarea psihiatriei adultului, a psihiatriei infantile, directiunea marilor spitale psihiatrice, vor fi preluate, intr-o “mare campanie”, de tinerii "sovietici" sau de cei veniti direct din randurile Securitatii (Virgil Angheluta), persoane tinere, avide de putere, bine indoctrinate si gata la orice compromis pentru a-i servi pe aceia care i-au scos din mediocritatea lor funciara.

Din acest moment incepe programul de teoretizare ideologica cu pretentie "stiintifica", se incepe construirea unei noi psihiatrii pe care de acum ei o vor numi cu emfaza “psihiatria socialista”, bineinteles, in opozitie cu cea burgheza, occidentala. V. Predescu devine seful absolut, creditat de partidul comunist. El este seful politic si profesional al psihiatriei romanesti, desi avea calificarea unui medic de medicina generala pediatru, iar St. Milea va prelua cu aceeasi ardoare psihiatria infantila, ambii pensionand fortat profesorii titulari.

Asa cum vom vedea, in mod rapid isi creeaza o asa-numita scoala constituita din indivizi bine cotati de catre partid si Securitate, cu dosar verificat, dupa care vor incepe o avalansa de scriitura marxista si pavlovista, adevarate materiale de indrumare ideologica in cadrul psihiatriei socialiste pe care se casneau sa o nasca.

Prin aservirea revistei de specialitate se va institui o cenzura acerba, totul fiind controlat si dirijat. Orice material care aspira la tiparire trebuia sa fie in prealabil verificat ideologic si aprobat de doi tartori numiti si agreati de Predescu sau chiar de el insusi. Acestia nu autorizau decat articole bine orientate ideologic si nu tolerau nici critica, nici vreo abatere de la psihiatria lor oficiala.

In aceasta epoca se ridica Eduard Pamfil care, in conditii vitrege, la Timisoara, isi construieste o scoala de psihiatrie pentru a carei activitate generatiile anilor 1960 - 1970 ii vor ramane recunoscatori. Timisoara, in acei ani, a constituit piatra de poticneala a dogmatismului ideologic in psihiatrie reprezentat prin cuplul celor veniti din U.R.S.S. (Milea - Predescu) si care a dovedit ca nu atat represiunea in sine, dar mai ales lichelismul, lipsa de curaj, de spirit de sacrificiu au facut din psihiatrie o disciplina fara aparare si asta spre rusinea psihiatrilor care credeau ca numai conformismul era singura “tactica” de supravietuire in comunism, motiv pentru care au renuntat usor la orice opozitie.

Se cuvine deci a prezenta cateva date biografice ale celui mai reprezentativ dizident din psihiatria romaneasca, Eduard Pamfil.

Eduard Pamfil (1912 - 1994) si-a facut studiile la Cluj, unde a terminat Facultatea de medicina in 1937. In 1938 pleaca in Franta si isi continua studiile la Paris, la Centrul de Neurologie, sub conducerea lui Lermitte.

Activeaza ca medic militar in timpul razboiului, apoi lucreaza din nou la Paris in mai multe spitale, printre care si St. Anne cu H. Ey.

Revenit in tara, lucreaza mai intai ca neurolog la Spitalul Gh. Marinescu, pana in 1948, in 1949 devenind conferentiar la Catedra de psihiatrie din Cluj.

In 1959 este arestat politic pentru ca "a condus bande de studenti" in timpul unor manifestari prilejuite de ziua de 24 ianuarie. In fapt, Pamfil rostise doar un discurs patriotic de la balconul casei profesorului Hateganu, la care se afla in vizita. Ne aflam in perioada internationalismului proletar, iar dragostea pentru Uniunea Sovietica trebuia sa primeze fata de dragostea de tara, motiv pentru care actiunea profesorului a fost considerata criminala. A fost tinut in puscarie, fara judecata, timp de 10 luni. La proces, profesorul s-a aparat singur, fiind condamnat la domiciliu fortat, la un azil de copii irecuperabili din orasul de granita Siret. La catedra, locul i-a fost luat de delatorul si martorul acuzarii sale, un oarecare Rosu.

In 1963, sub presiunea fostilor sai elevi, este numit profesor la Catedra de psihiatrie din Timisoara. Din motive politice si din cauza lui Predescu, i se respinge venirea ca profesor in Bucuresti, iar in 1977 dizidenta sa nu mai este suportata si este pensionat fortat.

Handicapat de condamnarea politica, Pamfil si scoala de psihiatrie pe care a creat-o vor reprezenta timp de 10 - 15 ani punctul de referinta al rezistentei impotriva psihiatriei rudimentare, sovietizate a cuplului Predescu - Milea. Se stie ca acestia decimasera Catedra de psihiatrie din Bucuresti creand o noua catedra formata, aproape in exclusivitate, din indivizi dubiosi, cu un solid dosar politic. Cei doi vor alcatui un minutios plan de formare si indoctrinare a psihiatrilor romani. Noile concepte sovietice devin acum valori de referinta, motiv pentru care incep manifestari de propagare numite bombastic simpozioane sau conferinte nationale, prin care se vor lansa, cu surle si trambite, noile concepte ale psihiatriei socialiste, creandu-se prin aceste manifestari iluzia unor confruntari si a unei realitati stiintifice, care de fapt nu exista.

In acest context s-a evidentiat scoala de psihiatrie de la Timisoara, in frunte cu Pamfil si avandu-i alaturi pe Stosel si Ogodescu, precum si o intreaga pleiada de tineri. Din pacate, ulterior, multi dintre ei nu au avut taria de caracter a maestrului, pretandu-se la compromisuri cu Predescu pentru titluri si functii, transferuri in Bucuresti, pe care le-ar fi meritat si fara aceasta cedare morala. Astfel s-a dizolvat in cele din urma scoala de la Timisoara, iar profesorul Pamfil s-a retras dezgustat, dar nu invins.

Pentru anii 1960 - 1975 putem spune ca rezistenta impotriva dogmatismului ideologic in psihiatrie a avut capitala la Timisoara si in alte orase din vestul tarii - Sibiu, Oradea, Arad etc.

La Iasi, Bucuresti, Cluj decimarea vechii garzi si inlocuirea acesteia cu politruci si oameni ai Securitatii sau pur si simplu cu oameni slabi, dornici doar de avansare, a facut ca atitudinea celor veniti cu misiune din U.R.S.S. sa le domine activitatea si sa degradeze psihiatria aducand-o la stadiul in care se afla si astazi.

Timp de 10 - 15 ani, scoala de la Timisoara a luptat pentru onoarea psihiatriei romanesti, impotriva obscurantismului comunist, pentru promovarea valorilor occidentale, a progresului in psihiatrie. Acolo valorile psihologice au fost reconsiderate, psihoterapia a jucat rolul pe care trebuie sa-l joace in relatia medic - pacient, informarea era aproape la nivelul psihiatriei din Occident.

Concepte interzise de catre psihiatria dogmatizata ideologic vor fi predicate de catre Pamfil si scoala sa (psihoterapie, medicina psihosomatioca, psihiatrie sociala, resocializare etc). Ridiculizand conceptul clinico-nosologic, materialist, al lui Predescu, Romila, Ionescu, Milea, scoala de la Timisoara s-a lansat intr-o lupta, in esenta sa antiideologica, privind destinele psihiatriei romanesti, distruse de amestecul Securitatii si partidului.

Deoarece nu avem documente scrise care sa ateste aceasta lupta, vom prezenta spre exemplificare doar tematica simpozioanelor de psihiatrie din anii ’70 -‘ 80, pentru a se vedea ce fel de psihiatrie practicau cele doua centre universitare -Timisoara si Bucurestiul. Simpozioanele din Bucuresti erau prezentate in programele tiparite ca facand parte din Festivalul Cantarea Romaniei. Iata exemplele:

1978 - Sindroamele psihoorganice cronice;

1979 - Terapiile biologice in psihiatrie;

1980 – Schizofrenia.

Este clara orientarea biologica, ”materialista” aproape in exclusivitate, fara nici o imixtiune a “stiintelor burgheze” (psihologia, sociologia, psihoterapia etc.).

Iata in continuare tematicile simpozioanelor organizate de catre scoala de la Timisoara, in acelasi interval:

1972 - Timisoara, Probleme de medicina legala;

1975 - Sibiu, Psihoterapia in nevroze;

1976 - Sibiu, Psihoterapia la adolescenti;

1977 -Timisoara, probleme de psihiatrie sociala;

1978 - Sibiu, Psihoterapia de scurta durata;

1981 – Oradea, Psihiatria antropologica;

1986 - Timisoara, Psihiatria sociala.

Este usor de remarcat orientarea psihologica si sociala, orientarea dinamica a scolii profesorului Pamfil de la Timisoara.

Poate va fi greu pentru generatiile viitoare sa creada ca simpla tematica psihologica a unui simpozion poate fi privita ca un act de dizidenta. In perioada comunista, sub Predescu, Milea si Ionescu, aceste tematici erau considerate ca aberatii burgheze care “rataceau” mintile tineretului. De asemenea, va fi foarte greu de inteles ce au insemnat pentru anii ‘60 - ‘70 aceste “bule de oxigen” intr-o psihiatrie incorsetata ideologic, fara nici o perspectiva, fara nici un orizont, rupta de psihiatria lumii civilizate. Chiar daca generatiile viitoare vor realiza ca nu a fost mare lucru, aceste simpozioane bulversau profund comunitatea psihiatrilor, dupa fiecare simpozion soarta multor protagonisti si in special a timisorenilor fiind in pericol. Aceste simpozioane, la cererea politrucilor din psihiatrie, erau bine supravegheate de catre Securitate, iar Predescu, Milea, Romila, Ionescu si cei asociati lor organizau adevarate campanii de combatere publica a "aberatiilor" cu care acesti indivizi bulversau tineretul asupra caruia impactul era deosebit. Unele simpozioane luau adesea aspectul unor sedinte de demascare in care trebuiau sa invinga doar ei, comunistii, reprezentantii autenticii psihiatrii socialiste.

Totusi, sub o autoritate de mare prestigiu, s-au grupat, chiar daca nu oficial, psihiatrii anticomunisti din intreaga tara. Cu toata prevalenta de numar si dreptate, psihiatria romaneasca a ramas in toata acesta perioada strans dirijata administrativ de grupul de la Bucuresti care avea in mana arma promovarilor, transferurilor, acordarii de titluri, numirilor si destituirilor, ei fiind singurii interlocutori ai ministerului si probabil singurii credibili pentru organele de securitate si cele centrale de partid. Inscenari, calomnii, denunturi, blocarea promovarilor profesionale sau a plecarilor in strainatate - toate s-au folosit din plin ca arma de lupta si pentru dirijarea psihiatriei noastre antioccidentale.

O pozitie aparte a avut-o Branzei, de la Iasi, care, la un moment dat, a dorit sa se desolidarizeze de grupul de la Bucuresti, prost famat, afirmand o teorie zisa proprie -conceptia bio-psiho-sociala - care, desi nu avea nimic original comparativ cu psihiatria occidentala, a devenit in contextul epocii o noua despartire de tartorii de la Bucuresti.

Sub tirul a doua curente, acesti tartori au trebuit sa aduca modificari cosmetice conceptiei lor - consecvent materialiste - si sa accepte formal, spre sfarsitul deceniului 8, unele modificari cu pretentia absurda ca le apartineau de multa vreme.

Dar, dupa aceste fenomene de dizidenta, controlul absolut al psihiatriei va fi tot mai greu de mentinut si un asalt decisiv al generatiilor tinere va intra direct in conflict cu conceptele psihiatriei socialiste pana la afirmatia dezolanta, pentru stapanii psihiatriei, ca in Romania exista represiune politica si detinuti de constiinta. O noua etapa de dizidenta va incepe acum. Faza simpozioanelor si a “bataliilor” pentru materialitatea psihiatriei sunt depasite si tartorii psihiatriei apar acum pe banca de acuzare a opiniei publice.

3. Etapa dizidentei si a opozitiei deschise
Abia in anii ’60 - ‘70 lumea occidentala va pune in miscare o conceptie distructiva pentru totalitarism, declansand miscarea pentru drepturile omului, iar o serie de organizatii internationale se vor angaja in combaterea abuzurilor psihiatrice si contra torturii prin metode psihiatrice. Presedintele Regan identifica IMPERIUL RAULUI, vorbind de inceputul sfarsitului comunismului.

Dupa 1968, apar tot mai multe relatari privind utilizarea psihiatriei in scopuri politice, la inceput in fosta U.R.S.S., apoi, treptat, in toate tarile comuniste, dintre care Romania va detine o mare pondere. In acest context, psihiatrii, nu doar cei din Romania, se vor simti incurajati, efortul facut de Occident tinzand sa sparga izolarea in care se aflau psihiatrii din tarile comuniste.

Astfel, intre anii 1975 – 1985, in psihiatria noastra, asa cum ne-am exprimat mai sus, a aparut o dramatica diversificare a miscarii dizidente. S-au format grupuri in general centrate pe spitale, in care, intr-un mod mai mult sau mai putin evident, s-au luat pozitii deschise contra psihiatriei dogmatice. O mare energie s-a cheltuit cu ocazia simpozioanelor de care am vorbit mai sus, motiv pentru care in deceniul 8 ele au inceput sa fie blocate administrativ. S-a interzis cadrelor didactice de a mai merge la congrese sau simpozioane in afara vacantei, adica aveau voie doar in lunile iulie si august cand, de regula, asemenea manifestari nici nu se mai tin din cauza vacantelor de vara.

O data cu afirmatia lui I. Vianu – 1977 -, conform careia in Romania exista detinuti de constiinta internati in spitalele de psihiatrie, organizatiile internationale incep sa se ocupe si de soarta psihiatriei romane. Amnisty International, independent de afirmatiile lui Vianu, prezinta o lista a detinutilor politici internati in spitalele de psihiatrie.

Dar in anii ’70 – ‘90 se va dezvolta o efervescenta opozitie si o dizidenta in toata tara. In 1977 vom asista la spectaculoasa dizidenta a lui Paul Goma la care a aderat o pleiada de cetateni si mai ales intelectuali printre care I. Negoitescu si apoi psihiatrul I. Vianu. Tot in acel an se va infiinta Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania - S.L.O.M.R. -, in frunte cu dizidentii dr. Cana, preotul Calciu-Dumitreasa etc. Acesti dizidenti vor cunoaste nu numai temnitele comuniste, dar si gulagul psihiatric romanesc, care deja functiona de mult. Asistam, de asemenea, la formarea unor partide hibride mai ales de nuanta socialista, incercari de reorganizare a partidelor istorice - in special P.N.T.C.D. - si alte sfidari politice, care se vor termina la psihiatrie, inchisoare sau impingerea spre emigrare.

Totusi, ceea ce se va intampla in tara dupa 1977, inclusiv in domeniul psihiatriei, se va aduce la cunostinta opiniei publice internationale si, prin intermediul postului de radio Europa Libera, constiintei opiniei publice din tara noastra. Posturile de radio BBC, Europa Libera si altele vor furniza in permanenta informatii privind cazurile concrete de utilizare a psihiatriei in scopul pedepsirii dizidentelor politice. Apar in exterior si sunt preluate in interior liste cu "doctorii criminali" care utilizeaza psihiatria ca instrument de tortura psihologica, se dau spre stirea opiniei din tara si strainatate numele spitalelor in care sunt torturati bolnavii psihici (Sapoca, Voila, P. Groza, Raducaneni, Poiana Mare, Poiana Marului).

Impresia creata a fost vulcanica, tortionarii adusi in fata opiniei publice au inceput sa se simta intimidati, enumerarea “medicilor criminali” a avut o mare influenta, multi dintre fostii tortionari neavand niciodata impresia criminalitatii lor. De acum multi psihiatri vor uza de profesionalismul lor si vor refuza sa-si ia raspunderea internarii unor persoane sanatoase la care justificarea acestei cereri se baza pe opozitie fata de regim, unii dintre acestia sunt eliberati de urgenta. Cei supusi expertizelor psihiatrice (de catre Predescu, Romila, Prelipceanu etc.) au parte de o examinare mai atenta si adesea au castig de cauza. Marii tartori ai psihiatriei comuniste nu se mai implica direct, incearca sa implice terte persoane, de regula niste naivi dornici de aprecierea sefilor.

Inceputul vizibil al declinului comunismului creeaza o adevarata stare de panica, incep deja actiunile de ascundere si de distrugere de documente, ceea ce il face pe Predescu sa afirme: ”Aratati-mi o semnatura pusa de mine pe internarea unui dizident”, caci de acum el nu va mai semna astfel de acte, ci ii va impinge pe altii, desi in esenta intregul control ii apartinea. Din aceste motive, adesea, pe listele cu medicii criminali prezentate la Europa Libera apareau medici nesemnificativi, impinsi in fata pentru prima data in viata lor, in timp ce adevaratii vinovati se mentineau in umbra. Acest lucru serveste de minune astazi fostei nomenclaturi prin faptul ca incearca sa culpabilizeze pe toti psihiatrii, caci, cum spun ei, "toti sau niciunul au facut abuzuri", iar o simpla violare se poate multiplica la sute si mii. Era foarte greu pentru medicul de garda sa respinga internarea unui “pacient” adus cu adresa scrisa de catre organele Militiei sau Securitatii si iata cum, de fapt, toti psihiatrii pot fi culpabilizati in viziunea nomenclaturii. Vom examina in continuare doua tipuri de dizidenta care au existat in psihiatria noastra:

- Dizidenta neorganizata, spontana;

- Dizidenta organizata, sistematica, ce a inclus grupuri si actiuni organizate;
Dizidenta neorganizata

Dizidenta neorganizata a fost poate cea mai spectaculoasa si cu motivatii foarte variate, adesea contradictorii. Astfel, de la izbucniri temperamentale care vizau imposibilitatea de a mai suporta o anumita nedreptate (cazul doctorului Patrascu, care izbucneste in fata directorului comunist si securist V. Angheluta, spunand: “Domnule, din mine om nou nu o sa faci mata niciodata”) pana la dizidenta ostentativa pentru a obtine un pasaport sau chiar actiuni involuntare in care comunisti bine cotati s-au trezit ca dizidenti, din cauza unui gest necugetat (de exemplu, acei intelectuali atrasi catre meditatia transcedentala cum a fost A. Romila) si care erau convinsi ca actiunea are aprobarea cabinetului 2, capcana in care au cazut unii tartori comunisti binecunoscuti din arta, stiinta, ministere si chiar din nomenclatura. Multi intelectuali, avand senzatia ca sustin lucruri de bun simt, s-au trezit ca dizidenti admonestati pentru “naivitatea” lor sau acuzati de intelectualism, desi ei nu avusesera nici o intentie de a provoca structurile politice ale regimului.

Numeroase acte de dizidenta apareau ca efect al disperarii unor indivizi supusi unor exigente intolerabile. Unele forme rafinate de opozitie luau aspectul unor adevarate opere artistice, de tipul plugusoarelor de anul nou, ale dr. Cornel Constantinescu, sau luau forma unor librete ale acestuia pentru Teatrul Satiric C.Tanase.

Pentru obtinerea unor pasapoarte de emigrare au intrat in dizidenta numerosi medici psihiatri care, prin maniera lor disperata de a cere emigrarea, au reusit sa plece in strainatate, unde “au tacut pentru totdeauna”. Vom prezenta doar cateva cazuri mai importante din cadrul acestei dizidente neorganizate:

Dizidenta lui I. Vianu

Desi motivata prin stoparea promovarii lui, deoarece, de 5 ani, avand dosarul depus pentru a intra in partid, acesta nu era aprobat, motiv pentru care in ultima instanta a cerut sa emigreze, noi o prezentam pentru notorietatea ei, pentru publicitatea care i s-a facut prin posturile de radio occidentale care emiteau in limba romana. De asemenea, trebuie recunoscut faptul ca, o data ajuns in Occident, el s-a transformat intr-un mare luptator pentru drepturile omului si impotriva folosirii psihiatriei in scopuri opresive, activitatea sa in exil fiind in total contrast cu a celorlalti psihiatri care, dupa emigrare, si-au vazut de interesele lor meschine, neacordand nici un ajutor celor supusi represiunii politice in fosta lor patrie, necontribuind in vreun fel la cresterea informarii psihiatrilor din Romania, asa cum faceau multi psihiatri din tarile occidentale.

Asa cum singur relateaza, inca din anii ‘70 incepe sa realizeze ca in sistemul psihiatric romanesc exista o serie de dizidenti politici supusi torturii si degradarii prin mijloace psihiatrice. Asa l-a intalnit pe avocatul Ionescu, din Brasov, care scrisese un memoriu despre situatia din Romania pe care l-a trimis la O.N.U. si care, din acest motiv, a fost de repetate ori internat la psihiatrie, pe poetul Neagu Vulcanescu, declarat schizofren in circumstante identice.

Adevarata “convertire” a lui I. Vianu survine in 1975, cand va vizita in calitate oficiala (ca trimis al Ministerului Sanatatii) Spitalul din Poiana Mare, judetul Dolj, spital destinat internarilor pe baza de hotarare judecatoreasca, cazurile fiind considerate periculoase si avand la activ diferite delicte. Dar el va constata ca din aproape 100 de pacienti, 20 erau, in fapt, prizonieri de constiinta, lucru confirmat si de medicul care lucra in acest spital (doctorul Popescu, fost medic militar).

Acesti pacienti erau inchisi la Poiana Mare pentru ca erau considerati “pericol social” (printre ei, I. Rosoga, Nestor Popescu si alti dizidenti). Raportul pe care insa il intocmeste nu este luat in seama de catre organele Ministerului Sanatatii si nici chiar pe linie de igiena nu s-a luat nici o masura.

In 1977, dupa esecul profesional petrecut in conditiile despre care am amintit, profita de dizidenta lui P. Goma, scriindu-i acestuia o scrisoare, publicata la Europa Libera, in care critica regimul, cerand in mod imperativ emigrarea. Asa cum sublinia chiar P. Goma intr-o emisiune a Europei Libere, disperarea lui I. Vianu a devenit extrema atunci cand, facand acele acte ireparabile, pasaportul intarzia sa-i vina si, din contra, impotriva lui incepuse o procedura de cercetare care se putea termina cu unul dintre multiplele procese politice la moda sau chiar cu internarea sa intr-un spital de psihiatrie. Deja colegul lui, doctorul Oancea, declarase la Securitate ca personal ii facea lui Vianu electrosocuri ambulator, la cererea lui, acesta avand accese depresive mari. Pentru aceste “merite”, a devenit reprezentantul Romaniei la O.M.S. (o face si azi datorita acelorasi merite) si conferentiar universitar. Dar totul s-a terminat cu bine, iar I. Vianu si familia sa au putut emigra in Elvetia.

A ramas de notorietate scrisoarea lui I. Vianu catre P. Goma, mult mediatizata la posturile de radio de limba romana din Occident, in care se citeste disperarea unui intelectual strivit de regimul dictaturii comuniste, in lipsa emigrarii fiind silit la o adevarata moarte civila. Desi in scrisoare marturiseste cinstit ca: “Eu insa, Paul Goma, nu pot urma pana la capat drumul deschis de tine”, I. Vianu isi recunoaste oboseala si istovirea, motivatii nefericite pentru a cere in mod deschis emigrarea, fiind constient de toate greutatile care vor urma in acest caz.

Ceea ce a facut in mod deosebit I. Vianu, a fost ca dupa emigrare el nu s-a ocupat doar de problemele personale - asa cum au facut toti aceia care si-au parasit tara -, ci, din contra, a declansat o puterica lupta pentru drepturile omului si pentru demascarea psihiatriei politice de la noi si din intregul sistem comunist, in contextul in care Securitatea afirma cu emfaza ca “mana revolutiei este lunga”. Devine membru al I.A.O.W.P. (Asociatia internationala impotriva folosirii in scopuri politice a psihiatriei).

Dupa 1989 va duce aceeasi lupta plina de riscuri pentru asezarea psihiatriei romanesti pe baze etice si pentru progresul ei stiintific. Solicitat dupa 1989 sa se intoarca in tara pentru a-si finaliza lupta pe care a inceput-o in Occident, din motive personale el va refuza, dar va spune in acelasi timp: ”Sa fii sigur ca voi depune toate eforturile pentru ceea ce am dorit sa se realizeze definitiv, mai ales in domeniul nostru, al psihiatriei, care ma va preocupa permanent”.

Cu toate limitele unei dizidente desfasurate mai ales din exterior, momentul dizidentei lui I. Vianu a insemnat foarte mult pentru psihiatria noastra. In strainatate, si astazi I. Vianu este un sprijinitor al tuturor actiunilor psihiatrilor din tara pentru promovarea progresului psihiatriei, inclusiv a conditiilor sale etice. Numeroase contacte internationale, chiar si o serie de ajutoare au avut ca intermediar pe I. Vianu.

Defectiunea functionarilor din Ministerul Sanatatii

Multi dintre functionarii Ministerului Sanatatii erau medici si multi nu au mai putut suporta sa patroneze aceste abuzuri politice in psihiatrie. Aici iese in evidenta actiunea psihiatrului Valeriu Mirontov - Toculescu, inspector general in minister, insarcinat sa se ocupe in mod special de problemele psihiatriei. Acesta descopera sistemul de internare fortata a dizidentilor politici si, desi vechi membru de partid, el nu mai intelege sa sprijine aceasta politica si reactioneaza, “in disperare”, printr-o nota interna pe linie de serviciu care, insa, va declansa o reactie disproportionata din partea conducerii ministerului (ministru fiind acelasi profesor Proca, om de casa al familiei Ceausescu, care a scos din planul editurii medicale si lucrarea noastra, Medicina Psihosomatica). Este adevarat ca, spre disperarea aparatnicilor, V. Toculescu numeste maniera de internare in spitalele de psihiatrie drept “fascista”.

Astfel, cu ocazia Universiadei din 1981 de la Bucuresti, un numar de 600 de dizidenti politici sunt adusi cu forta si internati in sistemul psihiatric din Bucuresti. Normal, apar multe reclamatii, iar V. Toculescu se decide sa-si foloseasca pozitia pentru a stopa aceste abuzuri. Desi stie ca aceste internari fac parte dintr-un sistem organizat, incurajat de atmosfera criticilor internationale din acest domeniu, al cresterii dizidentei din interiorul psihiatriei, el purcede la atacarea directa a situatiei folosind o modalitatea legala.

In nota alcatuita, V. Toculescu aduce grave critici manierei in care se aplica Decretul 313/1980 privind internarea obligatorie a bolnavilor psihici. Se dezvaluie faptul ca lista cu “bolnavii periculosi” ce urmau a fi internati obligatoriu cu ocazia Universiadei din 1981 era alcatuita de un medic-securist si director al Policlinicii Titan (C. Gorgos), punerea in executie fiind preluata de “aparatul” Spitalului Gh. Marinescu, unde masini cu cate doi asistenti medicali si infirmieri ridicau abuziv pe presupusii bolnavi psihici pe care ii imobilizau cu cearsafuri la propriul lor domiciliu sau chiar pe strada si apoi ii transportau cu forta la spital cu concursul organelor de securitate. Marea majoritate a acestor “bolnavi” nu prezentasera inainte de internare nici o stare care sa justifice eticheta de bolnav psihic, unii fiind salariati. Prin aceasta, termenii legii erau incalcati, acordandu-se puteri nelimitate unui medic psihiatru din ambulatoriu, evitand biletul pentru internare, fara o consultatie medicala. Mai mult, masurile represive erau acoperite prin inscrisuri fictive si caracterizarea cazurilor ca fiind urgente, in discordanta cu realitatea. Aceasta justifica afirmatia lui V. Toculescu, care caracteriza situatia ca o “vanatoare de bolnavi, de tip nazist”. Aceste masuri apar in afara legii - evident chiar a aceleia in vigoare in acel moment si le caracterizeaza ca abuzive si fara discernamant. In aceeasi nota sunt evidentiate presiunile organelor Ministerului de Interne (mai ales ale Securitatii) pentru lansarea acestor actiuni, imixtiunea acestor organe in problemele de psihiatrie. De asemenea, multe persoane supuse unei asemenea actiuni au facut, datorita acestui fapt, reactii psihice serioase sau au fost supuse oprobiului public.

Cand V. Toculescu intocmeste si trimite o nota catre adjunctul ministrului Proca, acesta este contrariat si, in limbajul specific de lemn, va respinge toate criticile aduse de Toculescu trecand ulterior la pedepsirea lui. In acest fel, V. Toculescu apare ca “speriat si depasit de sarcinile pe care le avea”, sarcini care, de altfel, i se vor lua imediat. Actiunea Universiada era coordonata direct de catre ministrul Proca prin adjunctul sau Mihai Aldea, ceea ce insemna in fapt anexarea psihiatriei la metodele Securitatii. V. Toculescu este acuzat de “prezentare alarmista a situatiei”, de deficiente de orientare, a te orienta fiind principala sarcina a unui bun comunist. Fiind acuzat si de “nivel politic scazut”, el va primi mustrare cu avertisment ce urma a-i servi ca lectie deoarece “s-a lasat depasit de situatie”.

Din lectura celor doua note se poate deduce in ce masura era pregatit un organ comunist al puterii de stat sa ia in consideratie chiar sesizari normale venite pe linie de serviciu si, pana la proba contrarie, cu bune intentii. Din nota privind informarea sus-citata a reiesit un raspuns amenintator in stil securist, inspectorul general devenind deodata suspect de rele intentii.

Intr-adevar, ca urmare a denuntarii utilizarii psihiatriei in scopuri politice, V. Toculescu, in cele din urma, este destituit si urmarit permanent de catre Securitate. Nu s-a pus insa sub nici o forma problema de a se lua masuri de oprire a abuzurilor, de a se modifica cel putin sistemul internarilor politice prin psihiatrie, acest lucru dovedind de fapt ca actiunea era sistematica si oficial organizata de catre regim. Nu era opera unor greseli de executie, a unor functionari sau medici incompetenti. Din contra, cel care a sesizat a fost pedepsit si urmarit de catre Securitate, in timp ce sistemul represiunilor politice psihiatrice a ramas neschimbat.

Afacerea meditatiei transcedentale

A afectat si psihiatria. Nu ne propunem a discuta aceasta diversiune a regimului comunist deoarece ea nu viza numai psihiatria, ci intreaga intelectualitate de varf a tarii. Intelectualii rupti de lumea exterioara, fortati sa se miste in limitele stramte ale celei mai ortodoxe tari marxiste, au fost victime usoare ale acestei actiuni provocatoare, creata totalmente in birourile Securitatii.

Intelectuali interesati, inclusiv cei din domeniul psihiatriei, erau bine incadrati in sistem, erau membri de partid, academicieni, unii cu functii inalte in statul si partidul comunist. Totusi, greaua povara de a se incadra in sistem i-a facut pe acesti intelectuali sa cedeze usor primei tentatii. Din pacate, printre diferitele destine puse in discutie cu aceasta ocazie s-au aflat si cativa psihiatri si psihologi, printre care si A. Romila, vechi activist de partid, lector de invatamant politic, colaborator apropiat al lui V. Predescu (supranumit chiar "pistolul lui Predescu"), autor de literatura marxista, care devenise incomod prin organizarea unui serviciu de resocializare si a unor comitete ale parintilor unor pacienti psihiatrici.

Pe scurt, in 1981, un oarecare inginer Stoian, element ambiguu si provocator, probabil agent extern al Securitatii din Romania, se prezinta la Spitalul Gh. Marinescu cu toate aprobarile necesare, inclusiv cu aceea de la cabinetul 2, si insotit de medicul psihiatru al Securitatii - dr. Radulescu - cere permisiunea conducerii de a experimenta o metoda ambigua de psihoterapie - meditatia transcedentala -, o metoda in principiu interzisa la noi, cum de facto era interzisa intreaga psihoterapie. Romila este implicat direct de catre seful si protectorul sau V. Predescu, care ii cere sa faca un referat privitor la rezultatele metodei. Referatul a fost elogios si propunea chiar introducerea metodei in planul de invatamant al medicilor secundari.

La momentul ales, Securitatea incepe “demascarile” si intelectuali ca academician Milcu, psihiatrii Gaitan, Romila, dr. Sahleanu si Radulian, numerosi psihologi (Stoltz, Golu etc.) vor suferi toate formele de represiune: demitere din functii, excludere din partid, amenintarea cu procese, trimiterea la munci necalificate etc.
Dizidenta organizata

O opozitie organizata si cunoscuta oficial in timpul regimului comunist nu se putea tolera. O asemenea actiune era considerata ca un act antisocialist si nu se putea incadra decat in Codul penal. Regimul putea intelege unele “iesiri”, putea intelege unele productii literare neortodoxe care, oricum, aveau o raza mica de distributie. Ii intelegea chiar si pe cei care faceau ceva opozitie pentru a emigra, iar pe cei care au participat la meditatia transcedentala i-a iertat (Romila a fost reprimit in partid chiar la ultimul congres al partidului, din noiembrie 1989). A tolera organizarea de grupuri cu orice scop, era de neconceput, orice organizare trebuind sa fie agreata de partid si Securitate. In acest context, a luat fiinta si a activat, evident in ilegalitate, Liga Anticomunista a Psihiatrilor.

Liga anticomunista a psihiatrilor a putut lua nastere in contextul emulativ al cresterii numarului de dizidenti din tara noastra in multe domenii, mai ales dupa dizidenta lui Paul Goma si toate fenomenele legate de aceasta miscare care a dovedit, printre altele, ca in Romania nu poate exista o opozitie legala, aceasta terminandu-se fie la inchisoare, fie la psihiatrie, fie prin emigrare. Maniera prin care Goma si-a dirijat miscarea a fost exemplara, de o energie si inteligenta iesite din comun, dar ambitia de a activa legal, chiar si in cadrul stramt al legilor comuniste, s-a dovedit o iluzie, iar miscarea sa in contextul romanesc s-a dovedit o miscare pentru a obtine mai usor pasapoarte de emigrare. Insasi Goma a fost expulzat din tara natala.

Dupa 1977, numeroase organizatii internationale au devenit mai radicale in urmarirea respectarii drepturilor omului si in fine se va da mai multa importanta Romaniei, inclusiv in ceea ce priveste represiunea psihiatrica. In acest context, multi psihiatri devin mai radicali, asa incat, in 1979, dupa cele mai inalte principii ale ilegalitatii, a luat fiinta o mica asociatie, initial formata din patru membri, care s-a autointitulat Liga anticomunista a Psihiatrilor, avand o orientare anticomunista radicala. Treptat, s-au mai adaugat cativa membri chiar din alte centre universitare decat Bucurestiul. In conditiile date, grupul nu si-a propus o confruntare directa cu regimul, o angajare a luptei pe fata. O asemenea situatie ar fi fost periculoasa si fatala, mai ales ca ne lipsea o mediatizare de tip Goma sau Vianu, iar cu noi rafuiala ar fi fost cu totul alta. Chiar si perspectiva exilului era pentru noi mai rea decat orice represiune - ca dovada ca am primit pasapoarte de 6 - 7 ori, toate acordate de catre autoritati cu scopul de a nu mai veni inapoi.

Liga se va angaja in schimb intr-o activitate de durata cu scopuri bine definite, pentru a promova unele schimbari de conceptie asupra bolii si institutiei de tratament, pentru combaterea conceptelor dogmatice si comuniste, toate facute intr-un stil in care cel putin pe fata sa apara buna noastra credinta. A fost de pomina afirmatia securistului care ne urmarea si care mi-a spus: "Voi taiati incet cu toporisca radacina cu radacina, pana veti dobori tot pomul si eu cred ca veti reusi".

Liga si-a mai propus, de asemenea, in limite rezonabile sa-si creeze prin diferite mijloace un lobby in presa (Flacara lui Paunescu era un ziar in care se putea), cateodata in unele reviste de specialitate mai ales din strainatate, desi cenzura era foarte greu de depasit.

O alta sarcina era alimentarea postului de radio Europa Libera cu materiale privind abuzurile psihiatrice, dar si alte materiale anticomuniste. In domeniul abuzului psihiatric propriu-zis s-a propus crearea unei atmosfere care sa infricoseze sau sa rusineze colegii angrenati constient sau adesea involuntar, sa descurajeze colegii din diferite comisii de expertiza caci, desi comunisti verific

ati, atasamentul lor fata de partid era indoielnic.

Actiunile intreprinse s-au bucurat de succes, caci, in combinatie cu stirile Europei Libere, intregul sistem al abuzului psihiatric a fost timorat.

O alta directie de actiune a constituit-o “compromiterea” principalilor politruci din psihiatrie (Predescu, Grecu, Ionescu, Romila, Milea, Pirojinski etc.) care aveau mana libera din partea partidului in psihiatrie. De multe ori acest lucru se facea de pe pozitia unui "comunist cinstit" care nu mai putea suporta impostura, se gaseau in acest scop acuzatii cu oarecare priza la acest tip de organe (filiatie legionara la Predescu, lipsa de ortodoxie comunista, incompetenta organizatorica, lipsa de profesionalism, inabusirea criticii). Trebuie spus ca chiar tartorii comunismului se bucurau unul de raul altuia. Desi privita retroactiv, aceasta pare o naivitate, actiunea a avut un succes deosebit, partidul fiind satul de incapacitatea acestor persoane si de imobilismul lor, chiar in probleme marxist-ideologice. Astfel, treptat, Predescu si-a pierdut “perspectiva de cadre” din partid, si-a pierdut functia de deputat, fenomene care l-au aruncat intr-o stare de descurajare din care nu si-a mai revenit niciodata. Ionescu si-a amanat transferul de la Facultatea de Filozofie la cea de Medicina, iar atitudinea sa antipsihologica si mai ales antipsihanalitica a inceput sa fie condamnata public in diferite lucrari (I. Cucu - Psihologia Medicala,1980).

Pe baza acestui fond de vulnerabilitate s-au putut declansa atacuri coordonate privind intreaga constructie a psihiatriei socialiste la care acesti tartori lucrasera decenii in sir cu migala. Prima bresa a constituit-o permisiunea de a scoate lucrari monografice in regie proprie. Prin contributie baneasca recuperata din vanzarile asigurate totdeauna, organizatia a permis elaborarea unor lucrari de pionierat fundamentale pentru o tara comunista ca a noastra (Psihosomatica, Psihologia Medicala, Psihoterapiile, Psihiatria sociala in doua fascicole, Psihiatria adolescentului etc.). Chiar daca tartorii comunismului - Predescu, Proca, asa cum am mai aratat, au scos din librarii Psihiatria Sociala prin memoriu la cabinetul 2, obtinand si interdictia de a mai avea dreptul de a mai tipari, ”raul” se produsese si era ireparabil, lucrarile au existat si exista.

Timp de peste sapte ani, pana la dezmeticirea organelor represive, schitarea unei alternative in psihiatra noastra se produsese, iar constructia de decenii a psihiatriei socialiste a inceput sa se naruie.

In 1979, o data cu organizarea ligii, tot pe baza de lobby, revista Flacara va publica pe 10 mai un interviu cu I. Cucu, in care, folosind pretextul, se va administra cel mai puternic atac asupra psihiatriei dogmatice comuniste. Atacand dogmatismul (adica vorbind voalat de psihiatria construita de Predescu, "psihiatria socialista”), ridiculizand afirmatiile festiviste ale acestuia, autorul deplange direct, in cea mai citita revista a epocii, soarta psihiatriei noastre, care este prezentata ca depasita principial si instiututional si pe care o evalueaza textual ca fiind sinonima cu psihiatria secolului al XIX-lea. V. Predescu este atacat nu voalat, ci nominal pentru aceasta situatie in care este culpabilizat pentru blocarea invatamantului psihologic in facultatile de medicina sau in pregatirea psihiatrilor si, tot ostentativ, scolile de psihiatrie de la Timisoara si Iasi sunt citate ca fiind in lupta cu dogmatismul si obscurantismul in psihiatrie. Se critica, de asemenea, direct lipsa unei adevarate vieti stiintifice, prodigioasa inainte de razboi, lipsa oricarui congres de psihiatrie in tara, a unui cadru in care psihiatrii sa-si discute problemele profesionale.

Iata astazi, dupa atatia ani, o comunicare a doctorului Popa, facuta la ultimul Congres de Istorie a Medicinii, din 2004, comunicare pe care o redam in extenso: