Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

Partidul dorea in psihiatrie activisti "revolutionari de profesie"
Iata cum caracteriza acest tip de comunist Belu Silber, un om care a crezut sincer in idealurile comunismului (citat dupa Ioan Grosan): "Cel care in viata lui nu avusese nici o profesie capata una, iar cel care avusese o profesie o uita pe a lui si se "califica la locul de munca". Cunostea un numar de retete ideologice, regulile conspirativitatii, stia cum sa organizeze o celula, cum se controleaza activitatea altora, cum se primesc si se dau ordine, cum se lichideaza un concurent sau un opozant, comportarea fata de inferiori si superiori, ce trebuie sa vorbeasca si ce nu. Avea oameni in subordine, dispunea de viata altora. Astfel devenea un profesionist al puterii si se degrada pe masura ce o exercita... Profesiunea de activist ii atrofia simtul moral, cu vremea, semenii lui deveneau obiecte..." Acesta este portretul robot al eternului activist.

Autorii ordinelor si executantii se apara reciproc azi in psihiatrie. Dar, ma intreb, trebuia chiar sa faci medicina pentru a deveni un astfel de monstru-activst al partidului in psihiatrie?

In perioada “revolutionara” a comunismului, in primele etape ale represiunii, psihiatria nu juca un rol prea important (era putin dezvoltata in perioada leninista, iar la noi, in perioada lui Gheorghiu-Dej). Abia dupa 1956, odata cu epoca hrusciovista - in Romania, dupa venirea lui Ceausescu -, odata cu inceputul politicii de coexistenta pasnica ce a impins regimurile comuniste la diversificarea formelor de represiune, a fost nevoie de un “camuflaj” psihiatric cu scopul prezentarii in exterior a unei fatete liberale a acestor regimuri comuniste.

In Romania represiunea psihiatrica se va intensifica in deceniul al saptelea si va atinge apogeul in anii ‘80, odata cu sfarsitul regimurilor comuniste din Europa si cu criza permanenta a sistemului comunist mondial. In acest context, Ceausescu trece la intensificarea tuturor formelor de represiune, culminand cu cea din 1989. Importanta represiunii psihiatrice se poate vedea si din aparitia in 1980 a unei noi legislatii represive privind internarea obligatorie in spitalele de psihiatrie (Decretul 313/1980).

Urmand exemplul Uniunii Sovietice si sub stricta indrumare a cadrelor de conducere a Catedrei de psihiatrie din Bucuresti (Predescu, Romila, Ionescu, Milea, Gorgos, Grecu), la inceputuri chiar cu consilieri sovietici, psihiatria va deveni servitoarea regimului comunist, conformandu-se strict cadrului ideologic si formandu-si propria nomenclatura aflata direct sub controlul Securitatii. ”Profesorii” veniti de la studii din U.R.S.S. vor incepe prin respingerea in bloc a tuturor conceptelor psihiatrice venite din Occident, pe care le-au inlocuit rapid cu surogate materialist-dialectice de esenta sovietica, rupte complet de realitatea psihiatrica. Iata cum prezentau aceasta pozitie, pe care o denumeau “inaintata”, unii dintre apologetii psihiatriei comuniste (V. Predescu, A. Romila in lucrarea Psihiatria, Ed. Medicala, 1976, pag.79): ”Pozitia noastra in psihiatrie, ca ramura aplicata a antropologiei materialist-dialectice, consta in a considera omul ca pe o unitate psihobiologica...” desi in mod ciudat conceptia psihosomatica reprezenta in viziunea lor o conceptie burgheza. Si mai departe “…in psihiatrie, poate mai mult decat in alte domenii ale medicinii, trebuie subliniata conceptia noastra despre lume si viata, materialismul - dialectic si istoric, baza a comunismului stiintific”.

Rezulta acum in mod clar care era viziunea despre psihiatrie a acestor ideologi si, totodata, care erau bazele psihiatriei socialiste, bazele unei psihiatrii politizate.

Daca vreti sa ridicam cota acestor dicteuri comuniste, nu avem decat sa ascultam alt ideolog comunist (C. Gorgos, in Scanteia din 19 februarie 1985) care, in adulatia sa pentru secretarul general, spunea: ”Imi exprim totala adeziune fata de propunerea ca tovarasul. Ceausescu, cel mai iubit fiu al natiunii noastre ... sa candideze pentru alegerile de deputati. ...Avem convingerea nestramutata ca aceasta reprezinta garantia infaptuirii neabatute a programului partidului... Numele tovarasului Ceausescu... este azi sinonim cu spiritul comunist revolutionar, patriotic, cu personalitatea omului arzand de incandescenta celor mai nobile lucruri... Pornind de la acest comandament... o preocupare deosebita o constituie ocrotirea sanatatii populatiei” etc., etc.

Acest om nu era un naiv, el cunostea perfect starea deplorabila a asistentei medicale a populatiei, ca sa nu mai vorbim de catastrofa asistentei psihiatrice in care era implicat. Dar el era in primul rind un activist al partidului, iar principiul dublului standard il facea sa afirme fara jena lucruri in contrast cu realitatea pe care o cunostea prea bine.

Cu toata aceasta situatie sumbra, asemenea practici nu s-au putut petrece in Romania fara o anumita opozitie, ceea ce ar fi fost o adevarata catastrofa pentru intelectualitatea romana. Intr-unul din capitolele ulterioare ne vom ocupa de rezistenta psihiatrilor romani, de opozitia permanenta fata de minciuna si pentru corectarea marilor daune aduse psihiatriei romane de catre psihiatrii aserviti ideologiei. Astfel, doar ca un exemplu. Daca in 1976 V. Predescu afirma cu emfaza, siluind adevarul, ca: ”Evidenta psihiatriei romane in cadrul societatii noastre socialiste este convingatoare... prin conditiile de asistenta, invatamint, cercetare care asigura o privire de perspectiva optimista in totala armonie cu realizarile societatii socialiste multilateral dezvoltate”, I. Cucu, membru al aceleiasi catedre, afirma public ca: ”Psihiatria nu trebuie sa devina o Cenusareasa, iar acest lucru nu-i priveste numai pe psihiatri, ci pe noi toti... Psihiatria noastra a ramas in urma din punct de vedere principial, ea adopta si astazi modelul fizic de boala... concept al sfarsitului de secol al XIX-lea... Faptul ca nu exista un invatamant psihologic se datoreaza cadrelor medicale locale care s-au vazut depasite (aluzia era la Predescu)... In ultimele decenii nu s-a tinut la noi nici un congres de psihiatrie, psihiatria romana a ramas mult in urma marilor curente de gandire a psihiatriei mondiale, situatie care mai dainuie si astazi” (Flacara,10 mai 1979). Mai departe se sublinia ca: “Chiar in plina perioada a dogmatismului, la noi, scoala psihiatrica de la Timisoara, in frunte cu prof. Pamfil, a dus o lupta titanica nu lipsita de riscuri pentru depasirea inchistarii".

Deci, in contrast cu festivismul ideologului si sfidandu-l pe acesta, a fost posibila punerea problemei in care se afla psihiatria noastra, chiar si in cei mai negri ani ai dictaturii. Treptat, si alti psihiatri, mai spectaculos sau mai putin spectaculos, au inceput sa critice si chiar sa demaste abuzurile psihiatriei politice romanesti.

Capitolul II

MODELELE IDEOLOGICE ALE ABUZULUI POLITIC IN PSIHIATRIE

Inca din perioada comunista, am incercat sa evidentiem intr-o serie de lucrari maniera teoretica in care era fundamentat abuzul psihiatric la noi (Psihiatria sociala vol.I si II, Buc. 1982, 1983). Paralel cu aceasta am incercat sa introducem conceptele occidentale si sa fundamentam pe aceasta baza conceptul de psihiatrie sociala si resocializarea. In acest sens lucrarile noasre au evidentiat o serie de modele puse in practica de ideologii psihiatriei abuzive care au fundamentat utilizarea psihiatriei ca arma politica si de represiune de catre regimul comunist al lui Ceausescu.

Este vorba despre doua modele teoretice puse in scena in special de catre nomenclaturistii psihiatriei din Bucuresti si care reprezentau, asa cum am citat mai sus, esenta materialismului dialectic si istoric aplicat in domeniul psihiatriei, doua modele pe care le vom prezenta in continuare.

a. Un model pur biologic - modelul medical - mostenit din psihiatria clasica germana de la inceputul acestui secol, dar care va fi prelucrat in maniera ideologica marxista.

b. Un model carceral al institutiei de tratament psihiatric cu respingerea conceptelor psihologice si sociologice in domeniul terapiei si instututiei de tratament. Modelul a fost preluat, de asemenea, din istoria psihiatriei clasice (azilul psihiatric fiind o institutie specifica evului mediu), suferind si de aceasta data o importanta “prelucrare” marxista.
Modelul biologic sau medical
Una dintre ambitiile ideologilor comunisti care primisera de la partid sarcina de a dirija psihiatria a fost aceea de a promova in acest domeniu un punct de vedere materialist si de a incorseta ideologic realitatea disciplinei, in tiparele stramte ale ideologiei comuniste. Pentru aceasta trebuia creat un concept general de boala - un model - care sa explice simplificator conceptia materialista din psihiatrie. In acelasi timp, ca model ideologic, el trebuia sa fie “inteligibil”, la nivelul de intelegere a activistului de partid, neprofesionist, care de fapt era singurul in masura sa autentifice puritatea ideologica in toate domeniile de activitate, chiar in cele mai sofisticate profesii. Din acest motiv, promovarea modelului biologic de boala psihica ii corespundea cel mai bine (simplu, inteligibil si avand la baza doar explicatii biologice, deci, pur "materialiste").

Desi modelul medical de boala fusese transferat in psihiatrie de catre insasi Kraepelin, la inceputul secolului el a constituit doar o etapa pentru psihiatria europeana -pana la dezvoltarea stiintelor psihologice si sociologice -, dupa care s-a renuntat la el in favoarea noilor modele care au fundamentat psihiatria dinamica (psihologica), psihiatria sociala. Desi modelul a fost copiat dupa modelul kraepelinian, fiind luat din istoria psihiatriei si avand o anumita autoritate, totusi, in conditiile ideologizarii marxiste acest model a condus la aberatiile care au fundamentat abuzul psihiatric. Intr-un sistem ideologizat, modelul si-a aratat numai aspectele sale negative, adica tocmai ratiunile pentru care el fusese abandonat in Occident.

In ce consta modelul medical?
Asa cum l-am prezentat in lucrarile noastre sus-citate, modelul se referea la o conceptie particulara aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in care se considerau tulburarile comportamentale ale unui individ ca fiind de natura biologica. In asemenea viziune, el devenea un “bolnav” mintal starea lui depinzand mumai de factori organici, biologici, adica el fiind un bolnav, echivalat cu ricare bolnav somatic. Acest lucru s-a facut pe baza stabilirii intr-o maniera necritica a unei analogii intre boala somatica-fizica, de natura pur biologica sau fizica, in care leziunea era primordiala, si boala psihica in care factorul biologic ia parte la patologie alaturi de factorul psihologic si social.

Ideea unei astfel de relatii dintre fizic si psihic a convenit insa de minune activistului de partid din psihiatrie, putandu-se dovedi prin aceasta, la nivelul lui de intelegere, materialitatea vietii psihice (adica legarea bolii psihice numai de factori biologici). In acest context, corpul omenesc era realizat ca o structura mecanica, iar boala, inclusiv cea psihica, ca o “deteriorare” a acestui mecanism.

Modelul medical a aparut, deci, ca un model specific medicinii somatice, fiind transpus in psihiatrie, si porneste de la asertiunea simplista ca de fapt simptomul, boala sunt intim legate de leziunea anatomica, toate explicatiile bolilor psihice rezumandu-se la fenomene fizice, chimice, biologice, genetice etc.

Modelul a fost deci construit la nivelul de cunostinte de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea cu explicatii mecaniciste, mecanica fiind la acea data cea mai dezvoltata parte a fizicii. Filozofia dominanta a epocii era una de esenta mecanicista. Vindecarea bolii nu putea fi vazuta decat legata de factori fizico-chimici, factori care ar fi putut ajuta la eliminarea agentului intern sau extern, prin aceasta reusind sa reechilibreze organismul.

Este lesne de inteles ca o asemenea explicatie simplista pentru epoca dezvoltarii actuale a stiintelor a aparut ca o adevarata mana cereasca pentru gandirea materialista, rudimentara a culturnicului din psihiatrie, caci prin rudimentarismul explicatiilor “materialiste” el primea un nemeritat sprijin ideologic.

Este adevarat ca in dorinta de a o rupe cu statutul obscur pe care il avea psihiatria la inceputul acestui secol, pentru a obtine pentru bolnavul psihic un statut medical, parintii psihiatriei clasice germane au acceptat la acea data modelul medical pe care l-au transpus in psihiatrie, acest lucru reprezentand pentru acea epoca un adevarat progres, aducand psihiatria si bolnavul psihic in mijlocul medicinii din care era practic exclus.

Kraepelin a introdus modelul medical in psihiatrie pe baza ideii de organicitate a bolilor psihice, pe baza carui principiu a alcatuit clasificarea clasica din psihiatrie. Faptul ca nu putea evidentia leziunile organice in principalele boli psihice, el il explica prin starea tehnicii din acea epoca, pe care viitorul, progresul tehnic o va rezolva. Din pacate, cu exceptia luesului meningoencefalitic (PGP), acest lucru nu a mai fost posibil nici intr-o alta boala psihica, desi instrumentarul de studiu anatomic a devenit tot mai sofisticat, iar ideea organicitatii bolilor psihice s-a dovedit ca nereala. Mai mult, orientarea gresita a modelului - cu eliminarea drastica a factorilor psihologici si sociali - a devenit o frana serioasa in cunoasterea fenomenului patologic nu numai in psihiatrie, dar chiar pentru intreaga medicina somatica, unde in peste 33 la suta din patologia actuala nu se pot gasi explicatii printr-o gandire ingusta si mecanicista pe care o pune la dispozitie modelul medical.

Un mare rol in perenitatea modelului medical in psihiatrie l-a avut si introducerea acestuia in cadrul psihologiei, gratie lucrarilor lui Freud, a carui formatie medicala, organicista este binecunoscuta si ducand prin aceasta la o regretabila analogie intre fizic si psihic cu asertiunea absoluta, cum ca la baza comportamentului uman normal sau patologic stau “cauzele interne” implicate numai in organic, pe aceasta baza homeostazia psihica aparand comparabila cu homeostazia fizica, iar organismul fiind considerat un sistem energetic inchis.

Desi antifreudismul visceral al ideologiei comuniste era bine cunoscut, modelul medical va fi bine exploatat si in domeniul psihologiei pana la afirmarea extremista ca psihicul este o secretie a creierului.

Dupa felul in care a fost aplicat in psihiatria primei jumatati a secolului al XX-lea, modelul medical este rezumat de catre Purushotton in trei postulate:

1. Orice dezadaptare psihologica are o cauza subiacenta (dinamica sau energetica), de natura biologica si psihologica in acelasi timp - aceasta mai ales sub influenta studiilor psihologice ale lui Freud (personalitate respinsa de ideologia marxista).

2. Simptomul are o valoare relativa, cauza biologica fiind elementul principal.

3. Diagnosticul este o rezultanta a ceea ce comportamentul prezinta ca semne exterioare si ceea ce medicul presupune ca pornind de la o “formulare teoretica recunoscuta”.

Desi la momentul istoric respectiv introducerea modelului medical a reprezentat un progres, neglijarea factorilor psihologici si mai ales sociali a dus la organizarea asistentei psihiatrice pe principiul spitalelor de boli somatice, terapia psihiatrica copiind-o pe cea somatica. Totodata, diagnosticul a capatat si pentru psihiatrie o importanta disproportionata, iar lipsa criteriilor etice a deschis calea abuzurilor, inclusiv a celui politic.

Aceste inadvertente au determinat ca in Europa, dupa 1950, sa apara un permanent declin al aplicarii modelului medical in psihiatrie, iar prin dezvoltarea medicinii psihosomatice acest declin sa se extinda in intreaga sfera a medicinii. Din aceste motive tarile comuniste isi vor dovedi incapacitatea de adaptare la noile concepte ale secolului nostru, platind un greu tribut paranoidismului ideologic si fiind preocupate numai de a servi scopului pastrarii sistemului totalitar.

Din momentul aparitiei conceptelor psihologice si sociologice, in Occident modelul medical si mai ales aplicarea sa in psihiatrie va fi supus unui atac concertat nu numai din partea psihiatrilor, dar si a altor specialisti. Nu s-au pus in discutie cuceririle reale ale modelului medical (neurolepticele de exemplu), dar s-a supus criticii modelul ca model explicativ exclusiv al bolii psihice care acum venea in contradictie cu dezvoltarea a numeroase noi stiinte care s-au dezvoltat practic in a doua jumatate a secolului al XX-lea (psihologia medicala, sociologia medicala, cibernetica, genetica moderna etc).

In sfera tarilor comuniste, din contra, ideea modelului medical a fost preluata ca doctrina medicala de baza in psihiatrie si, ceea ce este mai important, a inceput sa suporte imbunatatiri ideologice pentru a putea fi folosit ca “argument” si arma politica ce dovedea materialitatea bolii psihice si pentru a respinge aprioric toate conceptele psiho-sociologice, mai ales pe acelea ale lui Freud. Aspiratiile ideologice ale totalitarismului comunist erau perfect servite de acest model “materialist”, model la nivelul de intelegere a activistului de partid din psihiatrie.

Coleman si Broen au subliniat trei puncte principale in critica modelului medical, aplicat in psihiatrie:

1. Multe comportamente anormale nu presupun existenta unor leziuni anatomice, motiv pentru care ele nu pot fi judecate dupa modelul clasic al unei boli somatice. Exista chiar riscul ca nu numai boli psihice reale, dar si simple deviatii de la normele etice, juridice sau sociale, uneori chiar simple probleme de existenta sa fie etichetate dupa maniera de a privi o boala somatica prin existenta obligatorie a unor structuri anatomice lezate. Dar in aceste cazuri nu leziunea anatomica este cauza devierii de comportament, ci mai degraba mecanisme ale invatarii sociale, sistemul educational care poate fi gresit, existenta unor relatii interpersonale sociale anormale.

2. Aplicarea modelului medical in psihiatrie produce un elan nestapanit pentru alcatuirea unor clasificari rigide ale patologiei, lucru care se face in dorinta unei cat mai mari precizii. De cate ori nu se potriveste un anumit comportament indezirabil poate sa apara imediat o noua forma clinica de boala (de tipul schizofreniei latente sau inaparente a lui Snejnevski). Dar diagnosticul are o importanta relativa in psihiatrie, putand fi legat si de conceptele valorice ale persoanei care pune diagnosticul, in timp ce legatura anatomica este doar presupusa. Din acest motiv a fost suficienta doar o simpla schimbare a “eticii” - cea socialista, de exemplu - pentru ca tot ceea ce in aceasta viziune era indezirabil (pluralism, dizidenta, nevoia de drepturi individuale) sa bulverseze reperele "stiintifice” ale psihiatriei care au la baza modelul medical de boala, iar comportamentele normale intr-un anumit sistem etic sa apara in socialism ca “schizofrenii”, ”stari paranoide”, ”psihopatii”.

Pe baza criteriilor modelului medical, acesti “inadaptabili” la regim deveneau bolnavi psihici, deci erau similari cu oricare bolnav somatic sau handicapat, avand la baza eventual tare genetice sau anatomice. Preocuparea fata de aceasta categorie de “bolnavi” aparea acum chiar ca o actiune umanitara, regimul fiind nevoit sa-i interneze pentru a-i proteja atat pe ei, cat si societatea din cauza periculozitatii bolii lor.

3. ”Rolul de bolnav” este in modelul medical cultivat cu obstinatie, prin aceasta incurajandu-se in fapt o alta sursa de comportamente maladaptative. O data ce individul a fost declarat oficial bolnav, acesta trebuie sa se conformeze acestui statut, sa renunte deci la responsabilitate, sa renunte a infrunta situatiile de viata, cazand in paternurile comportamentale ale unui individ real bolnav somatic. Este clar ca tentativele de resocializare nu-si mai aveau in aceste cazuri nici un rost.

Din cele expuse mai sus putem conchide ca aplicarea modelului medical in psihiatrie a avut serioase implicatii pe care vom incerca sa le rezumam astfel:

1. Ideologizarea modelului medical de boala preluat din psihiatria de la inceputul secolului a stat la baza refuzului, din motive ideologice, de a accepta conceptele psiho-sociologice care se dezvoltau in Occident si a permis respingerea principiului resocializarii - societatea socialista fiind realizata ea insasi ca avand rol sanogen, aderarea la principiile ei fiind singura ratiune de a pastra sanatatea mintala a individului.

2. Modelul medical se exprima la nivelul practicilor terapeutice sub forma unor stereotipuri institutionale cu o structura ierarhizata a puterii, care reprezentau in fapt o imagine in oglinda a societatii pe care o visau ideologii comunisti. Se crea astfel o psihiatrie “monolitica" condusa manu-militari de catre nomenclatura, fara nici o sansa de evolutie, lucru bine evidentiat si astazi, cand, desi oficial societatea a devenit pluralista si mult mai democratica, in psihiatria construita de comunisti persista acelasi sistem stagnant si autoritar atat ca viziune asupra bolii si bolnavului, cat si asupra institutiei sanitare.

Spitalul de psihiatrie a fost si este organizat ca o adevarata piramida, in stilul vechilor monarhii absolutiste. In frunte se afla directorul si sefii de sectie, care reprezinta intreaga putere si nu discuta cu nimeni. Ba, inca au mai fost mentinute si vechile consilii formate, bineinteles, tot din ei (sefii de sectii). Ei sunt singurii interlocutori ai ministrului sau ai directorului sectiei sanitare, ai mass-media, ai strainilor. Ei pot promova sau persecuta pe oricine, fara a fi nevoiti a da explicatii. Se practica inca numirea sefilor de sectie fara concurs sau cu concursuri fictive, numirea lor pe viata, uneori functia era transmisa fiilor lor, alteori chiar pavilionul le poarta numele. Conducerea unui asemenea sistem este autocratica. Acesti indivizi sunt rupti, de decenii intregi, de o adevarata competitie care sa-i motiveze sa invete, nu au sumare cunostinte de psihologie, sociologie, psihoterapie. Fiind in afara oricarui sistem concurential, ei se opun in mod visceral schimbarii, singura lor ratiune de a fi reprezentand-o obedienta fata de sistemul trecut, fata de fostii satrapi comunisti, multi dintre ei inca pe aceleasi functii.

3. Modelul medical, desi sustine ca promoveaza originea logica si rationala a bolii psihice, nu tine cont de structurile economice, sociale, politice, educationale sau relationale, motiv pentru care apar grave consecinte privind stereotipizarea formulei terapeutice si de cercetare si o proasta orientare in problematicele legate de domeniul sanatatii mintale.

Clasificarile “precise” promovate de catre modelul medical sunt in fapt arbitrare, deoarece simptomul, adica un comportament, pierde in importanta in favoarea cauzelor -necunoscute - ale neadaptarii. Din acest motiv, apare tendinta de a impune ca tratament doar spitalizari lungi care dezantreneaza individul de practica sociala si abia acum vor aparea adevaratele tulburari de adaptare. Internarea se va face pe baza unor “referinte” din exterior, in virtutea unui diagnostic - o apreciere, o parere -, iar situatia abia de aici poate deveni periculoasa. Acest lucru se poate datora faptului ca in psihiatrie diagnosticul indica pentru individ un anumit rol, un anumit comportament expectabil. Din acest punct de vedere, conform modelului medical, diagnosticul indica individului si o anumita ”norma” de comportament.

Dar daca bolnavul este internat, el poate “imprumuta” simptome noi, ca si un anumit comportament de “adaptare” la sistemul psihiatric de spitalizare. Acest lung proces se poate termina prin “acceptarea “ rolului pe care spitalul i l-a pregatit.

Afirmand pozitia clinico-nosologica, modelul medical (Predescu, Romila, 1976) se afirma ca aceasta reprezinta de fapt “materialismul dialectic aplicat in psihiatrie”, toate celelalte concepte trebuind sa fie combatute si considerate periculoase: psihanaliza, psihosomatica, resocializarea si chiar introducerea psihologiei medicale in programa facultatilor de medicina. Din pacate, nimic din ceea ce afirmam nu apartine numai trecutului.

Refuzand “contextul social” si gandind omul doar ca pe o masina care se supune legilor fizico-chimice, ideologia comunista dorea in fapt sa realizeze bolnavul psihic ca fiind “singurul culpabil” pentru suferinta sa: ereditate, viata impotriva societatii socialiste etc. Prin aceasta, societatea socialista era deculpabilizata si nu era obligata sa se implice prea mult in terapie, mai ales in actul de preventie. Mai mult, chiar normele ideologice prevedeau o scadere permanenta, pana la disparitia bolilor psihice, a delictelor in societatea comunista, deoarece disparand proprietatea privata, ar fi disparut si cauza tuturor relelor.

Dar pana atunci, societatea socialista trebuia sa se apere, iar acest lucru, asa cum spunea Ceausescu, trebuia facut si cu ajutorul camasii de forta. Un intreg sistem azilar trebuia sa apere societatea de “periculozitatea” bolnavilor psihici. De fapt, pe ei ii interesa nu atat situatia bolnavilor reali (care traiau ca in grajduri), ci mai ales opozitia politica.

Pentru mai bine de sapte decenii, psihiatria din tarile comuniste a ramas - ca evolutie - la nivelul psihiatriei biologice, asa cum era ea in Occident la inceputul secolului. Incercand astazi unii dintre ideologii comunisti sa foloseasca DSM-urile americane, ei uita sa sublinieze valoarea conventionala a acestor clasificari, dar mai ales uita sa explice si baza ideologica si psihopatologica care i-a facut pe americani sa ajunga la conventia de clasificare prin DSM. In timp ce fac cursuri despre taxonomie pe baza DSM (G. Ionescu), ei nu pot sa explice psihiatria psihologica si sociala care sta la baza acestor clasificari. Cand vor sa incerce lucrari proprii (tot G. Ionescu, dar si A. Romila, ca si maestrul lor, Predescu), o fac dupa metodologia anilor 1950 – 1960, la care ar trebui sa adaugam doar lipsa lor de cunostinte chiar in psihiatria clasica, adica chiar aceea pe care s-ar crede ca o slujesc. Ce are comun psihiatria clinico-nosologica de tip Predescu sau Ionescu cu viziunea dinamica a DSM-urilor americane?

Incercand ca si in trecut noi smecherii, nu este de mirare ca actualii “lideri stiintifici” ai psihiatriei noastre, in fapt, vor sa escamoteze etapele normale de dezvoltare a psihiatriei - etapa biologica, urmata de cea psihologica si sociala. “Modernizarea” de forma prin aderarea la DSM, fara suportul stiintific corespunzator, este sinonima cu intinerirea unor batrani cu ajutorul cosmeticii.

In esenta, promovarea modelului medical de catre ideologia comunista, acreditarea la noi in tara numai a psihiatriei biologice aduc sistemului, dupa opinia noastra, urmatoarele “foloase”:

- caracterul simplist si mecanicist al conceptiei a facut posibila promovarea unui materialism vulgar la nivelul intelegerii activistului de partid;

- culpabilizarea bolnavului si deculpabilizarea societatii comuniste sunt cel mai bine servite de modelul medical;

- declarat bolnav, individul va fi tratat in cadrul unor spitale azilare care, treptat, vor lua tot mai mult aspectul carceral dupa chipul si asemanarea societatii in care exista.

Eliminarea cauzalitatii psihice si sociale exclude principial masurile socio-profilactice, psihoterapia, resocializarea.

Modelul nu va agrea decat mijloacele terapeutice de natura fizica si chimica, alte metode nefiind intemeiate sau fiind legate de incercarile de infiltrare a unor concepte capitaliste, "periculoase": psihoterapie, meditatie, metode psihoterapeutice de grup etc.