Universitatea de ştiinţe agricole şi medicină veterinară a banatului – timişoara

2.2 MATERIALE ŞI METODE

Materialul biologic utilizat a fost reprezentat de 32 câini de rasă comună sănătoşi la care, sub anestezie generală, s-a recurs la practicarea de defecte osteocartilaginoase pe capul humeral (OCD a capului humeral), pe condilii şi trochleea femurală sau în şanţul trochlear (OCD a genunchiului). Analiza mersului pentru evaluarea câinilor cu OCD a capului humeral şi OCD a genunchiului s-a realizat la 14 zile postoperator cu ajutorul sistemului APAS.

2.3 REZULTATE ŞI DISCUŢII

După prelucrarea datelor obţinute de la câini cu OCD a capului humeral s-au redat grafic pentru articulaţiile scapulo-humerală, cotului şi a carpului, următoarele variabile cinematice: deplasarea, viteza şi acceleraţia angulară.

Mişcarea articulaţiei scapulo-humerale s-a caracterizat prin creşterea mişcării de flexie pe parcursul fazei de sprijin care este urmată de reducerea mişcării de extensie pe parcursul fazei de suspensie. Apar diferenţe semnificative între curbele de variaţie a vitezei şi acceleraţiei faţă de datele înregistrate la animalul sănătos. În ceea ce priveşte viteza angulară s-a observat flexia mai lentă de-a lungul fazei timpurii-mijlocii de sprijin.

Articulaţia antebrahio-carpiană s-a caracterizat prin creşterea mişcării de extensie pe parcursul fazei timpurii – mijlocii de sprijin şi prin reducerea mişcării de flexie de la sfârşitul acestei faze. La subiecţii cu OCD apar diferenţe între curbele de variaţie ale vitezei şi acceleraţiei faţă de animalul sănătos. Flexia a fost mai lentă la sfârşitul fazei de sprijin şi în timpul fazei timpurii de suspensie, fiind urmată de o extensie mai rapidă pe parcursul fazei de sprijin şi suspensie.

În cazul articulaţiei cotului, la câinii cu OCD a capului humeral s-a înregistrat creşterea mişcării de flexie pe parcursul fazei de sprijin şi prin reducerea celei de extensie la sfârşitul celor două faze ale pasului. La niciun subiect din lot nu s-a identificat peak-ul de extensie maximă de pe parcursul fazei de sprijin. În ceea ce priveşte viteza angulară, s-a semnalat flexia mai lentă la începutul fazei de suspensie şi extensia mai rapidă în faza de sprijin.

Adaptarea articulaţiei umărului la câinii cu OCD a capului humeral a constat în creşterea mişcării de flexie pe parcursul fazei de sprijin care este urmată de reducerea mişcării de extensie pe parcursul fazei de suspensie. Modificările menţionate pot apărea ca o adaptare în scop de protecţie faţă de accentuare reacţiei algice în această articulaţie. Incongruenţa fiziologică a articulaţiei umărului poate duce la această accentuare a durerii. Realizarea defectelor cartilaginoase în zona de apariţie predilectă a leziunii în cazul OCD a capului humeral a permis identificarea modificărilor induse în biomecanica articulară, urmare a durerii apărute în extensie maximă când cele două suprafeţe devin incongruente, iar marginea caudală a cavităţii glenoide se sprijină direct pe zona în care se dezvoltă OCD.

Articulaţia genunchiului în cazul OCD s-a caracterizat printr-o uşoară mărirea a mişcării de flexie din timpul fazei de sprijin timpuriu, urmată de reducerea mişcării de extensie de pe parcursul fazei de sprijin, care este însoţită de lipsa peak-ului de extensie maximă de la sfârşitul acestei faze, modificări care au determinat reducerea contribuţiei acestei articulaţii la propulsia membrului pelvin. Aceste modificări au fost însoţite de creşterea mişcării de flexie la sfârşitul fazei de sprijin. Extensia s-a realizat mai lent în faza de sprijin comparativ cu câinii sănătoşi.

Articulaţia genunchiului la câinii cu deficienţe ale ligamentului cruciat cranial este caracterizată prin creşterea mişcării de flexie pe parcursul fazei de sprijin şi în timpul fazei timpurii de suspensie, cu lipsa apariţiei mişcării de extensie la sfârşitul fazei de sprijin şi în faza timpurie de suspensie a pasului. Flexia rapidă din faza de suspensie a apărut mai repede la câinii care prezentau deficienţe ale ligamentului cruciat cranial [98].

La câinii cu OCD a genunchiului mişcarea realizată de articulaţia jaretului s-a caracterizat prin reducerea flexiei în timpul fazei timpurii de sprijin, urmată de creşterea mişcării de extensie pe toată durata fazei de sprijin, cu înregistrarea unui peak de extensie maximă mai mare în comparaţie cu câinii sănătoşi. La sfârşitul fazei de sprijin apare reducerea mişcării de flexie, care este urmată de creşterea mişcării de extensie la sfârşitul fazei de sprijin, cu înregistrarea unui peak de extensie maximă mai mare decât cel de la câinii sănătoşi.

În comparaţie cu câinii sănătoşi, în ceea ce priveşte articulaţia coxo-femurală la câinii cu OCD a genunchiului s-a observat creşterea mişcării de extensie de la mijlocul până la sfârşitul fazei de sprijin, cu înregistrarea unui unghi de extensie maximă mai mare şi menţinerea nemodificată a mişcării de flexie pe parcursul fazei de suspensie. Viteza angulară s-a caracterizat prin extensia mai rapidă pe parcursul fazei timpurii - mijlocii de sprijin. Bennett şi colab. 1996 [23], au observat într-un studiu cinematic realizat pe câini cu displazie de şold creşterea mişcării de extensie a articulaţiei coxo-femurale la sfârşitul fazei de sprijin. În ceea ce priveşte viteza angulară, s-a înregistrat extensia mai rapidă a articulaţiei şoldului în timpul fazei de sprijin, iar flexia s-a realizat mai rapid în faza timpurie de suspensie şi mai lent la mijlocul fazei de suspensie.

Adaptarea articulaţiei genunchiului la câinii cu OCD a constat în mărirea mişcării de flexie şi în reducerea mişcării de extensie pe parcursul fazei de sprijin. Pierderea extensiei articulaţiei genunchiului la sfârşitul fazei de sprijin şi reducerea mişcării de flexie pot fi urmate de reducerea propulsiei membrului şi pot apărea ca o adaptare în scop de protecţie faţă de durerea articulară. Modificările înregistrate în mişcarea articulaţiilor şoldului şi jaretului pot constitui modificări compensatorii la cele induse în articulaţia genunchiului de către OCD. Prelungirea suplimentară a extensiei articulaţiilor jaretului şi şoldului în timpul fazei de sprijin poate ajuta la menţinerea mersului în pofida durerii şi a flexiei articulaţiei genunchiului, prin păstrarea contactului membrului cu solul şi a propulsiei acestuia. Pentru a reduce gradul de încărcare pe articulaţia genunchiului, care creşte de la punctul de contact până la mijlocul fazei de sprijin, fiind maxim în momentul în care membrul este poziţionat perpendicular pe sol, animalul v-a reduce mişcarea din această articulaţie şi va continua restul fazei, utilizând mai mult articulaţia jaretului şi, mai ales, pe cea coxo-femurală.