Vector european

Выводы.  Таким  образом,  в  образовательной 
сфере  маркетинг  нельзя  рассматривать  лишь  как 
инструмент  получения большей  прибыли.  В  таких 
отраслях,  как  образование,  наука,  культура, 
искусство маркетинг имеет как коммерческий, так и 
не  коммерческий  характер.  Образовательный 
маркетинг  направлен  как  на  создание  и  успешную 
реализацию  конкретных  продуктов,  так  и  на 
формирование  благоприятного  и  глобального 
социального  эффекта.  Рост  уровня  образованности 
членов 
общества 
не 
только 
обеспечивает 
непосредственные  возможности  для  увеличения 
производства материальных благ, но и способствует 
снижению  негативных  общественных  явлений. 
Эффективная  образовательная  услуга  формирует 
дальнейшее развитие спроса на типичные услуги. 
Отметим,  что  маркетинговая  деятельность 
современного  учебного  заведения  заключается  в 
создании  высшей,  по  сравнению  с  конкурентами, 
ценности  образовательной  услуги  для  потребителя, 
которая  могла  бы  максимально  удовлетворить  его 
потребности. 
Применение 
перечисленных 
элементов 
комплекса 
маркетинга 
является 
необходимым 
условием 
эффективной 
маркетинговой деятельности в учебных заведениях. 
 
Библиографические сноски: 
1. Андреев С. Н. Маркетинг некоммерческих субъектов / С. Н. Андреев. - М.: Финпресс, 2002. 320 с.  
2. Боднар О. С. Менеджмент педагогічного персоналу загально освітнього навчального закладу: навч.-
метод. посіб. / За заг. ред. О. С. Боднар. - Тернопіль: Астон, 2011. 320 с.  
3. Герасимчук В. Г. Маркетинг: теорія і практика / В. Г. Герасимчук. - К.: Вища школа, 2014. 239 с.  
4. Голдобин Н. Д. Особенности маркетинга в организации дистанционного обучения / Н.Д. Голдобин // 
Дистанционное образование. - 2009. - № 1. С. 273-278.  
5. Касьянова О. М. Управління маркетингом у закладіосвіти / О. М. Касьянова // Управління школою. - 
2004. - № 15. С. 3-5.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 
108 
 
PSIHOLOGIE 
CZU 316.77 
 
FORMAREA ABILITĂȚILOR DE COMUNICARE EFICIENTĂ ÎN CUPLURILE TINERE 
 
COJOCARU Aurelia,  
Doctor în psihologie, conferențiar universitar,  
Decan Facultatea Psihologie si Asistenta Sociala, 
 USEM  
[e-mail]  
 
REZUMAT 
Într-o  lume  marcată  de  tensiune  şi  conflicte,  într-o  lume  dominată  de  schimbări  rapide  şi  multiple  în  aspect 
economic, social, cultural, etic, moral, cultivarea competenţelor părinteşti, a dragostei materne, a grijii pentru partenerul 
conjugal,  pentru  creşterea  şi  educarea  copilului  în  cadrul  familiei  –  a  devenit  un  subiect  vulnerabil  şi  uzual  pentru 
întreaga societate, în special pentru cuplurile tinere contemporane. Nu vrem să credem că criza economică, care ne-a 
însoţit o perioadă bună de timp, a afectat într-atât de mult sistemul valoric al tinerilor, încât să nu mai fim capabili să 
facem faţă problemelor psiho-sociale dictate de contemporanitate, să protejăm ceea ce s-a creat din dragoste şi alegere 
conştientă, numai pentru că avem alte viziuni faţă de  familie, copil, soţ/soţie, cuplu, relaţii/roluri conjugale şi sociale, 
care deseori nu sunt pe acelaşi cântar valoric, avem salarii mici şi neachitate la timp, ne mai aflăm în chirie sau locuim 
cu părinţii – factori identificaţi rapid pentru o argumentare ieftină şi mai puţin validă, dar necesară în calitate de mască 
împotriva pasivităţii cuplului faţă de viaţa în comun în cadrul familiei procreată.  
Cuvinte-cheie: abilitățile de comunicare, competenţe părinteşti, copilăria, adolescenţa,  senilitatea, tipuri de femei,  
probleme de ordin psiho-social, satisfacţie/insatisfacţie în cuplu. 
 
 
TRAINING OF EFFECTIVE COMMUNICATION SKILLS IN YOUNG COUPLES 
 
COJOCARU Aurelia,  
PhD in Psychology,  
Dean Faculty of Psychology and Social Work,  
USEM [e-mail]  
 
 
SUMMARY 
In a world marked by tension and conflict, in a world dominated by rapid and multiple changes in economic, social, 
cultural, ethical, moral, cultivating parental skills, maternal love, caring for the spouse, for growth and education child 
within  the  family  -  it has  become  a  common  and  vulnerable  topic  for  the  whole  society,  especially  for  contemporary 
young couples. I do not want to believe that the economic crisis, which has accompanied us for a good period of time, 
has  affected  so  much  the  value  system  of  young  people,  that  we  are  no  longer  able  to  cope  with  the  psycho-social 
problems dictated by contemporaniety, to protect what was created out of love and conscious choice, only because we 
have other visions of family, child, spouse, couple, marital and social relations / roles, which are often not on the same 
value scale, we have low and unpaid wages at time, we are still renting or living with parents - factors quickly identified 
for cheap and less valid argument, but necessary as a mask against the couple's passivity to the common life within the 
procreated family. 
Key words: communication skills, parenting skills, childhood, adolescence, senility, types of women, psycho-social 
problems, satisfaction / dissatisfaction in the couple. 
 
 
 
Atunci  când ne îndrăgostim, încercăm un sentiment 
extatic,  dar  trecător,  că  am  fost  transformaţi  ca  prin 
farmec  în  persoane  mai  bune,  decât  ceea  ce  prezentam 
mai  înainte.  Dacă  ne  străduim  cu  abilitate  vreme 
îndelungată,  ca  viaţa  conjugală  să  ne  răsplătească 
eforturile,  înseamnă  că  am  reuşit  să  transformăm  o 
simplă impresie în realitate. Căsnicia ne poate face într-
adevăr  să  devenim  mai  buni  decât  eram  [1].  Iubirea 
profundă  faţă  de  o  anumită  persoană  ne  duce  la 
pierderea  bagajului  în  exces.  Levinson  caracterizează 
fiecare „anotimp” al vieţii sugerând probabilitatea unor 
fenomene  psihice  care  pot  afecta  pozitiv  sau  negativ 
cariera profesională şi viaţa de familie.  
 
Copilăria  şi  adolescenţa  (0  -22  de  ani)  sunt 
„anotimpuri”  ale  formării  structurilor  de  bază  ale 
personalităţii, care pot influenţa decisiv restul devenirii 

 
109
 
 
acestuia  de-a  lungul  întregii  vieţi.  Cei  „şapte  ani  de-
acasă”,  după  cum  a  reţinut  tradiţia  pedagogică 
românească,  sunt  consideraţi  cheia  multora  dintre 
succesele  şi  eşecurile  individului.  Între  17  şi  21  de  ani 
se realizează trecerea la maturitate. Este una dintre cele 
mai  „sensibile”  perioade  a  vieţii.  S-ar  putea  afirma  că 
destinul  individual  se  decide  într-o  măsură  enormă  în 
cei  4-5  ani  care  preced  maturitatea.  Un  rol  esenţial  îl 
joacă  structurarea  preferinţelor  profesionale  şi 
experienţele  de  afiliere  erotică.  Succesele  şi  eşecurile 
pot  fundamenta  atitudini  extrem  de  diverse.  Levinson 
sugerează  că  educarea  şi  îndrumarea  în  perioada 
adolescenţei  este  una  dintre  cele  mai  dificile  sarcini. 
Eşecurile erotice ale adolescenţei pot declanşa complexe 
faţă de viaţa sexuală şi conjugală uneori insurmontabile 
[2]. 
 
Întrarea  în  maturitate  (22-28  de  ani)  constituie  un 
proces  crucial  în  viaţa  bărbatului  cu  destin  normal, 
firesc. Acum se realizează marele opţiuni individuale cu 
privire  la:  ocupaţie  sau  profesie,  căsătorie,  familie; 
valori,  stilul  de  viaţă.  Sunt  opţiuni  „extrase”  din 
experienţele „anotimpurilor” anterioare şi fundamentale 
pe  efectele  formative  ale  acestora..  Se  structurează  un 
echilibru  în  flexibilitate  – ca disponibilitate  faţă  de  nou 
şi schimbare – şi stabilitate, ca ansamblu de convingeri 
şi  opinii  pe  care  persoana  le  adoptă  odată  pentru 
totdeauna.  Acest  echilibru  este  esenţial  pentru  întreaga 
viaţă a individului, ceea ce nu se realizează uşor.  Când 
flexibilitatea prevalează asupra stabilităţii, individul are 
tendinţa  de  a-şi  îndeplini  superficial  obligaţiile 
profesionale  şi  familiale.  El  este  mereu  în  „căutarea 
noutăţii”,  după  schimbare,  se  plictiseşte  uşor  fie 
„acasă”, fie la slujbă şi, adesea, chiar în ambele situaţii. 
Dar nici prevalarea stabilităţii nu este recomandabilă la 
această  vârstă.  Tânărul  riscă  să-şi  asume  prematur 
„angajamente  pentru  întreaga  viaţă”  şi  „convingeri 
definitive”. Orice schimbări ulterioare ale vieţii care vor 
sfida  aceste  opţiuni  fundamentale  vor  produce 
insatisfacţii  majore.  „Îmbătrânirea”  precoce  nu  este, 
cum  se  crede,  de  obicei,  strategia  înţelepciunii  şi  a 
fericirii  în  viaţă.  După  cum  nici  „tinerețea  veşnică”  nu 
este.  Doar  echilibrul  dintre  flexibilitate  şi  stabilitate 
conferă posibilitatea alegerii unui „drum în viaţă” care, 
de  regulă,  este  o  „cale  spinoasă”  cu  multe  sinuozităţi. 
Iluzia  unei  vieţi  desfăşurate  monoton  pe  o  „cale 
dreaptă” este la fel de primejdioasă ca şi opţiunea pentru 
trăirea exuberantă, fără principii, „de pe o zi pe alta” a 
vieţii.  
 
Trecerea la 30 de ani – se realizează aproximativ 
între 28 şi 33 de ani. Sarcina majoră a acestei perioade 
constă în reviziunea proiectelor anterioare. De-a lungul 
acestei perioade, pe baza bilanţului realizărilor şi a unor 
autoevaluări  critice,  cât  mai  severe,  a  posibilităţilor  se 
poate  elabora  un  nou  „plan  al  vieţii”  mai  realist  şi, 
tocmai  de  aceea,  cu  mai  multe  şanse  de  realizare. 
Profesia,  căsătoria  şi  relaţiile  interumane  trebuie  să 
intre,  obligatoriu,  în  acest  proces  de  evaluare  şi 
autoevaluare.  Perioada  este  scurtă  şi  nu  permite 
îndelungi  autocontemplări.  Nici  deciziile  revoluţionare 
de  „a  începe  o  nouă  viaţă”  nu  sunt  recomandabile. 
Acesta  din  urmă  este  totuşi  fenomenul  care  determină 
pe  mulţi  să-şi  schimbe  profesia  sau  se  prea  poate 
familia! Aceste decizii pot fi uneori adecvate, corectând 
erori anterioare. Totuşi,  „omul la  30 de  ani”  nu este în 
„anotimpul  revoluţiilor”,  ci  doar  în  acela  al 
„reformelor”. În mod firesc, în această perioadă adultul 
trebuie  să-şi consolideze  proiectele  anterioare  începând 
o  viaţă  serioasă  –  caracterizată  prin  asumarea  rolurilor 
esenţiale  şi  a  responsabilităţilor  în  familie  şi  în  mediul 
profesional. Bărbatul devine „capul familiei”, iar femeia 
îşi  asumă  „grijile  casei”.  Profesional,  fiecare  dintre  ei 
caută să-şi consolideze poziţiile prin performanţe menite 
a  asigura  progresul  şi  avansarea,  dar  anotimpul  trecerii 
la  30  de  ani”  poate  fi  şi  unul  al  crizelor  lăuntrice  [3]. 
Individual  descoperă  că  anumite  elemente  care  îi 
definesc voinţa sunt intolerabile şi încearcă să le elimine 
sau  să  le  schimbe.  Ceea  ce,  bineînţeles,  va  implica 
modificarea  stilului  de  viaţă.  Anumite  responsabilităţi 
asumate anterior faţă de familie sau în profesie ar putea 
apărea  ca  fiind  constrângătoare.  Numărul  celor  care 
încearcă  să  „evadeze”  la  30  de  ani  din  „închisoarea 
familială” sau să scape de „mizeriile locului de muncă” 
este  semnificativ  în  societatea  modernă.  „Experienţa 
„evadării”  poate  marca  grav  pozitiv  sau  negativ,  atât 
viaţa de familie, cât şi cariera profesională. De cele mai 
multe  ori  însă,  „evadările”  au  consecinţe  primejdioase 
pentru  că  presupun  renunţarea  la  structurile  de 
stabilitate  ale  vieţii  asimilate  anterior.  De  multe  ori,  o 
nouă  restructurare  lăuntrică  nu  se  mai  realizează  şi 
individul adoptă un stil de viaţă haotic. Începe procesul 
dramatic al „ratării” – în viaţa de familie sau în profesie 
sau chiar în ambele. Insatisfacţiile se acumulează într-o 
stare  de  spirit  permanentă  –  nefericirea.  Mai  devreme 
sau  mai  târziu,  va  dispărea  –  parţial  sau  total,  ceea  ce 
numim, obişnuit „bucuria de a trăi”. Aceasta presupune 
o  deteriorare  gravă  a  echilibrului  psihic,  întrucât  se 
produce pe fondul abandonării unui instinct vital cel de 
conservare  individuală.  Majoritatea  subiecţilor  cu 
tentativă  suicidală  trecuţi  de  vârsta  de  30  de  ani 
relatează ceea ce ei numesc „scârba de a trăi” [4]. 
 
„Aşezarea  în  viaţă”se  produce  între  33  şi 40  de 
ani  la  toate  persoanele  care  au  reuşit  să  evite  crizele 
„anotimpului”  anterior.  Aceste  „persoane  pot  fi 
considerate  autentic  adulte”.  Era  „greşelilor  tinereţii”  a 
trecut şi viaţa se derulează pe baza unui plan realist care 
are  scopuri  clare  şi  pe  măsura  posibilităţilor  persoanei 
de  a  le  realiza.  Sarcina  majoră  a  vârstei  este,  după 
specialiştii de la West Point, stabilirea unor obiective pe 
termen  lung  în  plan  profesional,  menite  a  permite 
promovarea  în  carieră,  să  asigure  liniştea  şi  siguranţa 
vieţii de familie. Împlinirea profesională şi împlinirea în 
viaţa  de  familie  pot  intra  în  conflict.  Uneori,  adultul 
simte  că  are  resurse  mari  în  plan  profesional  care  l-ar 
putea  ajuta  să  realizeze  o  carieră  excepţională. 
Formularea  unor  obiective  ambiţioase  pe  plan 
profesional poate determina însă o „ancorare în carieră” 
care  ar  avea  drept  consecinţe  secundare,  neglijarea 
obligaţiilor  de  „ancorare  în  familie”.  Satisfacţiile 

 
110 
 
profesionale  nu  pot  compensa  insatisfacţiile  familiale. 
Bărbatul ambiţios şi cu succes în carieră, dar cu viaţă de 
familie precară, va  ajunge, în timp, să  nu se  mai  poată 
bucura nici de performanţele obţinute la locul de muncă. 
Va fi acuzat de soţie, de copii de egoism şi se va izola 
într-o muncă apreciată de superiori sau colaboratori, dar 
nu şi de persoanele cele mai  apropiate. Este posibilă şi 
ancorarea” excesivă în viaţa de familie şi  neîmplinirile 
profesionale  vor  induce  resentimente  faţă  de  familie  şi 
impresia sacrificiu nedrept pentru fericirea celorlalţi. Se 
va produce o dublă izolare faţă de colegii de la locul de 
muncă și de membrii familiei [5]. 
 
Planul  de  viaţă  la  vârsta  de  33  de  ani  ar  trebui, 
după Levinson, să respecte aceste proceduri: 
-  să  descrie  structura  anterioară  a  planului  de 
viaţă; 
-  să  verifice  dacă  alegerile  iniţiale  au  fost  bine 
făcute în raport cu noile perspective; 
-  să  fie  reconstruit  în  baza  perspectivelor  vieţi 
echilibrate în plan profesional şi familial; 
-  să alcătuiască o succesiune de realizare în timp a 
obiectivelor profesionale şi familiale.  
 
Vârsta  de  40  de  ani  marchează  sfârşitul  „primei 
maturităţi”  şi  deschide  „maturitatea  mijlocie”.  Adultul 
de 40 de ani ar trebui să conştientizeze  că trece un nou 
„anotimp” al vieţii, în care proiectele vieţii de 30 de ani 
sunt  puse  în  aplicare.  Următorii  5  ani  ai  vieţii  asigură 
trecerea spre cea de a doua parte a vieţii.  
 
Între  40  şi  45  de  ani  se  asigură  modificarea 
structurilor  psihice  ale  vârstei  de  30  de  ani.  După 
Levinson, „viaţa începe la 40 de ani”. Între 40 şi 45 de 
ani  se  realizează  „marea  diviziune  a  vieţii”:  ultimele 
„răbufniri”  ale  tinereţii  încetează  şi  se  deschide  „calea 
matură spre...bătrâneţe”. Capacităţile fiziologice intră în 
declin  lent.  Primele  îngrijorări  în  legătură  cu  sănătatea 
îşi  fac  apariţia.  Se  produc  şi  evaluări  critice  ale 
realizărilor profesionale şi în viaţa  de familie.  Pe fonul 
declinului  fiziologic  este  posibil  ca  acestea  să  fie 
efectuate  de  subiectivitate.  Bărbatul  matur  simte  că  nu 
mai  este  „tânăr”  şi  trăieşte  negativ  sentimentul  că  în 
plan profesional, „n-a realizat cât ar fi putut”. Intrarea în 
maturitatea  mijlocie  se  realizează  aproximativ  între  45 
şi 50 de ani. Preocupările esenţiale ale acestei perioade 
sunt  determinate  de  necesitatea  de  a  stabiliza  şi 
consolida  stilul  de  viaţă  structurat  de  opţiunile  vârstei 
precedente.  Alegerile  conferă  vieţii  o  nouă  coloratură. 
După  Levinson  nu  este  recomandabilă  o  „rupere 
definitivă  cu  trecutul”.  Este  vârsta  estimării  mature, 
responsabile,  a  momentelor,  nivelurilor  de  atins  pentru 
„realizările fundamentale  ale vieţii”. Bineînțeles erorile 
anterioare  vor  fi  corectate  prin  reviziuni  ale  „planului 
vieţii” şi „stilului de viaţă”. Viaţa este doar la jumătate 
şi mulţi au tendinţa de a-şi schimba ocupaţia sau de a-şi 
întemeia  noi  iubiri,  numite  „iubiri  târzii”  trecute  în 
„aventuri  extraconjugale”,  care  permit  „descoperirea 
celei de a doua tinereţe”. Specialiştii consideră trecerea 
spre cea de a doua jumătate a vieţii ca „expulzarea din 
mediul uterin” care marchează „venirea pe lume”. Acest 
eveniment epocal este produs de natură; o nouă „venire 
pe lume” de la 45-50 de ani, dificilă prin ispitele pe care 
natura le produce, dar în deplină stăpânire a omului [6]. 
 
Viaţa  după  50  de  ani  va  derula  sub  imperiul 
efectelor  provocate  de  deciziile  anterioare.  Aici  nu  mai 
pot interveni schimbări majore în planul vieţii de familie 
sau  în  cel  profesional.  Între  50  şi  60-65  de  ani,  de 
regulă,  se  finalizează  marile  proiecte  ale  vieţii  şi  se 
culeg roadele eforturilor. Bineînţeles, aceste evaluări au 
drept  criteriu  performanţele.  În  mod  normal,  aceste 
evaluări  sunt  corecte.  Nu  întotdeauna  însă  şi 
mulţumitoare pentru cel evaluat. Cele mai dureroase par 
a  fi  subevaluările  familiei.  Bărbatul  de  55-60  de  ani, 
subestimat sau neapreciat de soţie sau copiii săi, suferă 
profund.  Lipsa  de  recunoştinţă  în  familie  este,  după 
toate aparenţele, una dintre cele mai mari nenorociri din 
viaţa  omului.  Generaţiile  împărtăşesc  seturi  de  valori 
sensibil  diferite.  Eroarea  constă  în  a  elucida  această 
realitate  supunând-o  principiului  autorităţii  parentale. 
Părinţii care nu recunosc valorile respectate de copiii lor 
şi îi obligă să le respecte exclusiv pe cele împărtăşite de 
ei  au,  de  regulă,  vârsta  de  peste  50  de  ani,  când  devin 
mai  inflexibili  şi  relativ  inapţi  de  schimbare.  Mai  mult 
această  inflexibilitate  are  tendinţa  de  a  se  accentua  o 
dată  cu  înaintarea  în  vârstă.  Bărbatul  de  65-70  de  ani 
împarte  lumea  în  două  perioade  distincte:  „pe  vremea 
mea”  şi  „în  vremurile  acelea”.  Prima  este  reflectată 
paradisiaco-nostalgic  şi  valorizată  maximal;  prezentul, 
în  schimb,  este  degradat  sub unghi axiologic.  Incapabil 
să  înţeleagă  schimbarea,  fie  şi  aspecte  minore,  precum 
ar  fi  moda  vestimentară  sau  gusturile  estetice  ale 
tinerilor, adultul de 65-70 de ani le va devalua. Este bine 
de  ştiut  însă  că  acesta  este  semnul  cel  mai  marcant  al 
senectuţii.  Adultul  a  devenit  un  bătrân  intrat  pe  panta 
descendentă  a  vieţii,  având deja  deteriorate  capacităţile 
adaptative. 
 
 
Senilitatea  se  caracterizează  prin  degradarea 
memoriei  imediate  şi  prin  prezenţa  „ideilor  fixe”.  O 
bătrâneţe  prelungită,  neafectată  de  senilitate  poate  da 
vieţii  o  nouă  demnitate  pin  acceptarea  înţeleaptă  şi 
detaşată  a  „ideilor  noi”:  lumea  merge  înainte  şi  nu  se 
sfârșește cu mine” [7]. 
Familia  din  societatea  contemporană  a  suferit  în 
ultimele  decenii  transformări  esenţiale.  Cea  mai 
proeminentă  a  fost  trecerea  de  la  familia  nucleară 
(dominantă  în  perioada  anterioară)  la  o  diversitate  de 
modele  alternative. Familia formată  din cuplu conjugal 
căsătorit,  prin  proceduri  legale  şi  din  copiii  acestui 
cuplu  a  încetat  de  a  mai  fi  modelul  dominant. 
Sexualitatea,  căsătoria  şi  copiii  tind  să  fie  realităţi 
distincte,  fragmentate,  fără  legături  între  ele.  Climatul 
social  afectiv  a  devenit  mai  permisiv  modelelor 
culturale  şi a  comportamentelor etice. Cuplul este mult 
mai  interesat  de  satisfacerea  propriilor  interese  şi  mai 
puţin  de  realizarea  sarcinilor  pe  care  societatea  le 
atribuie instituţiei familiale. Această nouă perspectivă a 
adus  schimbări  majore  la  nivelul  funcţiilor  familiale, 
deoarece perturbările manifestate la nivelul unuia dintre 
ele  au avut un impact direct şi asupra  celorlalte  funcţii 
[8]. 

 
111
 
 
    Familia  modernă  se  caracterizează  printr-o 
accentuată  flexibilitate  a  structurii  de  autoritate  şi 
putere. Nu mai există  un model  unic, dominant în care 
bărbatul decide atât în privinţa vieţii conjugale, cât şi a 
celor  care  privesc  relaţia  parentală.  Autoritatea  şi 
puterea  în  familia  modernă  se  află  într-un  permanent 
proces  de  construcţie  şi  reconstrucţie,  în  funcţie  de 
negocierile  ce  au  loc  între  parteneri,  de  atitudine  şi 
comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le 
îndeplinesc  în  viaţa  de  familie.  Familia  nu  mai  este  o 
unitate  productivă  autosuficientă,  membrii  ei  fiind 
dependenţi  de  venituri  câştigate  în  afara  gospodăriei. 
Familia  contemporană  întâmpină  dificultăţi  în 
organizare  şi  este  caracterizată  printr-un  buget 
dezechilibrat,  datorat  surselor  sporadice  de  venit  sau 
cheltuielilor exagerate într-o anumită direcţie, cheltuieli 
pentru  subexistenţă.  Problemele  sunt  înregistrate  şi  în 
realizarea  funcţiei  de  socializare.  Astăzi,  lipsa  timpului 
pentru  propriul  copil  face  ca  sistemul  şcolar  să 
înlocuiască  procesul  instructiv-educativ  al  familiei. 
Părinţii  nu  mai  pot  asigura  transmiterea  de  cunoştinţe 
copiilor  lor.  Ei  nu  mai  pot  satisface  nevoia  de  instruire 
la  standardul  exigenţilor  actuale.  Astfel,  părinţii  nu 
numai  nu  dispun  de  timpul  necesar  realizării  unei 
socializări  fireşti,  dar  de    multe  ori  nici  nu  realizează 
necesitatea  acţiunilor  educative.  Comunicarea  între 
copii  şi  părinţi  se  realizează  în  ambele  sensuri:  cu  cât 
copilul este mai ascultător şi înţelegător, cu atât este mai 
ascultat şi înţeles. Copii îşi iau sie libertatea de care au 
nevoie  şi  părinţii  le  oferă  tot  atât  de  multă  libertate, 
autonomie, 
responsabilitate, 
separarea 
şi 
individualizarea devenind nişte probleme fireşti [9]. 
 
Schimbări  sunt  înregistrate  şi  în  cadrul  funcţiei 
sexuale. Niciodată nu s-a discutat atât de activ ca acum 
despre  „satisfacţie  sexuală”,  „apetitul  sexual.”    Aceste 
componente  sunt,  de  regulă,  „vinovate”  de  satisfacţie/ 
insatisfacţie indivizilor faţă de relaţia de cuplu, de însuşi 
continuitatea şi viabilitatea mariajului. Este o problemă 
majoră pentru că într-o perioadă atât de scurtă de timp s-
a  trecut  de  la  familia  extinsă  din  punct  de  vedere 
numeric la cea restrânsă. Numărul de copii a scăzut şi a 
ajuns la 1-2 copii. În cadrul familiilor contemporane se 
conturează tot mai mult tendinţa cuplurilor de a renunţa 
la copii şi de a trece la un alt mod de viaţă de familie – 
familia  axată  pe  adulţi,  unde  cariera  şi  succesul 
profesional  este  astăzi  în  rolul  de  copil  iubit  şi  adorat 
[10]. 
 
Toate funcţiile au fost afectate într-o măsură mai 
mare  sau  mai  mică.  Şi  este  firesc  să  fie  aşa,  deoarece 
perturbările  ce  se  manifestă  într-o  funcţie  îşi  găsesc 
rezonanţa  şi în celelalte. În societatea  contemporană  se 
impune apariţia a trei tipuri de femei:  
•  femei  care  adoptă  o  orientare  „masculină”  – 
preferă  ocupaţiile  bărbaţilor, manifestă  opoziţie  faţă  de 
relaţiile  erotice  şi  faţă  de  căsătorie.  Se  impune  prin 
dominare şi superioritate 
•  femeile care nu refuză rolul lor feminin, dar care 
conştientizează că sunt inferioare bărbaţilor, osândite că 
joacă un rol secundar. Ele îşi îndeplinesc rolul mai mult 
din obligaţie şi mereu încearcă să schimbe ceva în lupta 
cu ele însele şi cu ceilalţi.  
•  femeile care nu vor să-şi schimbe rolul pentru că 
nici  nu  conştientizează  că  se  poate  acest  lucru.  Ele  îşi 
îndeplinesc  rolul  ştiut,  convinse  că  acesta  este  menirea 
lor.  În  ceea  ce  fac  pun  pasiune,  valorizează  uneori 
excesiv  iubirea  şi  devotamentul.  Le  putem  numi  femei 
docile.  
 
Pe  de  altă  parte,  se  consideră  că  parteneriatul 
modern implică existenţa tipajului celor 3 bărbaţi:  
•  bărbatul  care  acceptă  noul  rol  şi  îl  efectuează 
din  convingere,  punând  pasiune  în  tot  ce  face,  creând 
condiţii  unei  relaţii  funcţionale  bazate  pe  interese  şi 
respect reciproc, sunt bărbaţi docili. 
•  bărbatul  care  nu  acceptă  noul  rol,  dar  îl 
efectuează  fără  convingere,  implicându-se  atât  cât 
relaţia  sa  şi aceasta  nu devine  disfuncţională, îi numim 
bărbaţi izolaţi. 
•  bărbaţi  care  nu  acceptă  noul  rol  şi  nici  nu-l 
efectuează,  considerând  că  relaţia  e  indicată  pentru 
funcţionarea  cuplului,  îi  putem  numim  bărbaţi  agresivi 
[11]. 
 
În  cadrul  cuplului  contemporan  cei  mai 
pronunțați  factori  psiho-sociali,  care  generează  apariţia 
problemelor  de  compatibilitate,  înţelegere  sunt  factorii 
legaţi de flexibilitatea rapoartelor de putere şi anume: 
-  emanciparea  femeii, (female emancipation ) [12] 
bazată  în  special  pe  creşterea  nivelului  de  cultură  şi 
informare,  emancipare  care  a  ridicat  pretenţii  faţă  de 
posibilităţile bărbatului; 
-  independenţa  economică  a  femeii  este  un  factor 
care  a  generat  mari  probleme,  lipsa  fricii  de  a  fi 
abandonate  de  bărbaţi  pentru  alte  femei  şi  de  a  pierde 
întreţinătorul de bază;  
-  implicarea  tot  mai  accentuată  a  femeii  în  viaţa 
socială  a  dus  la  ruperea  acesteia  de  universul  îngust  al 
familiei şi la lărgirea orizontului ei privind rolul şi locul 
femeii în relaţia de cuplu.    
 
      Practic,  traversăm  o  perioadă  de  anomie  a 
rolurilor masculine  şi feminine  şi nu se  ştie cât va  mai 
dura  până  când  vor  apărea  două  modele  de 
comportamente  acceptate  de  ambele  sexe  şi  puse  în 
practică fără frustrări şi nemulţumiri interioare [13]. 
 
  Realizarea  şi  menţinerea  solidarităţii  şi 
stabilităţii familiale au loc în mod diferit. Unele familii 
nu reuşesc să stabilească relaţii de solidaritate, altele nu 
îşi pot menţine solidaritatea şi doar o mică parte îşi pot 
realiza solidaritatea şi o menţin [14]. 
 
Cele  mai  frecvente  probleme  de  ordin  psiho-
social  identificate  în  cadrul  familiilor  contemporane 
sunt:  
•  Lipsa încrederii. Încrederea este un lucru esenţial 
într-o relaţie  şi  devine  o  problemă  în  momentul  în  care 
unul dintre parteneri simte că celălalt nu mai este sigur 
sau  nu  are  cele  mai  bune  intenții.  Poate  deveni  o 
problemă  extrem  de  gravă  dacă  partenerul  simte  că 
celălalt are „ochi alunecoși”, simte că a fost înşelat.  
•  Probleme  sexuale.  Chiar  şi  partenerii  care  se 
iubesc foarte mult pot avea probleme de ordin sexual în 

 
112 
 
relaţia lor. Aceasta ţine de activitatea sexuală, frecvenţa 
sau 
satisfacerea. 
Trecerea 
timpului 
afectează 
sexualitatea şi poate schimba cursul unei relaţii. 
•  Stări  de  depresie  a  lipsei  „apetitului  sexual”.  
Depresia  este  boala  societăţii  de  consum.  Dacă  aceste 
perioade  apar  pentru  perioade  scurte  de  timp  ele  sunt 
stări  fireşti,  care  nu  se  constituie  într-un  semnal  de 
alarmă.  Problemele  apar  însă  atunci  când  aceste 
momente devin o regulă. Actul sexual ca şi orgasmul se 
învaţă,  se  descoperă  împreună  cu  celălalt,  într-un 
interval  de  timp. În  acest  proces  este  foarte  importantă 
comunicarea  cu  celălalt,  manifestarea  liberă  a 
spontaneității 
şi 
creativităţii 
sunt 
componente 
importante într-o viaţă de cuplu reuşită  [15]. 
•  Lipsa  comunicării.  Adevărata  comunicare 
înseamnă să vă împărățiți gândurile şi visele, nu trebuie 
să vorbiţi doar de probleme familiale. Este important ca 
partenerii  să  petreacă  cel  puţin  5  minute  în  zi  vorbind 
despre alte subiecte. 
•  Probleme  financiare.  Banii  sunt  o  problemă 
pentru multe cupluri. Câţi bani câştigă fiecare şi cine ia 
decizii financiare creează mereu controverse.  
•  Împărţirea  responsabilităților.  Cine  şi  ce  face 
acasă  poate  deveni  sursa  unui  conflict.  Femeile  nu 
trebuie să aştepte ca bărbaţii să ducă tot greul, aşa cum 
nu trebuie să-și facă mari speranţe că aceștia vor prelua 
şi sarcina gătitului.  
•  Aplanarea  conflictelor.  Este  foarte  uşor  să 
dezvolţi un conflict, însă este foarte greu să-l stăpâneşti. 
Comportamentul  distructiv  sau  strigătele  şi  ţipetele  nu 
vor  rezolva  niciodată  problemele.  Trebuie  de  dezvoltat 
un stil constructiv pentru relaţie. 
•  Probleme  de  compatibilitate.  Compatibilitate  nu 
înseamnă  să  ai  aceleaşi  hoobi-uri  sau  interese,  ci  mai 
degrabă  aceleaşi  atitudini  şi  valori  ale  vieţii.  Cuplurile 
care  simt  la  fel  în  legătură  cu  stilul  de  viaţă,  copii, 
religie au mai mari şanse să rămână împreună [17]. 
Diferenţierea  sexuală  este  cea  mai  evidentă  din 
punct 
de 
vedere 
morfologic. 
Termenii 
de 
feminitate/masculinitate  au  o  baza  biologică  ce  se 
modelează  după  structurile  culturale.  Printre  primele 
probleme care s-au pus în discuţie a fost acea cu privire 
la  funcţiile  cerebrale  [18].    După  Lapique,  greutatea 
creierului este de 2,06 la bărbaţi şi 2,26 la femei (deci, o 
lejeră  superioritate  la  femei).  În  testări  obişnuite  mulţi 
autori  nu  au  descoperit  diferenţe  semnificative. 
C.P.Amstrong,  într-o  cercetare  făcută  pe  500 de  şcolari 
arată:  la  fete  -  superioritate  la  miros,  o  mai  mare 
rapiditate  în  clasarea  obiectelor,  în  ceea  ce  priveste 
sensibilitatea gustativă şi, totodată, o lejeră inferioritate 
faţă  de  băieţi  în  perceperea  greutăţilor  şi  a  diferenţelor 
pe  acest  plan,  lipsă  de  apetenţă  faţă  de  operaţii  cu 
mecanisme  tehnice,  o  redusă  abilitate  în  efectuarea 
operaţiilor aritmetice, iar pe plan verbal fetele dispun de 
o intelegenţă mai activă, la băieţi – rapiditate auditivă şi 
vizuală, randamente bune la obiecte fixe, istorie, tact şi 
răceală în luarea unei poziţii sau decizii [19]. 
Identitatea  de  gen,  a  diferenţelor  dintre  femei  si 
bărbaţi  este  determinată  genetic  şi  hormonal  ca  sex 
biologic. Sexualitatea biologică se conturează în funcţie 
de  cromozomii  XY  masculin  şi  XX  feminin.  Factorii 
feminitate/masculinitate  sunt  implicaţi  în  proporţii 
diferite la fiecare persoană cu dominaţiile ce determină 
identitatea 
sexuală. 
Trăsăturile 
dominante 
diferenţiatoare  şi  specifice  ale  celor  două  sexe  sunt 
conturate la naştere, dar se organizează mai complex la 
pubertate  concomitent  cu  începutul  de  funcţionare  al 
glandelor sexuale (dimorfism sexual). Studiile efectuate 
în  ultimii  50  de  ani  au  pus  în  evidenţă  un  conţinut 
cultural-social  complex  încorporat  în  aceste  trăsături. 
Transformările  sociale  acţionează  profund  asupra 
feminităţii,  motiv  esenţial  pentru  care  egalizarea 
drepturilor  sociale  şi  civice  ale  celor  două  sexe  a 
survenit  nu  pe  seama  unei  bunăvoinţe  (chiar 
democratice ca explicaţie), ci datorită succesului masiv 
al  femeilor  în  procesele  de  şcolarizare  şi  datorită 
pătrunderii  masive  a  acestora  în  viaţa  socială, 
profesională,  artistică,  economică,  sportivă,  culturală  şi 
chiar  ştiinţifică.  Progresele  generate  au  acţionat  asupra 
trăsăturilor  de  feminitate  şi  virilitate/masculinitate  sub 
influenţe  sociale  multiple,  a  făcut  să  apară  mai  puţine 
divergenţe, trecând printr-o perioadă de restructurare în 
sensul  că  feminitatea  a  câştigat  şi  câstigă  în  iniţiativă, 
îndrăzneală,  forţă,  iar  virilitatea  câştigă  în  direcţia 
respectului  faţă  de  însuşirile  de  fineţe,  atitudini 
nuanţate, activitate ordonată, etc. Există o serie de teste 
ce pun în evidenţă gradul de pregnanţă şi de nuanţare al 
feminităţii şi masculinităţii. Aplicarea lor la intervale de 
timp  indică  valoarea  de  tensiune  a  tendinţelor  de 
schimbare ce se manifestă pe acest plan în viaţa socială 
din diferite puncte ale globului pamîntesc.  
 
Tinerii,  încă  de  mici,  preiau  experienţa 
relaţională  a  părinţilor  lor,  copiind-o  şi  folosind-o  ca 
reper fundamental în relaţiile lor viitoare. Astfel, un rol 
important îl au carenţele afective provocate de răceala şi 
rigiditatea  părinţilor  care  îşi  pun  amprenta  asupra 
atitudinii  copilului.  Mereu  brutalizat,  impunându-i-se 
tipare de conduită, viitorul adult poate manifesta stări de 
nelinişte,  nervozitate,  poate  ajunge  la  adoptarea  unui 
temperament  ,,acaparator”  sau  poate  manifesta 
indiferenţă, retragere apatică în sine, agresivitate şi chiar 
violenţă. De asemenea, excesul de dragoste ce amplifică 
până la o exagerată grijă pentru emoţiile şi sentimentele 
tânărului pot  genera  atitudini  care  stinghereşte  evoluţia 
normală a vieţii afective. Dezvoltarea afectivă este, aşa 
cum spun psihologii, o evoluţie în contact permanent cu 
alţii,  ce  permite  tânărului  de  a  se  interioriza  în 
intimitatea  lui  şi  a-şi  crea  scara  de  valori.  Motivațiile 
conştiente şi inconştiente ale alegerii maritale nu susţin 
întotdeauna  în  egală  măsură  direct  proporţionale 
funcţionalităţii  şi  durabilităţii  cuplului  în  timp.  Multe 
femei  visează  să  fie  însărcinate,  să  adoarmă  şi  să  se 
trezească de acum după naşterea copilului sau să nască 
după o lună de la concepere. Desigur, naşterea copilului 
nu e  o încercare  uşoară  pentru femeie, dar, pe  departe, 
nu toţi conştientizează care  sunt  schimbările care  apar 
în  viaţa  de  familie  după  naşterea  copilului.  După  cum 
multe cupluri nu merg la o consultaţie medicală până la 

 
113
 
 
conceperea copilului, ci după, astfel ei nu se grăbesc să 
soluţioneze  divergenţele  familiale  până  la  naşterea 
copilului.  Odată  cu  apariţia  unui  nou  membru  al 
familiei,  total  se  modifică  relaţiile  în  cuplu,  apar  noi 
roluri,  cele  parentale  pe  lângă  cele  maritale,  creşte 
nivelul  de  solicitare  a  fiecărui  partener,  apar  noi 
obligaţiuni şi responsabilităţi. Desigur, e bine dacă soţii 
pot  să  încredinţeze  în  grija  părinţilor  sau  a  dădacei 
copilul, dar nu fiecare are această posibilitate [20].  
 
În  afară  de  aceasta,  diferitele  viziuni  privind 
educarea  copilului  vor  aduce  după  sine  o  serie  de 
conflicte.  În  această  situaţie,  ar  fi  corect  ca  soţii  să 
discute  aceste  aspecte  încă  până  la  naşterea  copilului 
pentru  ca  naşterea  şi  perioada  care  urmează  pentru 
acomodare  să  decurgă  cât  mai  liniştit.  De  asemenea,  e 
nevoie  de  a  formula  nişte  reguli  de  comunicare  în 
familie.  Aceste  reguli  trebuie  să  includă  un  mod  de 
rezolvare  a  problemelor,  a  conflictelor,  adică 
distribuirea corectă a responsabilităţilor în cuplu. E bine 
ca  partenerii  să  aibă  o  viziune  clară  despre  modul  de 
educare  a  copilului,  despre  bugetul  familial  şi  despre 
modul  de  distribuire  a  resurselor  financiare,  despre 
relaţiile cu apropiaţii şi rudele [21].  
Dacă valorile, interesele  şi viziunile despre viaţa de 
familie  diferă  de  la  un  partener  la  altul,  atunci  e  mai 
mare  probabilitatea  ca  conflictele  să  apară  mai  des, 
acestea  pot  fi  soluţionate,  dacă  unul  din  parteneri 
cedează  sau  dacă  se  ajunge  la  un  compromis  raţional. 
Pentru  aceasta  fiecare  partener  trebuie  să  se 
autocontroleze,  să  nu  aştepte  schimbare  în  acţiunile 
partenerului,  să  se  dezică  de  anumite  principii  şi 
stereotipuri doar dacă acestea nu sunt prea valoroase, în 
acelaşi  timp,  să  nu  fie  dezamăgit  de  renunţarea  la 
anumite valori personale. Pregătindu-se de apariţia unui 
nou  membru  al  familiei,  părinţii  nu  se  gândesc  doar  la 
jucăriile  şi  hăinuţele  pe  care  le  vor  procura,  dar  se 
discută  şi  se  gândesc  asupra  modului de  redistribuire  a 
responsabilităţilor şi resurselor financiare în familie. Se 
discută  până  în  momentul  găsirii  soluţiei  care  ar 
satisface  ambii  parteneri.  Viitorul  va  produce,  desigur, 
anumite schimbări, dar va exista o bază. Astfel, odată cu 
naşterea copilului se capătă un nou set de roluri -- rolul 
educaţional,  iar  părinţii  devin  responsabili  pentru 
îngrijirea copilului mic 1–1,5 ani.  
 
Utilizând  o  metodologie  mai  complexă 
(chestionarul dublat de  observaţie  experimentală/joc  de 
rol),  KELLERHALS  şi  MONTANDOON  (1991) 
prezintă  în  aspect  comparativ  rolurile  educative 
parentale,  sub  trei  aspecte:  (1)  al  reglării  directe  a 
comportamentului copilului (încurajarea, supravegherea 
igienei,  controlul  temelor),  (2)  al  comunicării  (schimb 
de  informaţii,  confidenţe,  opinii),  (3)  al  cooperării,  al 
participării la activităţi comune (ieşiri, hobby) [22]. 
Autorii  caută  să  evidenţieze  domeniile  în  care  cei 
doi  părinţi  se  implică  împreună  sau  separat  şi  tipul  de 
resurse  (instrumentale  sau  expresive),  pe  care  fiecare 
dintre  ei  le  furnizează  copilului.  Teza  unei  slabe 
implicări paterne este confirmată. Taţii intervin direct în 
reglarea  comportamentului  copiilor  de  două  ori  mai 
puţin decât mamele, iar atunci când o fac, intervenţia lor 
este  mai  mult  normativă,  constând  în  a  comenta,  în  a 
impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica 
principii  morale,  astfel,  tata  intervine  mai  des  ca 
organizator  al  subculturii  familiale,  pe  când  mama  este 
responsabilă  de  rolul  educativ.  Puţini  sunt  cei  care 
urmăresc  efectiv  şi  sistematic  activitatea  copilului  şi  o 
susţin  emoţional.  Rezumând,  se  poate  reţine  că  nici  o 
sarcină  educativă  nu  este  de  fapt  atribuită  bărbatului. 
Munca educativă este efectuată de către mamă, singură 
sau  în  colaborare  cu  soţul  (KELLERHALS  şi