Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume



Yüklə 1,2 Mb.
səhifə1/27
tarix15.03.2017
ölçüsü1,2 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27
Curs de filosofie.

(conspect)

Chişinău * 2000

Tema N 1. Filozofia, obiectul şi rolul ei în societate



Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa foloseşte mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă folosul, cunoaşterea ştiinţifică ne dă adevărul, estetica reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute, religia – prin credinţă ect. Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale. Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare).

F


iecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai generale legităţi. După expresia savantului norvegian Thor Heyerdahl specialiştii se limitează pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd nu se văd unul pe altul din gropile sale. Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra. Deci trebuie încă un specialist, care nu ajungea pînă acum, care nu se coboară după savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi uneşte într-un tot întreg rezultatele lor diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.

Î


C.Rădulescu-Motru. Rolul educativ al filosofiei. De la origine gîndirea filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a fost şi este , în primul rînd, înţelepciune, adica: gînd şi faptă cumpănite.
n acelaşi timp filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în lume, ce prezintă viaţa, fericirea, dragostea. Aceste probleme au un caracter general-uman şi se întîlnesc practic în activitatea tuturor oamenilor şi se mai numesc conceptuale. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.

Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul cunoştinţelor formează tabloul lumii, filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume unde tabloul lumii este numai o amprentă, un moment al realităţii indiferent către om. Concepţia despre lume in afară de tabloul lumii exprimă şi atitudunea omului faţă de acestă lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.

Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre bine şi rău, datorie, idealuri, care la rîndul lor depind de cunoştinîe despre sine, natură şi societate. Pentru individ ea este ca un orientir în lumea asta extrem de complicată. În societate există diferite concepţii despre lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie bine argumentată şi fundamantată. Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozofico-ştiinţifică.

Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. Ea era o modalitate specifică de înţelegere şi explicare a realităţii. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat. Capacităţile şi însuşirile sale omul le atribuia realităţii. Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar omul – zoomorfizat.

Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca paradigme a activităţii umane. Mitul este o legendă, o povestire, o istorie sacră despre apariţia lumii şi fenomenelor naturii, zeilor şi eroilor. Mitul descoperă o taină, arată careva forţe supranaturale care aveau o comportare exemplară. Miturile sunt nişte evenimente care niciodată nu s-au întîmplat, dar permanent au loc. Ele sunt metafore a ceea ce este imposibil de a explica cumva.

Deosebim următoarele mituri: despre animale, despre fenomenele cereşti, cosmogonice şi antropogonice, despre sfîrşitul lumii, moarte, marele potop, despre zămîslirea neprihănită, despre zeii murind şi înviind ş.a. Miturile se transmiteau din generaţie în generaţie şi trebuia strict executate. După o legendă, sufletele strămoşilor strict supravegheau executarea miturilor şi aspru pedepseau pentru încălcarea poruncilor strămoşilor. Chiar şi în societatea contemporană se întîlnesc fragmente din diferite mituri, sau mituri întregi (spre exemplu, mituri politice). Concepţia mitologică îndeplinea mai multe funcţii, asigura succesiunea spirituală a generaţiilor, cosolida un anumit sistem de valori, menţineau un anumit comportament în societate.

Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.

Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate. Ea se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. Spre deosebire de concepţia religioasă concepţia filozofică se formează cu ajutorul teoriilor şi noţiunilor respective, argumentelor şi demonstraţiilor logice. Dacă pentru concepţia religioasă e specific credinţa oarbă şi imposibilitatea demonstrării adevărurilor religioase, atunci pentru concepţia filozofică e caracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît lumea ca atare, cît sensul existenţei omului în lume.

Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale. În dependenţă de rezolvarea P.f. se rezolvă şi celelalte probleme filozofice.

Problema fundamentală avea diferită formulare pe parcursul istoriei. În antichitate ea se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu, om şi lume, om şi cosmos. În epoca medievală ea se formula ca raportul dintre trup şi suflet, natural şi supranatural. F.Bacon socotea că problema fundamentală este problema dominaţiei omului asupra naturii prin diferite invenţii. Pentru Helveţius problema fundamentală este problema fericirii omeneşti, iar pentru J.J.Russo este problema inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. A,Camus avea în vedere sub problema fundamentală problema sensului vieţii, problema sinuciderii. Filosoful romîn Lucian Blaga socotea că problema fundamentală este Universul ca tot întreg. Alt filozof român Ion Petrovici considera că raportul dintre spiritual şi corporal este problema cheie a oricărei filozofii. L.Feuerbach reducea problema fundamentală la problema omului, la problema corelaţiei dintre psihic şi fizic.

Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite, necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.

Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.

Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa concepţie se numeşte monism. Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta este dualism. Reprezentantul dualismului a fost R.Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţii – materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).

A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Problema fundamentală este o condiţie necesară pentru fiecare individ fără de care omul nu-şi poate exprima atitudinea sa către lume, nu se poate orienta în ea.

Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dee într-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dee răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relatii a realităţii obiective, legităţi a funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect, legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientire de a le cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume.

În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.

Şi dacă problemele conceptuale sunt specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ce este omul?”, “ce este adevărul?”), atunci şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele filozofice sunt specifice şi nu se reduc la cunoştinţele concret-ştiinţifice. Cunoştinţele filozofice au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturalistştiinţifice, cît şi cunoştinţelor ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre lume a epocii.

Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.



Problema metodei în filozofie. Dialectica şi metafizica. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective. Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică, iar ca metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară.) Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului omului în lume. În calitate de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane. Teoria filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului.

După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.



Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu alte cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice

Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi conexiune universală. 2. A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei). Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Ulterior era folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon, I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec.XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII ea nu mai putea stimula dezvoltarea ştiinţei, se transformă într-o metodă unilaterială mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea esenţei dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare ş. a. Notiunea de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa metide ca dogmatism şi relativism, sensualism, raţionalism şi iraţionalism. În occident metafizica este sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei.

La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric, sistemic, structural-funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un tot întreg, un sistem, se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie generală. Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) categorie filozofică care are două sensuri: 1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. 2. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2. cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general=ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3)universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.



Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa. Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente:

  • Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.

  • Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.

  • Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.

    Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete. Nu întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, J.Bruno, N. Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.). Filozofia permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de studii, metodele şi legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Filozofia generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării gîndirii umane. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea intensivă a ştiinţei. Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură acţionează asupra dezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea acţionează asupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui către lume şi cunoaştere.

    Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud, K.Jaspers, H. Selie ş.a.). Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.

    Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi ş.a.



Tema N 2.Tipurile istorice de filosofie.



Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă obişnuit, reprezentările oamenilor. Schimbări radicale în societate au loc în perioada de destrămare a comunei primitive şi formare a societăţii cu clase (sec.7 – 6 î.e.n. ).La etapa ceea omenirea a parcurs o anumită cale de dezvoltare, a acumulat diferite deprinderi şi cunoştinţe. Aparişia filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă socială orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite. Ca consecinţă a schimbării condiţiilor social-economice în societate se schimbă şi modul de gîndire, modul de filozofare.

Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus laformarea contradicţiei: gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele ştiinţifice – prin cauzalitate.La premizele apariţiei concepţiilor filozofice se referă deasemenea şi alte fenomene cultural-istorice:



  • Diviziunea muncii (agricultura, vităritul, meşteşugăritul)

  • Creşterea productivităţii muncii

  • Apariţia comerţului.

  • Apariţia proprietăţii private.

  • Apariţia claselor (bogaţi şi săraci).

  • Separarea muncii intelectuale de munca fizică.


Problema paradigmelor filozofice. Paradigma este o totalitate de viziuni şi idei care servesc drept model de formulare şi rezolvare a unor problene, este un tip (stil) de gîndire dominant într-o anumită perioadă de dfezvoltare a ştiinţei. Notiunea de paradigmă a fost formulată de savantul american T.Kuhn, care avea în vedere o teorie ştiinţifică general acceptată de comunitatea de savanţi. Ştiinţa atinge maturitatea atunci cînd are paradigmele sale. Trecerea de la o perioadă de dezvoltare a ştiinţei la alta se realizează ca schimbarea paradigmelor ştiinţifice.

În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea concepţiilor şi ideelor filozofice. Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică. Paradigma ontologică reese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii. Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat a cunoaşterii lumii, rezultat a activităţii intelectuale a omului. Ambele paradigme se întîlnesc în toate perioadele istorice, însă una din ele predomină. Spre exemplu, în antichitate predomină paradigma cosmocentrismului, în epoca medievală – teocentrismului, în epoca Renaşterii – gnoseocentrismului etc. Deosebim şi alte paradigme (empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism).



Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică

Şi istorică. Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile de teoretizare, atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite etape istorice, istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii. Istoria filozofiei este istoria apariţiei şi dezvoltării sistemelor filozofice care formulează modurile sale teoretice de conştientizare a lumii şi omului în unitatea lor, principiile activităţii practice a omului. Istoria filozofiei prezintă deasemenea un cîmp larg de interacţiune, interconexiune şi concurenţă a ideelor şi paradigmelor.

Există trei paradigme referitor la istoria filozofiei:


  • concepţia lui B.Russell conform căreia istoria filozofiei nu-i altceva decît niştecomentarii la filozofia lui Platon;

  • concepţia lui Hegel ori paradigma depăşirii dialectice, conform căreia fiecare filozof acceptă din trecut şi dezvoltă tot ce prezintă valoare (interes) după părerea lui şi neagă tot ce n-are semnificaţie. După această paradigmă s-a format şi filozofia marxistă.

  • concepţia lui R.Rorty ca paradigma complementarităţii – ideile filozofice care se contrazic şi exclud reciproc împreună pot completa una pe alta şi reflecta realitatea mai amplu.

Clasificarea şi periodizarea gîndirii filozofice. Clasificarea şi periodizarea ideilor filozofice se poate realiza după diferite criterii.Mai des se foloseşte principiul reflectării şi schimbarea relaţiilor sociale. Coform primului principiu deosebim filozofie prereflexivă şi reflexivă. Filozofia prereflexsivă era o prefilozofie, avea un caracter mitologic. Omul nu se evidenţia din lumea înconjurătoare, nu făcea deosebire dintre material şi spiritual, intern şi extern, gîndirea nu era obiectul analizei şi reflexiei. Filozofia reflexivă apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cînd activitatea spirituală devine obiectul gîndirii, cînd apare şi se dezvoltă nu numai filozofia, dar şi politica, dreptul, ştiinţa, arta etc.

La rîndul său filozofia reflexivă se schimbă în dezvoltarea sa istorică în dependenţă de procesele social-economice. Se schimbau condiţiile sociale, viaţa – se schimba şi modul de filozofare. Se evidenţiază următoarele tipuri istorice de filozofie.



1.Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI î.e.n. şi a existat pînă în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă.

2.Filozofia medievală există în societatea feudală din sec. V – VI a e.n. pînă în sec. XIV, avea un caracter teocentric şi se baza pe religie.

3.Filozofia Renaşterii – sec.XV – XVI, coincide cu perioada de trecere de trecere de la feudalism la capitalism, purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă.

4.Filozofia epocii moderne – sec. XVII – XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, există în societatea capitalistă, evea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în dezvoltare.

5.Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul, existenţialismul, pragmatismul, fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale.

Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).

Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt, Babilon, Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut elemente a gîndirii filosofice reflexive, germeni a filozofiei naiv-materialiste. Viziuni filozofico-materialiste, încercări de a rezolva probleme conceptuale real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î.e.n. În vestitele monumente literare din acea epocă ca “Cîntecul arfistului”,”Convorbirea descurajatului cu sufletul său”, “Covorbirea stăpînului cu sclavul” se conţin idei despre absurditatea rugăciunilor şi jertvelor, despre netemeinicia obiceiurilor şi cerinţelor religioase, despre inexistenţa vieţii de apoi.

Împreună cu cocepţiile ateiste în aceste monumente literare se conţin şi idei despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă despre lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna era principalul astru în mitologia babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti, deci este izvorul întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice.

Aşa dar dintr-o parte mitologia, din alta – anumite succese în matematică, astronomie, cosmologie etc.Aici a apărut primul calendar, a fost inventată sistema sexazecimală de calcul după care şi astăzi se măsoară timpul. Filozofia , chiar şi reflexivă, încă nu s- a evindenţiat ca o formă specifică a conştiinţei sociale. Caracterul nedezmembrat a mitologiei, filozofiei şi ştiinţei se explică prin aceea, că în Egipt, Babilon şi Mesopotamia nu era atît de pronunţată diferenţierea socială (în grupuri sociale şi clase) ca în ţările vecine.



Filozfia în India antică.

Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre). Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase.Ele se împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile şi conţin cunoştinţe filozofice, comentarii la Vede.

Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).

Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării.

Buddhismul apare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului, sacerdoţilor. Ideile principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine). Buddhismul este răspîndit în India, China, Birma, Ceylon, Tibet, Japonia. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu dăuna fiinţelor vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturi alcoolice. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, ci viaţa actuală. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma. Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Există două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.

Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII î.e.n. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de apoi este falsă.La baza existenşei stau elementele primare materiale. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul (inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Etica acestei şcoli afirmă, că omul retrăieşte şi plăceri şi suferinţe, lichidarea lor completă este imposibil.

Filozofia în China antică.

Primele idei filozofice se conţin în cele mai vechi monumente literare ca “Cartea schimbărilor”, Cartea despre armonia întunericului”, “Canonul poeziilor” etc. În care se expuneau viziuni despre materialitatea lumii. Se afirma, că lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul, apa, pămîntul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formează multitudinea obiectelor. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea însăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe şi argumentează unitatea lumii. Ei formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce formează lumea, este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeau în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.



Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. În centrul acestei concepţii se găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială se găseşte într-o mişcare naturală legică. Totul se supune DAO (cale, lege) şi Dao este izvorul tuturor. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să trăiască în conformitate cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.

In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 – 479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius stă problema educaţiei. El afirmă că oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa, iar se deosebesc după educaţie. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudunii cu stimă şi respect faţă de mediu şi societate. In alt loc Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, sudaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către cel mai mare. Pentru respectarea subordonării şi ordinii Confucius formulează principiul echităţii, punctualităţii şi conştiinciozităţii. Omul trebuie să procedeza aşa cum cere ordinea şi situaţia. Comportamentul punctual este comportament cu respectarea ordinii şi umanităţii.

In China antică au existat aproape o sută de şcoli (probabil deatîta că pentru a ocupa un oarecare post tinerii trebuiau să susţină examene, instruirea tineretului era ceva normal incă din antichitate), printre care se evidenţiază şcoala naturfilizofilor, moiştilor, legiştilor, numelor s.a.

Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică.

Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n. În acest timp în societate aveau loc mari schimbări. Inegalitatea patrimonială duce la diferenţierea socială, la scindarea societăţii în pături sociale şi clase. Procesul formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Are loc declinul şi degradarea treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii gentilice. In concepţiile sale despre existenţă grecii foarte repede au părăsit vechile reprezentări mitologice. Cunoştinţele acumulate, care ei le sistematizeau şi aprofundau le-au permis lor in noi condiţii sociale de a explica lumea raţional, de a da răspunsuri referitor la problemele existenţei lumii şi omului. Filozofia în Grecia antică se dezvoltă in legătură cu cunoştinţele ştiinţifice şi contrar mitologiei şi religiei cum a avut loc în Orient. Aici se pun probleme referitor la natură, materie, existenţă, om, societate şi stat.

Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism viu, macrocosm şi microcosm). Grecii încearcă să explice lumea nu prin mituri, ci prin cauzalitate, prin cunoştinţe. Ei dezvoltă teoria cunoaşterii unde pun problema deosebirii cunoştinţelor adevărate (episteme) de cunoştinţe-păreri (doxa). Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la gîndirea categorială. Filozofia greacă antică conţinea idei dualiste şi politeiste.

In dependenţă de procesele şi schimbările social-economice putem evidenţia în filozofia greacă antică următoarele perioade:



Clasica timpurie – coincide cu perioada de instaurare a societăţii sclavagiste (sec. VI - V î.e.n.) . aici se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştilor şi Socrat.

Clasica matură – este caracteristică pentru relaţiile sclavagiste mature şi a existat în sec. IV î.e.n. La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit, Platon şi Aristitel.

Clasica tîrzie (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi destrămare a societăţii sclavagiste şi cronologic a fost în sec. III î.e.n. – V , VI e.n. La rîndul său clasica tîrzie poate fi divizată în cîteva subperioade – elenismul timpuriu (sec. III î.e.n - I e.n.) care include şcolile stoicismului, epicurismului şi scepticismului; elenismul mijlociu (sec.I –II e.n.) cu neoplatonismul stoicilor; elenismul tîrziu (sec. III – V e.n.) cu neoplatonismul lui Plotin.

Esenţa filozofiei clasicii timpurii.

La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştii şi Socrat. Şcoala de la Milet sau ioniană (reprezentanţii Thales, Anaximandros şi Anaximene) este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima dată se pune problema elementelor primordiale a întregii existente, problema esenţei lumii. Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material. Aşa principiu Thales socotea apa, Anaximene – aerul, Anaximandros – apeironul. Ei încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei, aşa orientare poate fi caracterizată ca naturfilozofie.



Şcoala de la Elea (reprezentanţii Xenofan, Parmenid, Zenon) pune problema existenţei, cognoscibilităţii lumii, desvoltă aparatul categorial al filozofiei (mai ales dialectica gîndirii), s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi schimbare. Xenofan expunea viziunile sale într-o formă poetică. Ideele lui se manifestau contra reprezentărilor mitologice şi religioase referitor la apariţia şi dezvoltarea lumii.Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei, considera, că nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa. El spunea, că dacă boii şi caii ar avea mîini, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.

Parmenid formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu raţiunea, cu alte cuvinte este o noţiune, ea este unică, veşnică, neschimbătoare, indivizibilă, iar inexistenşa nu-i. Lumea după Parmenid este o sferă materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet. Orice gîndire este gîndite despre existent, ceea ce nu există, ori inexistenţa nicidecum nu poate fi gîndită. Parmenid face deosebire clară între cunoştinţe adevărate ca rezultat al cunoaşterii raţionale şi părere (doxa) ce se bazează pe cunoaşterea senzorială.

Zenon susţine şi apără ideele lui Parmenid. El separă cunoaşterea senzorială de cea raţională, consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională. Cunoaşterea senzorială duce la contradicţii irezolvabile. Zenon a devenit vestit anume prin încercarea de a clarifica contradicţiile dintre raţiune şi senzaţii. In paradoxele ori aporiile sale (dihotomia, Ahile, săgeata, stadionul) Zenon neagă mişcarea şi argumentează imobilitatea şi neschimbarea existenţei, demonstrează, că dacă se admite existenţa mişcării, asta duce la contradicţii irezolvabile. Este imposibil de a parcurge un spaţiu infinit in timp limitat.

Şcoala pluraliştuilor (Pitagora, Empedocle, Anaxagora) în explicarea lumii reeşeau din mai multe elemente primordiale. Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Numerele erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor, absolutizarea lor a dus la mistică. Pitagora formulează concepţia despre nemurirea sufletului. Empedocle (medic, fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reese din patru elemente primordiale:focul, aerul, apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini a tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale, ori predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică realitatea prin homeomerii - “seminţele” lucrurilor, particule invariabile şi indivizibile la nesfîrşit. Totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă, spirit).

La şcoala sofiştilor se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care se stăruiau să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers, superficialitatea drept competenţă. Aceasta a devenit posibil deatîta, că ei au dus pînă la extremitate ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe. Meritul sofiştilor constă in aceea că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele lor pot fi exprimate prin două maxime: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi “Cunoaşte-te pe tine însişi” (Socrate).



Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o teorie despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane.

In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică. Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor. Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.

Filozofii antici erau şi dialecticieni. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea lumii. Natura o priveau ca un tot întreg, conexiunea universală nu se demonstra, era rezultatul contemplării nemijlocite. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Dialecticienii din acea perioadă nu puteau să se bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi nu puteau explica legităţile lumii obiective. Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit,nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Mersul permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de două ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. De ultima este legată noţiunea lege, legitate, logos. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi indestructibilă. Heraclit face deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe, cunoştinţele încă nu-l fac pe om înţtlept. Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei. Dialectica spontană se întîlneşte deasemenea la sofişti şi Socrate (ca dialog filozofic, discuţie, eristică).

Filozofia clasicii mature.

Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii sclavagiste. Aparitia şi dezvoltarea clasicii mature a avut loc datorită condiţiilor social-economice şi politice favorabile care s-au format în Grecia în acea perioadă: lebertatea politică, dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului, viaţa politică şi civilă activă în oraşele-state ş.a. filozofia din acea perioadă atinge o dezvoltare maximală din toată antichitatea, anume în această perioadă s-au creat concepţii filizofice generalizatoare la cel mai înalt nivel de teoretizare. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii, eticii, esteticii, economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai la natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele guvernării. Cei mai principali reprezentanţi al clasicii mature sunt Democrit, Platon, Aristotel.



Democrit (460 – 370 î.e.n.) din Abdera, unul din cei mai mari filizofi al antichităţii, savant-enciclopedist, fondatorul teoriei atomiste. In operele sale analizează diferite probleme a eticii, esteticii, logicii, teoriei cunoaşterii, matematicii, astronomiei, fizicii, biologiei, tehnicii, literaturii, poeticii, lingvisticii şi alte domenii a ştiinţei. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări, din care pînă astăzi au ajuns numai fragmente. Principalele opere sunt “Marele diacosm”, “Micul diacosm”, “Despre logică, ori măsura”.

Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Inceputurile existenţei sunt atomii şi vidul. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. Ei sunt invariabili, indestructibili, intern acalitativi. Atomi sunt infinit de mulţi, ei se deosebesc între ei prin formă, ordine, orientsre. Atomii se mişcă in vid, care este tot infinită. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul “asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de atomi. Deci sufletul este corporal şi muritor, fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui. Democrit întroduce noţiunea “microcosm” pentru om ca analog a “macrocosm” a universului. În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere: adevărată şi întunecată. Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar cunoaşterea întunecată este cunoaşterea senzorială.

Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna dispoziţie a sufletului, care depinde de cumpătare în totul.

Platon (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387 a fondat în Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a. Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).

Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect.

Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.

Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania, dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie, moderaţie şi echitate.



Aristotel (384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut în Stagira (Macedonia), a fost elev în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat în Atena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui sistem filozofic cel mai original din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care Organon, Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica, Istoria animalelor, Meteorologia s.a.

Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă. Filozofia lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotel critică concepţia lui Platon (Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui Aristotel concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.

Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia. Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă materia în timp. Apariţia lucrurilor este “oformarea” materiei în procesul cărei participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi forma formelor este Dumnezeu.

Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale. Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.

Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale.

Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.



Filozofia romano-elenistă.

Filozofia romano-elenistă (sau clasica tîrzie) a existat din sec. III î.e.n. pînă în sec. V – VI e.n. Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism. Treptat scade interesul către gîndirea filozofică. Apare perioada misticii, sincretismului filozofico-religios, filozofiei creştine.



Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor, Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învăţătură despre înţelepciune, iar înţelepciunea este un mod de viaţă moral. Etica lui Epicur poate fi apreciată ca hedonism. El considera că scopul vieţii şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului (ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa umană. Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această concepţie era interpretată superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste au provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii elenismului. Într-adevăr delectarea despre care vorbeau epicuriştii era o dispoziţie moderată a sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare raţională. Filozofia epicurismului este o activitate care duce la o viaţă fericită a omului.

Stoicism şcoală din sec. III î.e.n. fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi au fost Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um “antrenament” în îţelepciune. Principalul conţinut şi metodă pentru ei era logica. Fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată (ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că soarta îl conduce pe acel care de bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi nechibzuit se împotriveşte ei. Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împăcare conştientă cu soarta. Ea abate atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o orientează spre lumea internă. Numai în sine omul poate găsi principalul şi unicul sprigin.


Yüklə 1,2 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə