Cuprins prefaţĂ



Yüklə 2,35 Mb.
səhifə2/35
tarix09.02.2017
ölçüsü2,35 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35


PREFAŢĂ
Cursul teoretic corespunde conceptului colectivului catedrei Fiziopatologie şi fiziopatologie clinică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu” din Republica Mol­dova despre predarea fiziopatologiei studenţilor facultăţilor de medicină generală, stomatologie şi farmacie.

Concomitent cu dezvoltarea şi perfecţionarea metodologiei instruirii medicilor au evoluţionat şi metodele de predare a dis­ci­­pli­nelor preclinice, inclusiv a fiziopatologiei. Pe parcur­sul mai multor ani continuă procesul de căutare atât a formelor de in­struire, cât şi a conţinutului fiziopatologiei. Rezultatul acestor căutări au fost tentativele eşuate de contestare a fiziopatologiei ca disciplină didactică, aceasta fiind asimilată de patologia ge­ne­rală, disciplinele clinice. La fel de incorectă şi fără perspectivă este tentativa fiziopatologiei de a se expansiona în disciplinele cli­­nice cu expunere detaliată şi cu amănunte clinice a entităţilor nozologice. Se pare că în definiţia fiziopatologiei are loc con­­fun­­darea a două noţiuni – fiziopatologia ca disciplină didactică pre­clinică în procesul de pregătire a medicilor şi fiziopatologia ca ştiinţă fundamentală biologică şi medicală. Rolul firesc al fi­zi­opa­tologiei ca disciplină didactică preclinică urmează din defi­ni­ţia formulată iniţial şi actuală până în prezent – studierea le­gi­tă­­ţilor generale ale originii, apariţiei, dezvoltării şi rezoluţiei pro­­­­ce­selor patologice. Anume procesul patologic localizat la di­fe­ri­te niveluri de organizare ale organismului – molecular, celu­lar, tisular, de organ şi integral – este în centrul atenţiei fiziopa­to­­­lo­giei. Urmând acest scop fiziopatologia înzestrează studentul-medic cu alfabetul patologiei – totalitatea de procese patologice elementare, a căror combinaţie formează bolile – entităţile no­zo­­­logice. Deşi fiziopatologia ca ştiinţă medicală fundamentală stu­diază etiologia şi patogenia bolilor, elaborează principiile de pro­­­­filaxie şi terapie etiotropă şi patogenetică a bolilor, sarcina ei în calitate de disciplină didactică nu constă în expunerea reali­zărilor fundamentale în domeniul medicinei cli­ni­ce, ci în în­zes­trarea studenţilor cu cunoştinţe moderne referitoare la procesele pa­tologice elementare ca părţi constituente ale bolilor, care vor fi studiate în cadrul disciplinelor clinice.

Spre deosebire de Fiziopatologia fundamentală, actualul curs teoretic este denumit Fiziopatologia medicală, ceea ce ac­cen­­­­­­­tuează caracterul didactic, aplicativ al materialului, iar volu­mul informaţi­ilor expuse corespunde nivelului de informare al studentului anului trei şi cunoştinţelor necesare pentru acti­vi­ta­tea practică a me­dicului.

Volumul actual cuprinde doar fiziopatologia teoretică (eti­olo­­gia, patogenia, nozologia şi sanogeneza generală) şi fizio­pa­­to­­logia generală (procese patologice tipice). Expunerea tota­li­tă­­­ţii de procese patologice tipice urmează logica naturală a aces­­tora cu evoluţie de la celulă la nivelul integral al organis­mu­lui.

În cursul teoretic nu au fost incluse date istorice, biografii celebre, analiza comparativă a concepţiilor ştiinţifice, ci doar in­for­maţii confirmate şi concepţii viabile.

Autorii nutresc speranţa că prezenta lucrare va fi utilă în pri­mul rând pentru studenţii facultăţilor de medicină, stomato­lo­­gie şi farmacie, dar va suscita şi interesul medicilor. Ei vor fi de ase­me­nea receptivi şi recunoscători pentru toate obiec­ţi­ile construc­ti­ve şi opiniile studenţilor şi specialiştilor.


NOZOLOGIA GENERALĂ

1. Caracteristica generală a fiziopatologiei


    1. Definiţia fiziopatologiei ca ştiinţă şi disciplină didactică

    2. Structura şi părţile componente ale fiziopatologiei

    3. Sarcinile fiziopatologiei

    4. Obiectul şi metodele de studiu. Metoda experimentului fizio­pa­tologic

    5. Locul şi importanţa fiziopatologiei în procesul de in­­stru­­i­re a me­­dicilor


Fiziologia patologică (fiziopatologia) este o ştiinţă medi­ca­lă fundamentală şi disciplină preclinică studiată în cadrul instru­i­rii medicilor. Fiziopatologia derivă de la o ştiinţă mai generală şi cronologic primordială – patologia.

Patologia (din greceşte: pathos – suferinţă; logos – ştiinţă) e ştiinţa, care studiază legităţile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfârşitului proceselor morbide şi complexul modifi­că­­rilor biochimice, morfologice şi funcţionale la nivel molecu­lar, celular, de organ, sistem şi organism. Patologia este o ştiinţă in­tegrativă, care întruneşte mai multe discipline concrete: pato­biochi­mia, morfopatologia, fiziopatologia, genetica, micro­bio­lo­gia, disciplinele clinice.

Patologia constă din următoarele compartimente: patologia teoretică, patologia generală, patologia specială şi patologia cli­­nică.



Patologia teoretică – compartiment al patologiei, care stu­di­­ază în aspect filozofic, biologic şi social legităţile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfârşitului bolii şi determină esenţa acesteia. Or, patologia teoretică studiază boala ca o categorie fi­lozofică, biologică şi socială.

Patologia generală – compartiment al patologiei, disciplină sintetică, care studiază legităţile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfârşitului proceselor patologice tipice indiferent de cauza acestora, particularităţile de specie şi individuale ale orga­nismului (sex, vârstă, constituţie ş.a.), localizarea în organe. Pa­to­lo­gia generală studiază de asemenea complexul de modificări biochimice, morfologice şi funcţionale în cadrul proceselor pa­­to­logice tipice. Convenţional patologia generală poate fi divizată în patobiochimia generală, morfopatologia generală şi fiziopa­to­logia generală.

Patologia specială – compartiment al patologiei, disciplină sintetică, care studiază legile generale ale originii, apariţiei, evo­luţiei şi sfârşitului proceselor patologice tipice localizate în fie­­ca­re sistem al organismului şi modificările biochimice, mor­­fo­lo­­gice şi funcţionale specifice pentru aceste procese. Con­venţional patologia specială poate fi divizată în patobiochimia specială, morfopatologia specială şi fiziopatologia specială.

Patologia clinică – compartiment al patologiei, disciplină sintetică, care studiază complexul de procese patologice din or­ga­ne şi sisteme caracteristice pentru fiecare boală (entitate no­zo­lo­gică) şi complexul de manifestări clinice ale diferitelor boli.

Or, patobiochimia, morfopatologia şi fiziopatologia sunt păr­ţi componente ale patologiei, sunt simetrice patologiei şi re­petă structura acesteia, vizând însă respectiv studierea aspec­te­­lor biochimice, morfologice sau funcţionale ale proceselor pato­lo­gice şi entităţilor nozologice.

Denumirea disciplinei fiziologia patologică este formată din substantivul fiziologie şi adjectivul patologică.

Fiziologia este disciplina teoretică, care studiază activitatea vitală a organismului sănătos – funcţionarea celulelor, ţesu­tu­ri­lor, organelor, sistemelor şi a întregului organism sănătos.

Fiziologia patologică (fiziopatologia) sau patologia fun­cţi­ona­lă studiază activitatea vitală a organismului bolnav – funcţi­ona­rea celulelor, ţesuturilor, organelor, sistemelor şi a întregului or­ganism bolnav.

Or, de rând cu celelalte discipline citate mai sus, fiziopa­to­logia este o parte componentă a patologiei, care studiază pro­ce­se­le patologice şi bolile în aspect funcţional.


1.2. Structura şi părţile componente ale fiziopatologiei
Deoarece fiziopatologia este parte componentă a patologiei, ea repetă structura acesteia. Astfel, structura şi părţile compo­nen­te ale fiziopatologiei corespund simetric structurii patolo­giei. Fiziopatologia constă din fiziopatologia teoretică – nozologia ge­nerală, fiziopatologia generală sau procesele patologice ti­pi­­ce, fiziopatologia specială sau fiziopatologia sistemelor orga­nis­mului bolnav şi fiziopatologia clinică sau fiziopatologia orga­nis­­­mului bolnav.

Nozologia generală (din greceşte: nozos – suferinţă; logos – ştiinţă) studiază legile generale ale originii bolii (etiologia ge­ne­ra­­lă), evoluţiei bolii (patogenia generală), sfârşitului bolii (sa­no­­­­geneza, tanatogeneza), structura bolii (nozologia propriu-zi­să). La fel ca şi patologia teoretică, acest compartiment este ex­plo­rat de fiziopatologie în cooperare cu alte ştiinţe (filozofia, biolo­­­gia, sociologia).

Fiziopatologia generală studiază legile generale ale originii, apa­riţiei, evoluţiei şi rezoluţiei proceselor patologice tipice, care au proprietăţi comune indiferent de cauza provocatoare, specia biologică, localizarea procesului în diferite organe. Fiziopa­to­lo­gia generală studiază de asemenea modificările funcţionale la nivel subcelular, celular, tisular, de organ în procesele patolo­gi­ce tipice. În funcţie de nivelul localizării deosebim procese pato­lo­gice tipice celulare, procese patologice tipice în ţesuturi şi or­ga­ne, procese patologice ti­pi­ce integrale. Procesele patologice tipice reprezintă “alfabe­­tul” patologiei, iar combinaţia acestora şi particularităţile lor în fun­cţie de cauza provocatoare, pro­prietă­ţile specifice biologice şi individuale ale organismului, lo­ca­lizarea în diferite organe de­­ter­mină caracterul unic irepetabil al fiecărui caz de boală. În ca­li­tate de procese patologice tipice celulare evoluează leziunile ce­lulare, distrofiile celulare, necroza celulară. Evoluţia proce­se­lor patologice celulare conduce la pro­ce­se patologice tisulare – de­diferenţierea, atrofia, hipertrofia şi hi­perplazia. Din procesele patologice în organe fac parte dereg­lă­rile circulaţiei sanguine regionale, inflamaţia, procesele aler­gi­ce, dereglările metabolis­­mu­lui capilaro-interstiţial. Procesele pa­to­lo­gice integrale se ma­ni­festă prin dishomeostazii (metabolice, hidrice, electrolitice, ac­­ido-bazice), dizoxii, insuficienţa orga­ne­lor vitale, moartea or­ga­nis­mului. De menţionat că şi procesele pa­tologice tipice sunt ex­plo­rate de fiziopatologie în cooperare cu alte discipline medico-biologice – morfopatologia, patobiochi­mia, genetica, micro­biolo­gia etc.

Fiziopatologia specială studiază particularităţile apariţiei, evoluţiei şi sfârşitul proceselor patologice tipice cu localizare concretă în diferite organe şi sisteme ale organismului şi mani­festările funcţionale la nivel subcelular, celular, tisular, de or­gan şi de sisteme. Acest compartiment studiază procesele patologice tipice în sistemul nervos central, endocrin, cardiovascular, res­pi­­rator, digestiv, excretor, reproductiv în cooperare cu morfo­pa­to­­logia, biochimia.

Fiziopatologia clinică studiază modificările funcţionale la ni­­vel subcelular, celular, tisular, de organ şi sisteme în diferite en­­­­tităţi nozologice (boli). Integrarea modificărilor funcţionale cu cele morfologice şi biochimice va constitui tabloul integral al bolii.
1.3. Sarcinile fiziopatologiei
Sarcinile fiziopatologiei sunt următoarele: studierea legilor generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi rezoluţiei bolii ca ca­te­gorie filozofică (nozologia generală); studierea legilor ge­ne­­ra­le ale originii, apariţiei, evoluţiei şi rezoluţiei proceselor pa­to­­lo­­gi­ce tipice (fiziopatologia generală); studierea parti­culari­tă­ţilor apariţiei, evoluţiei, manifestărilor funcţionale şi sfârşitului pro­ce­­selor patologice tipice cu localizare concretă în diferite organe şi sisteme ale organismului (fiziopatologia specială); studierea modificărilor funcţionale la nivel subcelular, celular, tisular, de or­­­­­gan, sistem şi în organismul integru pe parcursul bolilor con­cre­te (fiziopatologia clinică).
1.4. Obiectul şi metodele de studiu. Metoda experimen­tu­lui fiziopatologic
Obiectul general de studiu al tuturor disciplinelor ce con­sti­tuie patologia, inclusiv şi al fiziopatologiei, este organismul bol­­nav. Cronologic, din momentul instituirii ca disciplină experi­men­­tală, obiectul primordial de studiu al fiziopatologiei au fost animalele de laborator. Studiile efectuate pe animalele de labo­­ra­­tor au furnizat informaţii esenţiale despre procesele patologice şi bolile experimentale, care, fiind extrapolate şi ajustate la or­ga­nismul uman, au constituit baza teoretică a patologiei şi te­­rapiei experimentale. Actualmente, concomitent cu implemen­­ta­rea în prac­tică a metodelor neinvazive de investigaţii, în focarul cerce­tă­rilor tot mai frecvent se află omul bolnav. Or, se poate afir­ma că obiectul de studii al fiziopatologiei moderne sunt atât ani­ma­­lele de laborator cu procese patologice reproduse experi­men­tal, cât şi omul îmbolnăvit spontan.

Întru realizarea sarcinilor anunţate principala metodă de cercetare a fiziopatologiei a fost şi continuă să rămână me­to­da experimentului fiziopatologic. Esenţa experimentului fiziopa­­to­­­­logic constă în reproducerea, modelarea bolilor omului la ani­ma­­lele de laborator. Actualmente experienţele fiziopatologice se efectuează şi pe organe izolate (cord, stomac, muşchi), culturi ce­­­­­lu­lare, celule izolate (celule nervoase, musculare, endocrine), or­­­ganite celulare (mitocondrii, lizozomi). Efectuat în condiţii acu­­­­te sau cronice cu utilizarea metodelor suplimentare (bio­chi­­mi­­ce, fiziologice, histologice, microbiologice, hematologice, imu­­­­­­­no­­lo­gice, clinice) experimentul permite obţinerea infor­ma­ţiilor complexe despre modificările patologice începând cu nivelul molecular şi terminând cu nivelul organismului integru.



Experimentul fiziopatologic parcurge câteva etape. Prima eta­­pă este cea preliminară, de pregătire, în care experimen­ta­to­­rul defineşte experimentul preconizat, stipulează scopurile şi sar­cinile experimentului, formulează întrebările, la care urmează să obţină răspuns. Etapa a doua include alegerea modelului adec­­vat al procesului patologic sau al bolii, care corespunde maxim pro­­cesului natural întâlnit la om. De asemenea la această etapă are loc selectarea metodelor de cercetări în conformitate cu sco­pul şi sarcinile experimentului. În etapa a treia se formulează al­gorit­mul experimentului, se determină succesiunea intervenţiilor asu­pra obiectului, indicii funcţionali, care urmează a fi înre­gis­tra­ţi. În etapa a patra se efectuează prelucrarea informaţiilor obţinute în experiment – descifrarea masivului de date şi trans­for­marea acestora în unităţi acceptate, biometria, care permite se­si­zarea veridicităţii modificărilor înregistrate, analiza co­re­laţională, care dezvăluie dinamica procesului, interpretarea in­for­maţiilor obţi­nu­te, formularea concluziilor. Cu această etapă se finisează ex­­pe­ri­mentul fiziopatologic. Ulterior urmează a fi realizată cea mai importantă sarcină, şi anume extrapolarea datelor obţinute pe animale de laborator în modelul artificial al bolii asupra omului bolnav de o maladie spontană naturală. Aceas­tă extrapolare ne­ce­­si­­tă evidenţa particularităţilor biologice ale omului şi anima­lu­lui de laborator utilizat în experiment, co­eren­ţa modelului bolii cu prototipul natural al ei, informativitatea şi veridicitatea indi­cilor studiaţi etc. Doar un studiu minuţios şi îndelungat poate con­fir­­ma sau contesta identitatea procesului patologic natural şi a celui artificial, ceea ce va şi determina va­loa­rea rezultatelor ob­ţi­nute în experiment.

Dotarea medicinei clinice cu metode neinvazive, care per­mit studierea profundă a proceselor vitale la diferite niveluri de organizare a organismului uman bolnav, constituie un arsenal vi­guros în studierea proceselor patologice nemijlocit la om şi ac­ce­lerează validarea datelor experimentale în medicina prac­ti­că.


1.5. Locul şi importanţa fiziopatologiei în procesul de in­­­struire a medicilor
Fiziopatologia în calitate de disciplină preclinică în procesul instruirii medicilor este în relaţii strânse cu alte discipline. Unele dintre acestea precedă fiziopatologiei, pregătind premisele teore­tice pentru studierea proceselor patologice şi a bolilor (his­to­lo­gia, biochimia, genetica, fiziologia, microbiologia ş.a.). Al­te dis­ci­pline sunt studiate concomitent cu fiziopatologia, inte­grân­­du-se şi formând patologia (de ex., morfopatologia). A treia cate­go­rie de discipline sunt cele clinice, care succedă fiziopatologia (boli interne, chirurgicale, infecţioase ş.a.). Astfel, fiziopatologia este o disciplină preclinică, care formează la vi­ito­rii medici vi­zi­unea ştiinţifică referitor la esenţa bolii, defineşte procesele pato­lo­gice tipice, care constituie elementele de bază ale bolilor (“alfabetul” patologiei medicale), formează elemente de raţiune clinică şi-i pregăteşte pentru asimilarea disciplinelor cli­nice.

Încheind studierea fiziopatologiei, studentul trebuie să cu­noas­că informaţiile general-biologice şi filozofice referitor la esenţa bolii drept categorie filozofică, biologică şi socială, aceasta constituind conceptul general filozofic al medicului: să cu­­noască legităţile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei, re­zo­lutiei şi ma­nifestările funcţionale ale celor mai răspândite pro­cese pato­lo­gice tipice (“alfabetul” patologiei clinice); să cu­noască meca­nis­mele patogenetice şi sanogenetice principale şi modificările funcţionale la nivel celular, de organ, sistem şi al or­­­ganismului in­tegru în cele mai răspândite boli (fiziopatologia clinică). Fi­ziopa­tologia formează modul dialectic de gândire cli­nică şi do­tează studentul cu unele dexterităţi practice. La finele studierii fiziopatologiei studentul trebuie să poată organiza efec­­tuarea experimentului fiziopatologic, să interpreteze analitic şi sintetic rezultatele investigaţiilor paraclinice şi de laborator (he­mo­­gra­me, analize de urină, suc gastric şi duodenal, electro­­car­diogra­me, spirograme ş.a.). Realizarea acestor sarcini asigură însuşirea succesivă a disciplinelor clinice ulterioare şi formarea concep­tu­lui profesional-ştiinţific al medicului.





  1. Etiologia generală



2.1. Caracteristica cauzelor bolii


Yüklə 2,35 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə