Cuprins prefaţĂ


Caracteristica condiţiilor apariţiei bolii



Yüklə 2,35 Mb.
səhifə4/35
tarix09.02.2017
ölçüsü2,35 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35


2.2. Caracteristica condiţiilor apariţiei bolii



Condiţia este substanţa, energia sau informaţia, care nemij­lo­cit nu provoacă boala, însă însoţeşte acţiunea cauzei şi poate să favorizeze sau să împiedice acţiunea acesteia. Pornind de la principiul antropocentrismului acceptat în medicină (în centru este situat omul), condiţiile, care împiedică acţiunea cauzei şi apa­riţia bolii se numesc favorabile (pentru om), iar cele, care fa­ci­litează acţiunea cauzei şi contribuie la apariţia bolii – nefavo­ra­bile (pentru om).

În funcţie de originea şi sediul (provenienţa) lor, condiţiile se divizează în exogene şi endogene. Condiţiile exogene sunt par­te componentă a mediului ambiant – atmosfera, hidrosfera, te­h­nosfera, sociosfera, acţiunile cosmice (macroecologia), con­di­­­­ţi­­­ile de trai (microecologia), condiţiile profesionale, alimenta­ţia ş.a. Condiţiile endogene rezidă în însăşi organism, sunt pro­pri­etăţile organismului – ereditatea, constituţia, reactivitatea, com­­­­po­nenţa mediului intern, metabolismul, particularităţile mor­­fo-funcţionale ale tuturor sistemelor şi organelor.

Cât priveşte natura lor, atât condiţiile interne cât şi cele ex­ter­ne, pot fi mecanice, fizice, chimice, informaţionale, biologice.

După cum se vede, condiţiile drept categorie dialectică poar­tă un caracter concret: unul şi acelaşi factor (substanţă, ener­gie, in­for­­maţie) în anumite circumstanţe poate evolua atât în rol de cauză, cât şi în rol de condiţie pentru apariţia bolii.

Rolul condiţiilor constă în crearea posibilităţii (sau im­pos­i­bi­lităţii) de a realiza acţiunea cauzei şi de a provoca boala.

Cunoaşterea condiţiilor este baza teoretică pentru profilaxia nespecifică şi terapia nespecifică. Profilaxia nespecifică efi­cien­­tă pentru mai multe sau majoritatea bolilor constă în crearea de condiţii favorabile exogene şi endogene, care ar împiedica ac­ţi­unea cauzei asupra organismului încă până la declanşarea bolii. Din aceste condiţii fac parte repausul fizic, condiţiile optime micro­­­climaterice, alimentaţia calitativă, consumul de vitamine, micro­­elemente, adaptogene, stimulatoare generale nespecifice ş.a. Aceiaşi factori enumeraţi mai sus pot servi şi ca remedii pen­tru terapia nespecifică deja după declanşarea bolii în scopul amplificării efectului terapiei specifice. Or, noţiunea de etiologie are importanţă atât pentru formarea conceptuală a medicului, cât şi importanţă pur pragmatică.


3. Patogenia generală
3.1. Rolul factorului etiologic în procesul apariţiei bolii. Lezi­­unea ca substrat material al bolii

3.2. Rolul factorilor patogenetici în evoluţia bolii. Interelaţiile de cauză şi efect. Veriga principală a patogeniei. Cercul vicios

3.3. Rolul reactivităţii organismului în evoluţia bolii
Patogenia (din greceşte pathos – suferinţă; logos – ştiinţa) este ştiinţa şi unul din compartimentele fiziopatologiei teoretice, care studiază mecanismele apariţiei, dezvoltării şi rezoluţiei bo­­lii. Patogenia răspunde la întrebarea: Cum apare, se dezvoltă şi se sfâr­­şeşte boala?

La fel ca şi în cazul etiologiei distingem două noţiuni de pa­to­genie: patogenia generală şi patogenia specială. Patogenia ge­ne­rală este un compartiment al fiziopatologiei teoretice, care stu­diază mecanismele generale ale apariţiei, evoluţiei şi sfârşi­tu­­lui proceselor patologice tipice şi ale bolilor. Aceste legi sunt co­mu­­­ne pentru majoritatea bolilor şi poartă un aspect abstract, teore­­tic, filozofic. Patogenia specială studiază legile apariţiei, evoluţiei şi sfârşitului fiecărei boli concrete, ţinând cont de fac­to­­rul etiologic, organul, în care se dezvoltă boala, proprietăţile in­­dividuale ale organismului. Patogenia specială este prerogativa disciplinelor clinice, care studiază bolile respective (boli interne, boli chirurgicale, boli infecţioase ş.a.).

Dintre legităţile generale comune pentru toate procesele pa­­tologice şi toate bolile, indiferent de cauza provocatoare, spe­­cia biologică, localizarea procesului patologic fac parte urmă­toa­­rele:


  1. legităţile interacţiunii cauzei provocatoare şi organismul în procesul apariţiei bolii; rolul factorului etiologic în procesul apariţiei şi evoluţiei bolii;

  2. legităţile interrelaţiilor dintre factorii patogenetici; rolul factorilor patogenetici în evoluţia bolii;

  3. rolul reactivităţii organismului în apariţia şi evoluţia bo­lii.




    1. Rolul factorului etiologic în procesul apariţiei bolii. Leziunea ca substrat material al bolii

Efectele primare ale acţiunii cauzei asupra organismului şi pun­ctul de start al bolii sunt leziunile.



Leziune se numeşte orice dereglare persistentă şi irecu­pe­ra­bilă a homeostaziei organismului – biochimice, structurale, fun­cţi­ona­le, psihice. Concret dishomeostazia se manifestă prin dez­­in­te­grarea structurii şi dereglarea funcţiei. (Din aceste conside­ren­­­te cauza se mai numeşte factor patogen (pathos – boală + genesis – a da naştere), factor nociv, factor lezant. Astfel pato­ge­­ni­tatea cauzei este determinată de capacitatea acesteia de a pro­voca leziunea organismului, iar leziunea reprezintă efectul ne­­mijlocit, primordial al acţiunii cauzei bolii şi concomitent pri­mul factor patogenetic, absolut indispensabil pentru desfăşu­ra­­rea completă şi evoluţia ulterioară a bolii (Factor patogenetic – fac­torul ce aparţine patogeniei, menţine dezvoltarea bolii).

Leziunea este substratul material al oricărei boli. Specificul leziunii depinde de proprietăţile cauzei provocatoare, iar speci­fi­cul bolii – de specificul leziunii.

Clasificarea leziunilor se efectuează în funcţie de mai multe criterii.


  1. În funcţie de proprietăţile (natura) factorului nociv şi ca­racterul leziunilor:

a) leziuni mecanice provocate de factorii mecanici (distruc­ţia, dezintegrarea formaţiunilor structuralizate ale organismului – organite celulare, celule, ţesut, organe ş.a.);

b) leziuni fizice provocate de factorii fizici (denaturare ter­mi­că a substanţelor organice, ionizarea moleculelor, formarea radi­ca­lilor liberi şi peroxidarea substanţelor proprii, polarizarea ce­lu­lelor ş.a.);

c) leziuni chimice provocate de substanţe chimice (dezinte­­gra­­rea sau transformarea chimică a substanţelor din componenţa organismului);

d) leziuni complexe mecanice, fizice, chimice, antigenice, in­­formaţionale provocate de factorii biologici;

e) dereglări psihice provocate de factorii psihogeni, iar ul­te­rior şi leziuni somatice survenite prin mecanismul psiho-so­­ma­tic.

De menţionat că efectele acţiunii factorului patogen poartă amprenta specificului acestuia.

B. În funcţie de localizarea leziunii la diferite niveluri ierar­hice de organizare a organismului:

a) leziuni “atomare” – modificarea structurii elementare a ato­milor din componenţa organismului la acţiunea asupra lor a energiilor înalte. La acţiunea razelor sau particulelor ionizante se pro­duce ionizarea atomului cu pierderea sau acapararea elec­tro­­nilor şi cu formarea respectiv a perechilor de ioni pozitivi şi negativi; la acţiunea neutronilor are loc absorbţia acestora de că­­tre atomii stabili cu transformarea în elemente nestabile, ra­dio­ac­tive. Aceste modificări primare ale structurii atomilor pot an­tre­na modificări secundare, de exemplu, leziuni moleculare, ra­dioac­tivitate indusă cu leziuni radiaţionale ş.a. Totalitatea de le­ziuni “atomare” s-ar putea denumi convenţional «patologie ato­­­mară».

b) leziuni moleculare – modificări în structura primară, se­cun­dară, terţiară sau cuaternară a moleculelor, în special a celor complexe ca proteinele, lipo- şi glicoproteinele, ADN, ARN, en­zimele, hemoglobina, imunoglobulinele, receptorii ş.a. Totali­ta­­tea de boli, care au la bază leziuni moleculare întrunesc pato­lo­gia moleculară cu aşa compartimente, ca bolile ereditare genice, mutaţiile genice, hemoglobinopatiile, enzimopatiile, receptoro­pa­tiile, membranopatiile, imunopatiile.

c) leziuni subcelulare – afectarea organitelor celulare în mod selectiv sau nespecific de diferiţi factori patogeni: mem­bra­nele citoplasmatice, care sunt primele ţinte ale acţiunii factorilor patogeni şi sunt lezate de majoritatea acestora, antrenând leziuni secundare ale altor organite celulare, nucleul şi aparatul genetic la acţiunea mutagenelor în diferite boli ereditare, lizozomii cu eliberarea de enzime lizozomale şi autoliza ulterioară a celulei, mitocondriile cu dereglările proceselor de fosforilare oxidativă, ge­nerare sau conservare a energiei, aparatul Golgi. Deoarece ce­lula este o structură complexă cooperatistă, leziunea oricăror or­ga­­nite conduce la dezintegrarea celulei ca sistem biologic.

d) leziuni celulare – sunt consecinţă directă a leziunilor ire­cu­perabile a structurilor subcelulare; totalitatea de leziuni celu­la­­re constituie patologia celulară (de ex., distrofiile celulare, ne­­cro­za).

e) leziuni tisulare sau sistemice – afectarea selectivă conco­mi­tentă a celulelor de origine unică, indiferent de localizarea aces­­tora: osteopatiile (osteoporoza, osteodistrofia), miopatiile (afectarea muşchilor striaţi în miastenie), afectarea sistemului sanguin (eritrocitoza primară absolută, limfoleucozele, mielo­­leuco­zele), a ţesutului conjunctiv (colagenozele), epiteliului (avi­­­­­taminoza A) ş.a.

f) leziuni la nivelul organismului integru (leziuni integrale) – afectarea concomitentă a tuturor structurilor organismului (boa­la actinică, hipoxia, intoxicaţii, şoc ş.a.).

Boala poate să debuteze cu acţiunea factorului patogen la orice nivel de organizare a organismului, însă oricare ar fi ni­ve­lul ierarhic lezat de acţiunea nemijlocită a cauzei în consecinţă apar efecte pe scară ascendentă, până la dereglări integrale, pen­tru ca acestea să provoace noi dereglări şi leziuni în direcţie des­cen­dentă până la nivel celular. În acest context boala este tota­li­ta­tea de procese patologice situate la toate nivelurile de organi­za­­re a organismului.



C. În funcţie de consecutivitatea apariţiei leziunilor:

  1. leziuni primare apărute nemijlocit ca efect al acţiunii factorului patogen;

  2. leziuni secundare provocate consecutiv de acţiunea le­zi­uni­­lor primare. Acestea, la rândul lor, cauzează alte leziuni, pen­tru ca şi ele să provoace al treilea val de leziuni ş.a. Tota­li­tatea de leziuni ulterioare provocate de efectele acţiunii factorului no­civ provocator de boală constituie leziunile secundare. Este uşor de observat faptul că boala niciodată nu se limitează doar la le­ziunile primare, ci include şi leziuni secundare, care le depăşesc ca volum pe cele primare.

Or, substratul material al tuturor bolilor sunt diversele le­ziuni provocate primordial de factorul nociv, iar ulterior şi de efectele acţiunii acestuia. Între leziunile primare şi cele secun­da­re se instalează interrelaţii dialectice de cauză şi efect cu trans­for­­­­marea efectului în cauză nouă, ceea ce conduce la autoampli­­­fi­­carea şi expansia în progresie a leziunilor.

Importanţa pragmatică a postulatului despre relaţiile dintre procesele primare şi secundare constă în posibilitatea aplicării pro­cedeelor terapeutice, care vor înlătura atât leziunile primare pro­vocate de factorul nociv, cât şi procesele secundare cu sem­­nificaţie ne­ga­­ti­vă pentru organism. De exemplu, în procesul in­flamator se apli­că atât terapie antimicrobiană, cât şi oprimarea efectelor secun­da­­re, ca hiperemia şi exsudaţia exagerată.



D. În funcţie de câmpul afectat:

a) leziuni locale, regionale – cuprind o structură anatomică de­li­mitată (parte de organ, organ, regiune anatomică);

b) leziuni generale – cuprind concomitent mai multe regiuni sau chiar întreg organismul.



Yüklə 2,35 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə