Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə10/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   16

b. Un caz al duplicitatii

In contrast cu tragismul si tristetea unui asemenea caz, cazul psihiatrului sau psihologului comunist, arogant si insensibil la realitate, aproape ca pare reconfortant.

Cateva cuvinte despre L.G., care doar in cateva randuri isi face autoportretul. Lucreaza sau mai bine zis lucra la ziarul “Azi”, unde “tragea tare in potaile antiromanesti”. Azi si-a gasit cu adevarat locul ce il merita - “Romania Mare”. Iata, supusa logicii national-comuniste, gruparea A.P.L.R. care s-a angajat pentru reinnoirea psihiatriei noastre si in care initial a fost si el membru: ”A.P.L.R. modeleaza manu-militari, creierul asa-zisilor psihiatri totalitaristi care nu se incadreaza in formele noii ordini politice pentru care militau in forta partidul satanic si antropofag al lui Corneliu Coposu si criptolegionarismul Grupului de Dialog Social, organizatorii de facto ai destabilizarii tarii din interior si deterioratorii imaginii Romaniei in lume”.

Slava Domnului, ca si in cazul legii funciare, a drogurilor din Piata Universitatii, a mineriadelor, vinovatul a fost gasit si el nu este altul decat Corneliu Coposu.

Sa lasam insa politrucul, pentru a ne ocupa de un alt caz tragic datorita duplicitatii sale, in care se vede actiunea distructiva pe care poate sa o aiba puterea asupra unei personalitati. Nu este doar o problema individuala, ci un exemplu de anestezie a constiintei multor psihiatri romani din pacate, inclusiv din cadrul A.P.L.R., care au cedat telurile inalte initiale pentru “ceva putere” oferita de fostii nomenclaturisti care inca mai au in mana painea si cutitul.

Mircea Lazarescu (M. L.) a fost si este un psihiatru eminent, a fost crescut de prof. Pamfil in spiritul unei psihiatrii de elita pe care scoala de la Timisoara a practicat-o chiar si in cei mai negri ani ai comunismului sfidand psihiatria socialista a lui Predescu. A intervenit insa dorinta de putere, maestrul a slabit si apoi a plecat dintre noi, vanitatea puterii a fost bine cantarita de nomenclatura impotriva careia maestrul sau luptase. Metoda nomenclaturii, ca totdeauna, a fost simpla si eficienta. M. L. ajunge repede profesor (sarind trei trepte deodata), salt care ii anesteziaza constiinta. Repede ajunge sef de catedra, presedinte al A.P.R. - asociatia oficiala a fostilor nomenclaturisti din psihiatrie. De acum el va asculta de fostii tartori ai psihiatriei comuniste, fiind folosit ca un adevarat varf de lance (venea doar dintr-o scoala dizidenta) pentru a bloca orice reforma, mai ales orice reforma etica sau de demascare a crimelor psihiatrice. Nici nu se putea o persoana mai potrivita.

Contrar convingerilor sale anterioare, acum parerea lui M. L. s-ar rezuma astfel: psihiatria a fost intr-adevar rea, dar devenind eu seful, a devenit buna si nu mai este nevoie de nici o schimbare. Din luptatorul pentru reforma el devine astazi angajat, trup si suflet, pentru mentinerea vechilor structuri pe care doar cu cateva luni in urma le critica feroce.
Sa urmarim cameleonismul in plina desfasurare

Pe 12 februarie 1990, in Viata Medicala (nr. 6), atunci cand nu era profesor, spunea: ”Psihiatria romaneasca a ajuns dupa anii ‘70 la stagnare, se situeaza pe ultimele locuri din Europa. In Romania concursurile de promovare (se vedea unde bate) nu s-au mai tinut din 1982... Exista un singur conducator de doctorate in psihiatrie, V. Predescu, iar ultimul concurs de doctorat s-a tinut in 1989... Cadrele didactice nu pot participa la congrese in timpul anului scolar... Psihiatria nu a fost privita favorabil de inaltii demnitari ai tarii... Comisia Nationala de Psihiatrie (din care atunci nu facea parte) nu s-a intrunit din 1982 si are o componenta bizara, nedemocratica si nereprezentativa si nici nu se stie cine a alcatuit-o... Cine a ales pe conducatorii Societatii romane de psihiatrie?”.

De fapt, ca orice psihiatru roman, cunostea toate raspunsurile la intrebarile fariseice pe care le punea, dar el batea seaua si cineva a priceput ce vrea de fapt omul. Mai mult, pentru a infricosa, M. L. se declara de acord, in maniera agresiva, cu cercetarea utilizarii politice a psihiatriei si face chiar exces de zel: “acest lucru sa fie facut cu participarea unor organizatii internationale.

Ma intreb cate cazuri a descoperit in zona lui geografica sau daca poate spune ceva despre cei 100 de mineri internati la Zam, zona lui geografica de activitate, dupa greva minerilor din 1977?

In 1990, viitorul nomenclaturist al epocii post-totalitare era foarte activ, iar in noiembrie 1990 publica in ziarul “Opinia medicala” concluziile grupului de lucru pentru psihiatrie si abuzul psihiatric, grup intrunit la Timisoara sub “inaltul” sau patronaj. Iata ce putea sa constate acest grup, patronat si convocat de M. L.:

1. Abuzurile psihiatrice politice au fost atestate si coordonate, marturiile pornind din izvoare diferite si de la persoane care au lucrat independent. Aceste abuzuri au avut un caracter foarte divers: internari de durata lunga a unor dizidenti, hartuirea unor persoane intrate in conflict cu autoritatile sau cu unii membri ai nomenclaturii, internarea pe durata scurta a unor persoane suspecte de a tulbura ordinea publica la marile sarbatori comuniste. In toate aceste cazuri s-a pus in evidenta conlucrarea anumitor psihiatri cu organele de represiune.

2. Ingrijirea bolnavilor psihici a lasat tot timpul de dorit in Romania comunista.

3. Se impune o reactie vie pentru a scoate psihiatria din impas.

Grupul mai constata ca la 10 luni de la prabusirea violenta a regimului comunist nu s-au intreprins nici un fel de masuri care sa duca la ameliorarea calitatii ingrijirii si sortii bolnavilor mintali. Din propunerile valoroase ale grupului citam: stabilirea unui bilant al abuzurilor politice in psihiatrie, de orice fel, inclusiv a altor forme de abuz; admiterea unui pluralism stiintific si organizatoric al activitatii psihiatrilor; elaborarea de acte normative in domeniul psihiatriei; crearea cadrului juridic pentru reabilitarea morala, juridica si materiala a victemelor abuzurilor psihiatrice; cercetarea stiintifica a “psihiatrismului totalitar” si post-totalitar, intemeiata pe studiul arhivelor si pe marturia celor care au suferit de pe urma dictaturii; in spiritul punctului 8 al declaratiei de la Timisoara, se impune ca psihiatrii care au detinut functii politice si administrative sub regimul comunist sa se retraga din aceste functii.

Nu au trecut nici doi ani (nici pana la al treilea cantat al cocosului) si de asta data M. L. este altul: profesor (sarind trei trepte deodata), presedinte A.P.R. (postul perpetuu al lui Predescu de peste 30 de ani), acum poate conduce si doctorate, merge la toate congresele din strainatate. Ei bine, acum omul nu-si mai aminteste nimic din ceea ce a scris mai inainte, este altul, vede altfel trecutul si prezentul.

Bineinteles ca in psihiatrie nu s-a intamplat nimic semnificativ, cu exceptia avansarilor sale meteorice. Parca acum ar vorbi de o cu totul alta psihiatrie si nu de aceea pentru care cerea o verificare a unei comisii internationale.

Iata ce incepe sa declare el de acuma, in ziarul criptocomunist Dimineata (1992):

Grupul cu care el elaborase declaratia de mai sus, pe care il gazduise si patronase, devine deodata un grupusul nesemnificativ, izolat de masa profesionistilor si a carui atitudine pe el nici nu-l impresioneaza. Declaratiile grupului (semnate si de el) devin “sloganuri”, la fel ca si afirmatiile privind spalarea creierelor, internarea dizidentilor, colaborarea psihiatrilor cu securistii. Incercarile de a stabili o similitudine cu fenomenele din psihiatria sovietica ar fi ridicole (slava Domnului ca cel putin abuzurile din Uniunea Sovietica le recunoaste), adica cum sa credem noi ca Romania ar fi imitat marea tara a socialismului victorios.



A.P.L.R. ar fi formata nu din colegi psihiatri, ci din persoane veroase si lipsite de moralitate (desi multi dintre ei au fost opozantii sau dizidentii in psihiatrie in epoca comunista).

Denigrarea psihiatrilor liberi continua sa se extinda pana la defaimare. Astfel, folosind limbajul national-comunistilor, acestia au mers pana acolo incat “au tradat interesele tarii”, desi dumnealui este acela care scrie lui Weinberg din Germania, presedinte al Asociatiei Germane contra Abuzului politic in Psihiatrie, o scrisoare in care isi denigreaza colegii si, dupa logica lui, si tara. In aceasta scrisoare, M. L. afirma ca abuzurile psihiatrice din Romania nu ar fi fost sistematice, ca Romania nici nu a fost o metastaza a comunismului.

Raspunzand acestor afirmatii nedemne, I. Vianu se intreaba pana la ce nivel al abuzului acesta poate fi considerat sistematic daca in U.R.S.S., la cateva sute de milioane de locuitori, s-au identificat cateva mii de abuzuri politice psihiatrice. Acest lucru poate fi considerat nesistematic? Daca tinem insa cont de numarul populatiei, abuzul politic al populatiei din Romania este de aceeasi proportie si aceasta doar in 45 de ani si nu in 70. Astfel, Sidney Bloch si Peter Deddaway subliniaza ca, in conformitate cu statisticile, in Uniunea Sovietica, intr-o perioada de 21 de ani (1964 -1984), a existat un numar de 486 dizidenti internati in spitalul psihiatric. Dar pana in 1968 nu au existat miscari bine organizate care sa colecteze datele. Aceste actiuni incep dupa 1968 si se vor ocupa mai mult de U.R.S.S., in Romania abia in 1975 -1977 organizatiile internationale incep sa colecteze date. Astfel, daca in Uniunea Sovietica, in 1968, se raportau 24 de dizidenti internati la psihiatrie, o activitate mai activa de cercetare face ca in 1971 numarul acestora sa creasca la 54, iar o data cu cresterea miscarilor de protest din Occident numarul acestora scade la 24 in 1975, pentru a creste la 42 in 1980 - anul Olimpiadei de la Moscova.

Tinand cont de proportia de marime a celor doua tari, numai cele 600 de cazuri internate la Bucuresti cu ocazia Universiadei din 1981 l-ar face sa se ingalbeneasca pe profesorul Lazarescu daca, evident, ar avea simtul proportiilor; ca sa nu mai vorbim de sutele de cazuri prezentate in fata Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor Psihiatrice doar in Bucuresti, in timp ce in Timisoara, unde troneaza acum domnul profesor, nici nu s-a pus problema infiintarii unei asemenea comisii, desi, daca citea presa, poate ar fi fost miscat cel putin de soarta celor 100 de mineri internati in zona domniei sale, dupa greva acestora din Valea Jiului.

Devenind acum exponent al nomenclaturii, M. L. supraliciteaza pana la absurd. El crede ca abuzurile psihiatrice, chiar daca au avut loc, s-au petrecut inainte de 1980, adica atunci cand nu era el profesor, ci poate prof. Pamfil - groaznica imfamie.

Spre regretul nostru, datele de care dispunem atesta exact contrariul. In prima perioada a comunismului, psihiatria nu juca un rol prea mare in reprimarea dizidentilor, ci abia dupa inceputurile perioadei de “coexistenta pasnica” utilizarea psihiatriei a devenit necesara si a intrat in atentia comunistilor. Mai mult, din 1980, Ceausescu, constient de degringolada regimului sau, a intensificat represiunea, inclusiv cu ajutorul psihiatriei (Decretul 313 a aparut chiar in 1980, adica exact atunci cand profesorul Lazarescu “afirma” ca nu se mai utilizeaza psihiatria ca metoda de reprimare a dizidentei politice).

In incheiere socotesc necesar sa reproduc o scrisoare a doamnei Ellen Mercer, din partea Asociatiei Psihiatrilor Americani (A.P.A.), adresata domnului Lazarescu care tocmai se afla in actiunea de reanimare a fostei nomenclaturi comuniste compromise si compromitatoare, reluandu-i toate sloganurile din perioada comunista.

“Draga domnule Lazarescu,

Am avut recent posibilitatea de a citi o declaratie facuta de dumneata in legatura cu A.P.L.R. si as dori sa-ti raspund.

Inainte de toate, trebuie sa-ti spun ca Asociatia Psihiatrica Americana sustine mult miscarea libera a psihiatriei din toata lumea, inclusiv din Romania.

Am avut placerea de a vizita tara dv. in luna august anul trecut si am petrecut mult timp cu conducerea A.P.L.R. In plus, ei mi-au facilitat vizite in mai multe spitale si clinici diferite, cat si la alte organizatii care ofera ingrijire pacientilor. Gasesc comentariile dv. privind lipsa de “moralitate elementara” din partea acestor persoane ca fiind in intregime falsa, dupa experienta mea. Ei au avut un comportament si un profesionalism inalt in ceea ce priveste colegii si pacientii lor si am fost in special impresionata atat de calitatea conducerii acestei organizatii, cat si de eforturile pe care ei au incercat sa le faca in folosul unei psihiatrii de calitate in Romania.

Din pacate, membrii asociatiei dv. au socotit ca nu au timp sa se intalneasca cu mine in timpul vizitei mele in Bucuresti. Dar, bineinteles, este dreptul dv. de a refuza sa va intalniti cu un reprezentant A.P.A. si noi am luat nota de lipsa dv. de interes.

Am auzit despre consecintele legate de abuzurile psihiatrice din Romania de la numeroase persoane din tara dv., majoritatea nefiind membri A.P.L.R. A.P.A. a criticat in mod deosebit aceste practici deschis, oriunde s-au produs ele, chiar daca cea mai sistematica forma de abuz a avut loc in Uniunea Sovietica. Oricum, psihiatrii din Uniunea Sovietica si-au asumat acum roluri importante in investigarea acestor abuzuri si in numeroase cazuri au admis ca aceasta practica a fost impusa acolo. A.P.A. considera asemenea pasi ca fiind cat se poate de pozitivi si impartasim speranta colegilor din Comunitatea Statelor Independente ca asemenea practici nu se vor repeta. Pasii pe care ii fac in directia investigarii si expunerii unor asemenea abuzuri vor urma o cale lunga pana la certitudinea ca profesia de psihiatru nu va mai fi subiect de abuz niciodata.

Din nefericire, A.P.R. nu este gata sa-si asume aceasta nobila sarcina in Romania.

Ar fi poate o cale pozitiva pentru dv. aceea de a reflecta asupra raspunsurilor unor pacienti potentiali la scrisorile scrise de dumnevoastra in presa romana. Se pare ca este destul de dificil pentru pacienti sa ceara ajutor psihiatric, iar organizatiile psihiatrice ar trebui sa-si ia responsabilitatea de a facilita increderea pacientilor potentiali, mai curand decat de a-i speria prin asemenea lupte in presa, unde declaratii ca cele facute de dv. pot fi vazute de persoane care ar putea altminteri cere ajutor psihiatriei.

A.P.A. are multe comitete pentru a ajuta pe cei 30.000 de membri ai sai, unele dintre acestea ar putea sa va intereseze:

1. Comitetul de etica se ocupa de plangerile care tin de domeniul eticii facute impotriva membrilor nostri si stabileste standardele de conduita etica la care membrii nostri trebuie sa adere.

2. Comitetul A.P.A. asupra abuzurilor internationale ale psihiatriei si psihiatrilor investigheaza abuzurile psihiatrice invocate in alte tari, inclusiv in Romania. Am primit informatii privind abuzurile psihiatrice din Romania cu mult timp inaintea formarii A.P.L.R., dar noi apreciem preocuparea lor etica privind aceste probleme.

3. Comitetul A.P.A. asupra abuzurilor si intrebuintarii gresite a psihiatriei in U.S.A.

A.P.R. ar putea sa aiba in vedere la un moment dat in viitor formarea de comitete pentru un studiu serios al abuzurilor despre care se vorbeste in legatura cu psihiatria din tara dumneavoastra mai curand, decat pur si simplu sa combata si sa critice pe cei care incearca sa imbunatateasca standardele psihiatriei din tara dv. Sunt numeroase organizatiile din toata lumea care ar fi bucuroase sa acorde asistenta organizatiilor care lupta pentru o medicina etica si de calitate inalta si putine cele care ar fi interesate in ajutorarea celor care prefera sa stea in spate si sa critice pe colegii lor care intreprind o astfel de activitate.

A.P.A. are principii foarte stricte privind comportamentul etic al membrilor sai. Astfel, aplaudam eforturile doctorului Toculescu si ale colegilor sai pentru ceea ce dv. numiti “declaratii iresponsabile” potrivit instiintarii lumii intregi despre problemele abuzului psihiatric in Romania.

Sper, in mod sincer, ca veti gasi o cale mai buna de a ajuta psihiatria si pacientii potentiali din Romania.

Cu sinceritate,

Ellen Mercer,

Director al Oficiului de Afaceri Externe.



2. Abuzul de psihiatrie

Dezvaluirile situatiei psihiatriei romanesti din epoca totalitara
Dupa consternarea si inhibitia care a cuprins organele de represiune o data cu revolutia din 1989, in urma evenimentelor ei asteptandu-se sa fie supusi unui proces de violenta similar cu maniera lor de a prelua puterea in 1945, nomenclaturistii au realizat repede ca de fapt nu au de ce sa se teama, motiv pentru care, treptat, au devenit mai agresivi si in scurt timp au inceput sa se manifeste.

Divulgarea represiunilor politice psihiatrice nu a inhibat decat pentru putin timp pe fostii tortionari care detineau in continuare functiile de conducere, din contra ei au devenit mult mai violenti.

Abuzul psihiatric, subliniaza Toculescu (1992), inseamna si concedierea preferentiala a bolnavilor psihici compensati si care sunt licentiati pe baza rigorilor economiei de piata, pentru ca dupa aceasta marginalizare sa fie uitati de societate. Abuzul pare aici cu atat mai teribil cu cat este mai intentionat.

Nici pana astazi, numeroasele victime ale psihiatriei nu au beneficiat de reabilitarea promisa prin Decretul 118/1990. Refuzand recunoasterea abuzului, nomenclatura din psihiatrie frustreaza de drepturi aceste categorii de cetateni numai pentru a nu li se descoperi faradelegile. Campaniile de presa si TV umilesc si desconsidera persoane umane numai pentru ca ele sunt bolnave psihic.

Pe masura ce ne indepartam de 1989, vechile forte ale imposturii politice, interesate in masluirea realitatii abuzului psihiatric, devin tot mai agresive. Ar exista - si experienta ne-o demonstreaza - si pericolului reintoarcerii la vechile practici.

Termenul fixat, 31 decembrie 1991, pentru rezolvarea cazurilor de abuz psihiatric a fost prea scurt, multe dosare disparand. Cum se poate explica nepublicarea listelor cu psihiatrii care au fost platiti de catre Securitate, cand in alte tari foste comuniste acest lucru s-a facut (Germania de Est, Cehia si chiar Bulgaria).

Vom reda din cadrul acestor violente doar cateva, care au si fost publicate in presa.

Incercarea de asasinat de la Craiova (Romania Libera, din 24 martie 1992). Ziaristul Stere Petrescu scapa ca prin minune de glontul ucigas al unui individ, lunetist, care tragea din blocul vecin. Cauza a constituit-o o ancheta pe care ziaristul o facea privind institutiile psihiatrice din Dolj si documentele importante stranse.

Numeroase cazuri de agresare fizica se publica in presa. Inginerul Mischie (R. L., 29 decembrie 1990) a fost agresat intr-o statie de metrou. El a fost detinut politic si supus unui tratament psihiatric pentru a i se smulge informatii legate de activitatea sa dizidenta. Tot in acest sens, o serie de locatari din strada Ernest Brosteanu reclama unui ziar ca, din 1975, intr-un imobil aparent linistit, sunt aduse persoane in stare de inconstienta. Vecinii auzeau in timpul noptii tipete puternice. Dupa revolutie casa a fost renovata, dar situatia continua sa fie plina de mister.

Sunt descrise internari psihiatrice abuzive si dupa 1989. De asemenea, trebuie sa adaugam aici presiunile morale si fizice care s-au facut asupra unor membri A.P.L.R. si mai ales asupra celor din conducere. Este vorba despre amenintari telefonice nocturne, scrisori de amenintare, agresare fizica, inclusiv ale familiilor acestor persoane, aruncare de vopsea pe peretii si usile membrilor A.P.L.R., peste tot actionand acele forte ale intunericului care se tem de descoperirea adevarului.


a. Situatia spitalelor de psihiatrie; dezvaluiri post-revolutionare

Una dintre dramele psihiatriei de ieri si de astazi o constituie situatia spitalelor de psihiatrie. Am aratat inca din primul capitol maniera de spitalizare azilara si carcerala pe care psihiatria comunista a promovat-o. Este notoriu faptul ca, dupa 1945, in ciuda vervei constructive a regimului, nu s-a construit nici un spital nou de psihiatrie pe intregul parcurs de 45 de ani.

In opinia publica romaneasca dezvaluirile facute pe aceasta tema au constituit o adevarata revelatie prin aducerea in vizorul public a conditiilor subumane din aceste institutii care si-au pierdut orice vocatie terapeutica. Au fost puse in discutie foarte multe spitale de psihiatrie, starea generala a acestora, cateva consideratii urmand a le prezenta in continuare asa cum s-a relatat despre ele in presa.

Spitalul Voila a fost adus adesea in discutie prin utilizarea sa in cadrul represiunii psihiatrice (Prahova fiind unul dintre cele mai mari judete ale tarii). Dizidentii internati aici erau tinuti sub cheie (Flacara,1992), iar bolnavii erau adesea obligati sa se foloseasca de tinete. ”Tratamentul” era aplicat cu forta, dupa care bolnavii dormeau aproape tot timpul, avand apoi mereu ameteli. Medicii se foloseau de psihoterapie pentru a descuraja dizidentii sa mai lupte pentru idealurile lor, bolnavii erau aproape tot timpul supravegheati prin vizor. Despre tratamentul dizidentului V. Paraschiv in acest spital am vorbit deja mai sus.

In fata comisiilor de expertiza, “bolnavii” erau mereu admonestati pentru ca au iesit in strada sa demonstreze si adesea erau siliti sa dea declaratii ca renunta la activitatea lor.



Spitalul Poiana Mare a fost alaturi de spitalele din Raducaneni si P. Groza, leaganul psihiatriei concentrationale din Romania. Conditiile de locuit de aici erau in genul crescatoriilor de vite. ”Grajdul” avea usi care dadeau in tarcuri, care la randul lor aveau garduri inalte de sarma, recalcitrantii neavand voie sa iasa nici in aceste tarcuri. Nu erau tratati ca bolnavi, ci ca puscariasi. Unii, din cauza conditiilor de spitalizare, au devenit irecuperabili.

In acest spital, spunea Anna-Lena Haverdhal, existau 10 cladiri in care erau internati “dusmanii poporului”. Mirosul era pestilential, murdaria duhnea de pretutindeni, nu existau dusuri (se faceau doua bai pe an). Toti pacientii purtau uniforme vargate si stateau desculti pe cimentul gol. Unii dintre bolnavi zaceau apatici, iar daca voiai sa le vorbesti le era teama sa raspunda. Singura lor speranta era sosirea unei comisii de la Bucuresti care sa-i salveze. Este greu de crezut, spunea ziarista, ca aici, dupa 10 ani de detentie, mai putea cineva ramane cu mintea intreaga. Directorul A. C. nu poate vorbi prea clar despre delictele acestor bolnavi, dar isi aminteste ca regizorul Corneliu Nestor a stat aici doi ani pentru “delictul” de a fi adventist.

O comisie a venit totusi de la Bucuresti in 1990 si ea a fost formata din: I. Vianu, prof. Stuki, dr. Erique Sottas, dr. Marian Popa, conf. Alex. Olaru, dr. Udristoiu, dr. Dragos Marinescu si, din partea Sirectiei Sanitare a judetului Dolj, dr. Radulescu Marin. Au mai fost prezenti directorul Katinski Mihai si dr. Hriscu, sef de sectie speciala, cu bolnavii psihici incadrati in art.114 c. p. Comisia a constatat o dotare extrem de modesta a spitalului, starea igienica necorespunzatoare a cladirilor si laboratoarelor, remunerarea derizorie a medicilor, cadrelor medii si auxiliare.

Din discutiile purtate a reiesit o serie de abuzuri comise de autoritati prin psihiatrie:



1. Internari in clinica din Craiova, cu ocazia evenimentelor politice, a unor fosti bolnavi psihici remisi, dar care avusesera idei contra regimului. Internarea nu era dictata de starea bolnavului, ci de considerente politice sau ale Securitatii. Tratamentul fie se facea de complezenta, fie nu se facea deloc, iar internarile aveau durata scurta (una - trei zile), pacientii fiind adusi de catre organele M.I.

2. Internarile de la 22 decembrie 1989 erau de 141 de bolnavi, dar in scurt timp nu se mai gaseau decat 96 de internati.

3. Au existat cazuri de internare a unor opozanti sau dizidenti politici condamnati pentru infractiuni inventate si apoi introdusi in articolul 114 c.p.

Psihiatria politica a fost cea mai salbatica si mai traumatizanta arma a regimului comunist. Dl. Mircea Bivolaru, presedinte al A.F.D.P. Dolj, a efectuat pe cont propriu o ancheta la Spitalul Poiana Mare, in conditiile unei totale necooperari a cadrelor medicale care aveau o intensa constiinta a vinovatiei si o totala rea vointa in tinerea evidentelor. Totusi au fost numarate 24 de cazuri cu diagnosticul de paranoia, psihoze involutive, care, in fapt, fusesera condamnati pentru “propaganda impotriva oranduirii socialiste”. Desi considerati bolnavi, ei au fost condamnati de catre tribunale militare. Este curios faptul cum, cu ocazia revolutiei, 45 de cazuri au disparut fara nici o formalitate, desi fiecare isi avea propriul lui dosar de condamnare.



Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə