Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti


Modelul carceral al institutiei de tratament



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə4/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

Modelul carceral al institutiei de tratament
Al doilea model teoretic pe baza caruia s-a dezvoltat psihiatria abuziva din tara noastra a fost modelul carceral al institutiei de tratament psihiatric, un model constand din azile si spitale clasice de psihiatrie la nivelul Europei secolului al XIX-lea. Modelul carceral de tratament este strans legat de modelul medical pe care l-am descris mai sus, "bolnavul" fiind tratat intr-un spital de tipul spitalului pentru bolnavi somatici, dar, din cauza numarului mare de pacienti si a necesitatilor de a mentine disciplina, acesta se va transforma intr-o unitatea carcerala in care metodele de disciplina vor prevala fata de terapie.

Spitalul psihiatric in regimul totalitar comunist a fost organizat dupa aceleasi principii totalitare ca si societatea socialista (piramida administrativa, reguli si orare precise, lipsa comunicarii, violenta la toate nivelurile etc.). Acest model carceral, azilar apare ca o creatie si ca un instrument al abuzului psihiatric, o institutie in care individul este totalmente la dispozitia tortionarului sau, in timp ce personalul de ingrijire nu se simte implicat, ascunzandu-se in spatele unei institutii care il protejeaza.

Sa vedem in continuare care sunt principalele caracteristici ale spitalului psihiatric, asa cum a fost in epoca totalitarismului, asa cum este si astazi din cauza opozitiei fata de reforma.

Azilul sau spitalul de psihiatrie clasic era, de fapt, o institutie de tratament care a aparut in evul mediu, motiv pentru care in Europa actuala el apare mai ales ca un anacronism, fiind rejetat de lumea civilizata si neavand, in fapt, nici o vocatie terapeutica. Mai mult chiar, o asemenea institutie nici nu ar fi trebuit sa existe. Trebuie sa fii animat de un mare dispret fata de bolnavi pentru a-i putea introduce intr-o astfel de institutie.

Spitalul de psihiatrie in forma sa azilara cultiva un adevarat “imperialism psihiatric”. Opunand bolnavul medicului, personalul subordonand total bolnavul, acestuia nu-i mai ramane decat sa se supuna detinatorului puterii si autoritatii. Ideea de organicitate pe care o sustinea insasi Pinel este cultivata de modelul medical si ea duce automat la ideea de incurabilitate. Daca Pinel si Esquirol considerau totusi ca spitalul de psihiatrie ar mai putea fi “un instrument de vindecare in mana unui medic abil”, ulterior, spitalul de psihiatrie devine azil, adica loc de refugiu, loc in care pacientul sa fie aparat de batjocura. Treptat, aceste spitale au devenit niste cladiri mamut ca dimensiune, cu mii de pacienti si care din cauza greutatilor administrative se vor transforma in adevarate institutii corectionale. Dupa 1950, astfel de institutii au inceput sa dispara din Europa Occidentala datorita noilor conceptii umaniste privind drepturile omului, care s-au dezvoltat dupa deceniul al VI-lea al acestui secol.

Intr-adevar, in contextul societatii bazate pe principii democratice, mostenirea unor institutii carcerale cu o structura interna totalitara apare ca un nonsens, ba chiar ca o insulta pentru aspiratiile societatii. Din acest motiv, in Occident, declinul acestui tip de institutie a inceput si s-a sfarsit demult, in timp ce in tarile comuniste sistemul nu numai ca nu va fi desfiintat, ci va fi preluat si fundamentat, de aceasta data ideologic, ramanand chiar si in prezent sistemul pe care se bazeaza abuzul permanent fata de persoana umana.

Din punct de vedere teoretic, sistemul modelului carceral-azilar poate fi supus unor atacuri distrugatoare. Acest lucru porneste de la insasi structura sa totalitara si care in mic reflecta principiile societatii in care exista. Aceasta institutie este astfel organizata incat sa reprime orice manifestare voluntara a celor supusi regimului de internare. Spitalul devine, in fapt, un loc de rezidenta si de munca pentru un grup de indivizi - pacienti - rupti de societate pentru o lunga perioada, spitalul devenind astfel o bariera in calea relatiilor sociale, a relatiilor cu exteriorul, adesea avand in acest scop usi si porti ferecate, pereti sau garduri inalte, plasamente speciale (de tipul spitalului Voila, Poiana Mare etc).

Din punct de vedere al structurii interne, asemeni altor unitati de tip carceral, ele sunt construite pe baza unei structuri totalitare. Individul nu este liber sa vina in relatie cu cine doreste, el poate munci, dormi sau se poate recreea numai dupa un plan “rational” facut de directiune. In spitalul organizat carceral toate aspectele vietii se desfasoara conform unui program, la aceleasi ore pentru toti, sub o stricta supraveghere. De fapt, scopul unei astfel de institutii este de a realiza treburile oficiale ale institutiei (disciplina) si numai partial pe cele ale individului. Bolnavii in grup sunt supervizati, ghidati, supusi unor inspectii periodice. O ruptura se va crea intre grupul de bolnavi si supraveghetorii lor. Aceste doua categorii nu se iubesc. Supraveghetorii vor spune despre bolnavi ca sunt rai si se vor purta fata de ei ca niste superiori. Din contra, cei supravegheati ii cred rai pe supraveghetori, se simt exclusi de la luarea deciziilor care ii privesc.

Modul de organizare a spitalului psihiatric azilar favorizeaza violenta fata de bolnavi, dar supraveghetorii nu realizeaza acest lucru, considerand respectivul comportament ca logic si, oricum, ca petrecandu-se intr-un sistem de referinta preexistent in care nu se simt personal implicati.

Era foarte greu ca intr-o asemenea institutie sa se stabileasca relatii terapeutice autentice. Ierarhia si autoritatea sunt mentinute in cadrul unei discipline severe fara canale de contestatie, motiv pentru care se produc blocaje la toate nivelurile.

Caracteristica principala este ca aici individul bolnav, dar si dizidentul politic internat abuziv vin cu o anumita cultura, iar pe durata spitalizarii ei sufera o adevarata ”disculturalizare” sau in cel mai bun caz o lipsa de antrenament, ceea ce ii va face incapabili sa se ocupe cu problemele lor zilnice si mai ales cu acelea din afara institutiei.

Spitalul nu are in vedere o adevarata victorie a culturii, el creeaza doar un fel de tensiune intre oameni, tensiune pe care o foloseste ca pe o parghie strategica de manipulare. Acum este clar ca in acest context influenta psihopatologica a culturii institutiei il va influenta pe dizidentul sanatos sau marginal, ajungandu-se uneori la o aderenta fata de institutia azilara si la grave modificari de personalitate, pe care, retroactiv, tortionarii le prezentau ca fiind tocmai “manifestarile” care au justificat internarea.

Intr-adevar, necesitatea individului de a-si adapta nivelul cultural la valorile cultivate de spital cere un mare efort, care va fi facut in detrimentul integritatii personalitatii, mai grav fiind atunci cand exista si o boala reala care prin ea insasi produce modificari importante. Felul in care se face “adaptarea” la valorile institutiei totalitare presupune in primul rand o degradare a imaginii de sine, la aceasta contribuind si sistemul de izolare al institutiei respective fata de lumea exterioara. Treptat, se accentueaza depersonalizarea si pierderea autonomiei, la acest lucru servind si metodele coercitive care pedepsesc atat de des nesupunerea, ca si faptele ce “recompenseaza” obedienta.

Daca anterior individul avea despre sine o anumita conceptie, o data internat, el va pierde acest suport datorita degradarii, umilintei si profanarii eului sau. Organizarea carcerala si bariera fata de lume constituie prima ciuntire a eului, iar deposedarea de rol intareste aceste fenomene. Acest lucru se evidentiaza chiar de la primul contact al individului cu institutia: anamneza, predarea hainelor si a obiectelor de valoare, baia, cantarirea - toate facand impresia ca omul a intrat intr-o “masinarie” care se afla in mainile establishmentului. Testul de obedienta este insa trecut in momentul cand se stabileste pozitia noului venit si situatia care il asteapta. Daca la acestea mai adaugam si utilizarea neurolepticelor, electrosocului si uneori a neurochirurgiei, toate fara a consulta persoana, aceasta va realiza clar ca integritatea sa nu mai este garantata. In acest context individul, indiferent daca este sau nu bolnav, devine pasiv, abordeaza o reactie de aparare: va tine capul plecat, in pozitie umilitoare, va da raspunsuri umile, trebuind sa se roage pentru favoruri marunte: tigara, ziar etc. Personalul il poate striga pe nume sau dupa porecla, va rade de el evidentiindu-i trasaturile negative, va vorbi despre el ca si cand nu ar fi prezent.

Toate aceste actiuni vor produce un adevarat proces de “mortificare” a eului, o dezidentificare prin violare a eului. In acest tip de spital se va face totul pentru ca individul sa nu aiba un statut de om matur, sa nu aiba autonomie si libertate de actiune. In acest scop, se utilizeaza in maniera pregnanta sistemul de recompense si pedepse. Pacientii vor realiza in mod permanent pozitia lor de inferioritate in raport cu cei din exterior, vor avea sentimentul de exilat si ca timpul lor se iroseste in van. Exista o mare contradictie intre ce face institutia in mod real si ceea ce trebuie spus oficial, adica exact acelasi principiu al dublului standard care exista in societatea comunista.

Institutia va dezvolta si un set de practici institutionalizate: vizite, inspectii, petrecerea unor zile festive impreuna, vizionari de filme etc. Toate acestea nu fac decat sa accentueeze acest sindrom al umilirii nejustificate.

Institutia psihiatrica organizata carceral nu va permite nici o intimitate, individul internat fiind umilit, alcatuindu-i-se un dosar, adesea primind uniforma, luandu-i-se actele, banii etc. Dar, asa cum sublinia cu cinism Predescu (Urgente in psihiatrie, Ed. Medicala, 1983), utilizarea violentei fata de bolnavii psihici poate constitui si “o adevarata terapie”, aceasta fiind “adevarata libertate pierduta" datorita bolii.

Un alt aspect al institutiei psihiatrice de tip totalitar il constituie organizarea sa interna dupa principii ierarhice, rigide. Ierarhizarea constituie cheia de bolta a abuzului politic psihiatric, in lipsa careia acesta ar fi foarte greu sa se produca. Ierarhia are rolul de a stabili rolurile personalului si pacientilor, creand o adevarata “iobagie” administrativa, autoritara, pe primul plan aparand realizarea aspectelor birocratice ale spitalului. In acest scop se ofera doua posibilitati de realizare: existenta unor ritualuri si ceremonialuri si in al doilea rand, organizarea pe principiul unei ierarhii rigide.

Ritualurile sunt foarte fecvente in spitalul de psihiatrie de tip carceral: rapoarte de garda, vizita sefului, contravizitele, inspectiile etc. Toate acestea tind sa dea impresia unei realitati oficiale, a unei realitati publice. Existau si alte categorii de ritualuri: sedinte de partid, de sindicat, de dare de seama, sedinte de prelucrare etc.

A doua maniera, folosita pentru subordonarea bolnavilor, o constituia refugiul intr-un organ ierarhizat si trecerea raspunderii faptelor proprii pe seama acestui organism. Este vorba de o adevarata piramida administrativa a carei baza o constituie bolnavii.

Ca in orice organizatie, spitalul de acest tip functioneaza prin modalitatile decise de o putere care, in aparenta, trebuia sa fie o putere medicala, dar, de fapt, in perioada comunista puterea era a Securitatii si Partidului. Ca orice putere, si aceasta se va radicaliza, in sensul ca relatia dintre bolnavi si personal va fi impinsa pana la extrem devenind relatia stapan – sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere fata de puterea personalului (organizatii ale societatii civile, justitie reala, canale de contestare etc). Desi in mod demagogic se afirma ca spitalul este al bolnavilor, acestia in mod real nu aveau nici un cuvant de spus, fapt ce va genera resentimente, conflicte pe care personalul le va rezolva prin mijloace autoritare - contentie, tratament fortat, sistem de pedepse si recompense.

O alta caracteristica a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea dupa sistem totalitar, puterea fiind distribuita piramidal si dand sefului de sectie puteri dictatoriale. Acesta este numit, in fapt, pe viata, in functie de atasamentul sau politic si fata de Securitate. Seful de sectie trebuia neaparat sa fie agreat de partid si de Securitate. El monopoliza intreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dadea toate avizele de internare, punea diagnosticele la iesire, decidea data externarii, transformandu-i pe ceilalti medici in simple mecanisme depersonalizate si supuse. Seful putea favoriza sau persecuta pe oricine fara a da explicatii si putea distribui preferential sarcini.

Organizarea piramidala totalitara limita, ca si in cadrul societatii comuniste, orice initiativa, sectia, spitalul devenind la randul lor usor de manipulat de catre organele de represiune interesate. Era suficient doar un sef autoritar (competenta sa profesionala nu conta) pentru ca institutia psihiatrica sa fie aservita puterii. Din aceste motive depersonalizarea si apatia nu se vor limita numai la bolnavi, ci se vaor extinde asupra intregului personal care, pentru a putea supravetui, trebuia sa se “adapteze" logicii arbitrare a sefului. In aceste conditii, un dialog psihoterapeutic medic - pacient era imposibil, toti trebuind sa se transforme in executantii dispozitiilor dictatoriale ale sefului, iar neurolepticele, ergoterapia, electrosocul constituiau in acest sistem mai degraba mijloace de represiune, spitalul, sectia de psihiatrie pierzandu-si orice vocatie terapeutica.

Chiar si intre bolnavi aparea o anumita ierarhizare, apareau servicii bune si rele in functie de puterea sefului si de unele avantaje pe care aceasta putere le aducea.

Acest sistem era menit sa produca la toate nivelurile noduri de tensiune si frustratie, iar contactul sef - subaltern, medic - pacient sa apara ca depersonalizant. Daca medicul sef este totul, ceilalti se vor simti frustrati si se vor ocupa mai mult de tensiuni interpersonale decat de bolnavi. Adesea, aceste tensiuni vor fi alimentate de senzatia sefului ca este “sapat”, motiv pentru care serviciul de psihiatrie respectiv se va transforma intr-o adevarata citadela a razboiului rece sau cald, uneori, aceasta transformandu-se intr-o adevarata vanatoare de vrajitoare. Se poate intelege ce a mai ramas din vocatia terapeutica a unui asemenea spital.

In concluzie, abuzul psihiatric politic, ca si abuzurile de alta natura din perioda comunista apar ca fiind deliberate si sprijinindu-se pe temeiuri teoretice si ideologice bine puse la punct. Enormitatea si specificitatea abuzului psihiatric in comunism nu consta neaparat in faptul ca el a existat sau cat de masiv a fost. Aici important este ca abuzul a fost organizat de catre statul comunist, care s-a implicat oficial prin salariatii sai din psihiatrie si din organele de represiune sau justitie, statul insasi devenind in acest caz o “organizatie criminala”, organizand abuzul psihiatric atat in teorie, cat si in practica. O astfel de situatie istoria nu a mai cunoscut decat doar in regimurile fasciste. In acest context, psihiatrul si pacientul sau devin doar simple instrumente, politica partidelor comuniste promovand legi si regulamente criminale, precum si o conduita criminala pe care a incercat s-o impuna ca “normalitate” intregii comunitati psihiatrice prin intermediul nomenclaturii comuniste conducatoare in domeniu. Prin enormitatea proportiilor si perfectionarea organizarii, comunistii au realizat ceva unic in istoria abuzului psihiatric pana la nivelul de a deveni o adevarata organizatie a crimei.


NECESITATEA PSIHIATRIEI SOCIALE
Asa cum am subliniat anterior, sistemul comunist a stopat evolutia normala a psihiatriei romanesti la stadiul de psihiatrie biologica, iar prin introducerea criteriilor ideologice s-a ajuns la abuzul psihiatric stopand in acelasi timp orice influenta din Occident (psihiatria psihologica, psihiatrie sociala etc).

Psihiatria mondiala a depasit de mult stadiul psihiatriei biologice si chiar psihologice, adjudecandu-si astazi acele cuceriri, noile concepte sociologice si alcatuind o sinteza a modelelor biologice, psihologice si sociale, constituind ceea ce azi poarta denumirea de psihiatrie sociala.

Psihiatria sociala nu este, asa cum ar arata-o numele la prima impresie, o psihiatrie exclusivista, ci mai degraba o disciplina care implica intreaga evolutie a curentelor stiintifice, dar care pune accentul pe aspectele sociale si umane pe care vechea psihiatrie, mai ales aceea de nuanta exclusivist biologica, nu o facea. Ea pune mai ales accentul pe organizarea institutiei de tratament umanizand aceasta institutie.

Cum ar fi fost posibil ca un regim inuman ca regimul comunist sa accepte asemenea principii? Ei aveau solutii pentru toate problemele in ideologia marxista si aceea prelucrata pentru uzul publicului de catre marele conducator.

In conceptia noastra, conceptie exprimata public in cadrul articolelor si lucrarilor noastre monografice cu aproape doua decenii in urma, psihiatria practicata in epoca comunista, dar si cea de astazi nu mai pot fi reformate. Ea trebuie practic “distrusa” si reformulata in termenii psihiatriei moderne. Aceasta psihiatrie clasica, deformata de ideologia comunista, care a respins in mod visceral toate cuceririle stiintifice ale secolului, nu se mai poate reforma prin modificari cosmetice, infuzii mari financiare sau constructii noi. Ea trebuie “distrusa” si inlocuita prin psihiatria sociala, singura care dispune de calitati si modele noi de boala si de o radicala transformare a institutiei de tratament, o noua orientare etiologica si in domeniul preventiei.

Aceasta “revolutie” va creea, asa cum se intampla si cu reforma din domeniul economiei, chiar si pentru cei bine intentionati si adepti ai democratiei si reformei, acea senzatie de “distrugere” specifica oricarei actiuni de modificare radicala, dezvoltand acea reflexa opozitie fata de nou. Va fi un stralucit prilej pentru actuala si fosta nomenclatura de a putea sa prezinte “catastrofic” schimbarile preconizate in comparatie cu “paradisul pierdut” al trecutului nostru psihiatric.

Usoara manevrabilitate a psihiatrilor (feminizarea medicilor psihiatri ar fi doar o premiza relativa), apatia, dorinta celor batrani de a-si termina cariera in sistemul in care s-au obisnuit vor face dificil in Romania procesul de schimbare (si aceasta chiar cu actualul director al spitalului din Bucuresti, de nuanta P.N.T.C.D., al carui curaj reformist nu trece “de genunchiul broastei” - dr. Prelipceanu).

Am aratat deja ca din motive ideologice psihiatria nostra nu a putut depasi primul stadiu de dezvoltare a psihiatriei - psihiatria biologica.

Miscarea care a stat la baza conceptiilor sociologice privind psihiatria si psihologia a inceput in S.U.A. si s-a extins apoi cu repeziciune si in Europa Occidentala.

In conceptia psihiatriei sociale, bolnavul psihic nu este doar un “organism izolat” sau un simplu bolnav somatic, ci este plasat in contextul sau relational incepand de la primul grup caruia ii apartine – familia - si mergand pana la dimensiunile largi ale societatii, economiei, geografiei, culturii.

Sociogeneza, subliniaza Porot, este un ansamblu de conditii care emana din mediul social si este susceptibil de a determina producerea, dezvoltarea si evolutia bolilor psihice. Existenta umana devine astfel campul de interactiune a mai multor dimensiuni: biologic - somatic - interpersonal - psihic – extrapersonal - social si cultural. In acest fel psihiatria sociala actuala devine o stiinta interdisciplinara, indreptandu-si atentia asupra unor fenomene sociale care sunt capabile a determina stari morbide sau presiuni psihice asupra unor mase de indivizi, in contextul exploziei demografice si informationale.

In acest sens se remarca astazi o crestere a “densitatii psihologice” a populatiei, adica a populatiei participative, entitate mult mai importanta decat numarul real de persoane (inainte participarea se rezuma la unele categorii de varsta, sex, statut economic etc).

Indiscutabil ca psihiatria acestui sfarsit de secol nu poate fi decat o psihiatrie sociala. Psihiatria clasica, incorsetata in cercul stramt al modelului medical de boala pe care l-a promovat, cu ambitia ei de a se alinia disciplinelor medicale somatice - adeseori chiar intr-o maniera coloniala -, nu mai poate asigura progresul din cauza individualismului sau si a mecanicismului pe care le promoveaza.

Psihiatria clasica, cu angrenajul ei de explicatii biologice, nu a mai putut sa se descurce in campul pe care credea ca il stapaneste atunci cand s-a produs explozia dezadaptarilor psihologice si febra crescanda a imbolnavirilor psihiatrice.

Nu este vorba aici numai despre deformarea ei de catre ideologia comunista. Dar psihiatria clasica a esuat (si in Europa Occidentala) atunci cand nu a mai avut capacitatea teoretica si practica deoarece spitalele mamut si terapia exclusiv somatica nu mai erau capabile sa dea satisfactie, sa corespunda unei epoci in schimbare accelerata, cresterii exigentei cetatenilor fata de societate si organizarea politica. Fara a-i nega meritele de inceput si adjudecandu-si toate cuceririle valoroase din domeniul biologiei sau psihologiei, psihiatria sociala a fost practic “impinsa” in scena de catre societatea care a aparut dupa catastrofa umana si sociala, dupa al doilea razboi mondial, in conditiile aparitiei noilor societati democratice si a unei noi filozofii privind drepturile omului, fenomene care au aparut ca o reactie fata de amenintarea totalitarismului fascist si comunist.

Pentru vechea psihiatrie fenomenele psihologice si sociale nu aveau un rol prea important, cheia de bolta fiind reprezentata de factorii biologici.

Din nefericire, in lagarul comunist psihiatria clasica dogmatizata si ideologizata, cu angrenajul sau greoi de diagnostice si forme clinice aparute la comanda, ori de cate ori realitatea clinica nu se potrivea cu azilele si spitalele sale mamut, ierarhia rigida si organizarea carcerala au dus la scaderea prestigiului disciplinei si la crearea unei adevarate repulsii in ochii opiniei publice.

In acest cadru lupta pentru o psihiatrie orientata spre om - ca fiinta sociala -, spre nevoile comunitatii si promovarea sanatatii mintale comunitare au devenit o sarcina prioritara nu numai pentru dizidentii Europei de Est, dar si pentru psihiatrii care si-au stimat profesia sau pur si simplu erau animati de o atitudine patriotica.

Incercand o prima definitie a psihiatriei sociale, vom afirma ca aceasta reprezinta o sinteza a datelor biologice, psihologice, interpretate in spiritul conceptelor sociologice umaniste. Acest lucru priveste studiul corelatiilor, perturbarilor, dizarmoniilor, hipoevolutiilor care cuprind ansamblul spiritual al oamenilor. Psihiatria poate sesiza aspectele nocive ale vietii sociale, ale vietii in cadrul grupului social. Psihiatria sociala se ocupa de toate problemele biologice si psihologice ale individului, dar ea depaseste sfera psihopatologiei la care se oprea psihiatria clasica.

Totusi, chiar ajunsa la stadiul de psihiatrie sociala, psihiatria va ramane in esenta ei o disciplina medicala

Psihiatria sociala va avea insa in primul rand o conceptie sociala inchegata. Ea va pune in plan practic dezvoltarea unor servicii de asistenta psihiatrica la nivelul unei societati in schimbare.

Pentru noi psihiatria sociala este disciplina care inglobeaza cunostintele biologice si psihologice, dimensiunii sociale a omului. Psihiatria sociala studiaza astfel toate aspectele sociale legate de boala psihica, intelegand prin aceasta aspectele etiopatogenetice, evolutive, terapeutice si profilactice. La acestea trebuie neaparat adaugata si problema statutului social al bolnavului psihic, obligatiile societatii fata de acesta, organizarea umanitara a institutiei de tratament si a modalitatilor de terapie la nivelul comunitatii. Tot in cadrul psihiatriei sociale se vor include si mijloacele prin care psihiatria poate influenta factorii de raspundere, in sensul prevenirii si tratarii bolilor psihice, precum si oportunitatea folosirii vietii sociale si chiar politice prin paticiparea activa a psihiatrilor in folosul si profilul actiunilor de sanatate mintala.

Exista, totusi, in stabilirea limitelor psihiatriei sociale, opinii divergente care tin mai ales de largirea sau stramtarea viziunii asupra domeniului ei de activitate. Astfel, Bastide are in acest domeniu o pozitie oarecum deosebita, el afirmand ca domeniul psihiatriei sociale poate cupride trei domenii cu individualitate proprie:

1. Psihiatria sociala - in sensul sau restrans;

2. Sociologia bolilor psihice;

3. Etnologia bolilor psihice.
In acest sens, psihiatria sociala urmareste comportamentul social al bolnavului, procesul de socializare si de pierdere a contactului cu lumea din jur, adica cu societatea reala a individului. Socializarea individului ar interesa, de fapt, psihologia sociala.

Legatura dintre diferitele evenimente sociale si diferite tipuri de boala psihica ar constitui obiectul sociologiei bolilor psihice, disciplina in care el introduce si psihoterapia de grup, ansamblul de idei si metode care privesc institutia de tratament psihiatric, relatiile din cadrul acestei institutii, precum si dintre institutia psihiatrica si mediul comunitar.

Psihiatria sociala studiaza deci fenomenele sociale cu implicatii medical-psihiatrice si care in viziunea lui Disertori si Piazza ar fi urmatoarele:

- Fenomene psihopatologice individuale, legate de un context etiopatologic, social;



- Fenomene psihopatologice ale comunitatii;

- Efectele sociale nocive provocate de tulburarile individuale si colective;

- Interferenta dintre psihopatologia individuala si aceea a colectivitatilor.

Psihiatria sociala trebuie sa cuprinda si sarcinile societatii fata de psihiatrie, cum ar fi organizarea institutiei de tratament, dezbaterea unor programe de sanatate mintala in mass-media, emiterea unor legi in domenii deosebite ale asistentei psihiatrice. De aceea psihiatria sociala se ocupa nu numai de individ sau grup social, ci si de unitatea ca intreg. Psihiatria sociala, deci, stiinta care studiaza tulburarile psihice ale oamenilor ca membri ai societatii, este considerata ca o unitate.

Pentru noi psihiatria sociala are o semnificatie si o definitie mai larga, deoarece consideram ca psihiatria nu este decat una singura si aceea este psihiatria sociala. In acest sens, a vorbi in prezent despre existenta unei psihiatrii biologice, psihologice sau sociale (acestea au fost doar etape evolutive) este un nonsens, psihiatria fiind o disciplina bio-psiho-sociala, dar in care factorii biologici si psihologici se subordoneaza punctului de vedere istoric si social, motiv pentru care denumirea cea mai potrivita a actualei psihiatrii este de PSIHIATRIE SOCIALA. Acest lucru presupune ca punctul de vedere sociologic sa actioneze la toate nivelurile (diagnostic, tratament, profilaxie), inclusiv in domeniul psihopatologiei si a organizarii institutionale, ceea ce in fapt reprezinta o transformare radicala a psihiatriei clasice de la maniera de clasificare a bolilor pana la maniera de organizare si dirijare a actiunilor terapeutice si de recuperare. Acest lucru reprezinta in contextul actual criptocomunist de la noi o adevarata revolutie in psihiatrie, cu acea senzatie anxiogena de distrugere a unei institutii care asigura securitatea personalului si mai ales a profitorilor ei, dar care a produs inadvertentele si greselile etice. Acesta este singurul drum prin care s-ar putea realiza construirea noii psihiatrii sociale in Romania.

Psihiatria sociala este totusi, chiar daca am ajunge pana acolo cu reforma, o disciplina tanara cu o sfera inca imprecisa, dar care a determinat deja un suflu innoitor. Astfel, daca vechiul alienist era considerat doar un clinician ingust si obsedat de dorinta de a fi considerat medic, fiind preocupat mai ales de cazuri izolate si de o morbiditate redusa, actualul medic psihiatru se afla in fata unor situatii cu totul deosebite. Locul vechilor epidemii (ciuma, holera) a fost luat astazi de cresterea enorma a morbiditatii psihiatrice, ceea ce a facut ca actualul medic psihiatru sa fie preocupat de sanatatea mintala a unor mase enorme de oameni.

Astfel, subliniaza Coresi, pentru medicul psihiatru vechi, pacientul era un bolnav somatic in primul rind, iar preocuparea pentru problemele psihice si relationale ale bolnavului erau evidente doar in masura in care acestea decurgeau evident din boala (ca si in situatia altor boli somatice). Pentru psihiatrul actual - un muncitor social - pacientul este un om prins in dubla sa realitate individuala si sociala.

Psihiatria sociala este si un domeniu interdisciplinar. El se foloseste nu numai de psihopatologie si biologie, ci si de concepte sociologice, psihiatria devenind o disciplina in viziune sociologica.

Sociologia imprumuta psihiatriei o serie de concepte specifice, cum ar fi acelea de grup social, psihologie sociala, dinamica grupelor sociale, importanta culturii si civilizatiilor. Sociogeneza bolilor psihice, ca si obligatia societatii fata de bolnavii psihici intra tot in domeniul psihiatriei sociale.

Psihiatria sociala imprumuta astfel de la sociologie numeroase concepte si puncte de vedere si chiar o anumita finalitate, ramanand totusi o disciplina medicala - desi chiar si medicina somatica devine tot mai mult si o disciplina sociala.

Psihiatria sociala ofera ea insasi medicinii un exemplu care consta in dimensiunea sa sociologica, iar sociologiei ii ofera un camp de actvitate pe care cu greu si l-ar fi putut imagina singura.

Psihiatria sociala are relatii cu psihologia medicala. Ea foloseste toate explicatiile psihodinamice, foloseste conceptele psihologice privind relatia medic - pacient.

Psihiatria sociala, ca ramura activa, are o activitate publica in presa scisa, la TV, cultiva in opinia publica noile valori privind situatia bolnavului mintal, antreneaza societatea in procesul dificil de tratare si preventie a bolilor psihice. Ea se intereseaza de viata economica, o parte din activitatea ei desfasurandu-se in cadrul programelor de profilaxie la nivelul unitatilor economice.

Psihiatria sociala ofera diferitelor stiinte si domenii de activitate o serie de notiuni si entitati, precum si o activitate practica in multe privinte comuna, in scopul inbunatatirii calitatii vietii si a sanatatii mintale intr-un moment in care in intreaga lume se vorbeste de dreptul la sanatate al fiintei umane.

Asemenea sarcini nu si le putea asuma decat o psihiatrie dinamica, care sa valorifice si cunostintele biologice, dar si pe cele de psihologie si sociologie. Psihiatria clasica era statica, activitatea ei limitandu-se doar la granitele spitalului sau ale azilului, motiv pentru care ea a devenit o adevarata mana cereasca pentru societatile totalitare (ea insasi avea inclinatii totalitare).

Pentru comunism asemenea psihiatrie exprima chintesenta materialismului dialectic aplicat in domeniul stiintelor psihologice (pentru marxism, materialitatea psihicului era al doilea concept ca importanta dupa afirmarea materialitatii lumii), mai ales intr-o societate care nu se mai baza nici pe morala religioasa si nici pe principiile dreptului individului.

Am schitat in linii mari bazele ideologice ale abuzului psihiatriei comuniste si am subliniat in acelasi timp nevoia de reforma, oferind solutia crearii unei psihiatrii sociale romanesti dupa modelul psihiatriei din Occident. Pe acest teritoriu ar trebui sa se intalneasca toti psihiatrii de buna credinta, reforma psihiatriei noastre fiind in sensul istoriei actuale, daca nu vrem ca generatiile care azi pasesc in psihiatrie si cele care vor veni sa nu ne acuze ca nu am inteles acest sens nici in ceasul al doisprezecelea. Caci, indiferent de ce va face generatia noastra, traita mai ales in comunism, psihiatria sociala romaneasca tot se va naste caci, parafrazand din nou acelasi verset biblic, daca nu vom predica noi adevarul, il vor face pietrele.


Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə