Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə5/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

RELATIA PSIHIATRIE - MORALA

Relatia dintre psihiatrie si morala este una dintre marile probleme acute pe care le-a ridicat societatea criptocomunista si post-totalitara in care traim astazi. Psihiatria moderna a avut si are nu numai o dimensiune medicala, dar si una morala, bolnavii psihici fiind o categorie umana cu probleme specifice cu un important impact social, motiv pentrru care societatea trebuie sa ia in consideratie aceste aspecte.

Aceste probleme de etica nu sunt specifice numai epocii noastre pentru psihiatrie, ele aparand din cele mai vechi timpuri, morala crestina fiind aceea care a ridicat aceasta etica pe cele mai inalte culmi.

In ciuda acestor considerente, in decursul istoriei “societatea” bolnavilor psihici a fost mereu supusa persecutiilor, pentru bolnavii psihici au fost “bune” cele mai brutale forme de tratament si cele mai inumane forme de ingrijire. Emanciparea bolnavilor psihici a trebuit sa astepte etape cruciale ale istoriei pentru a modifica soarta acestor indivizi. Astfel, istoria citeaza “eliberarea” lui Pinel, ca efect al revolutiei franceze, pentru ca boala psihica sa poata fi privita mai umanitar, insa rolul principal l-a jucat indiscutabil morala crestina.

Desi bolnavul psihic, conform moralei crestine, a devenit “aproapele nostru", ceea ce s-a dezvoltat a fost o adevarata “maladie a prejudecatilor”, iar violenta si criminalitatea, fenomene normale in toate societatile, a fost transferata in mod preferential asupra bolnavilor psihici, desi statistica arata ca la 1.000 de bolnavi psihici exista mai putine acte de violenta decat la 1.000 de persoane din populatia generala. Acest lucru nu a putut insa sa scuteasca bolnavul psihic de prejudecata “permanentei sale periculozitati”, motivand un intreg cortegiu de constrangeri, mijloace privative de libertate, fara insa a putea aplica si un tratament adecvat. De aceea, asa cum am mai aratat, psihiatria secolului al XIX-lea va fi o psihiatrie azilara, dar cu constiinta ca acest lucru este cerut de utilitatea publica pentru mentinerea linistii sociale, in timp ce boala psihica era considerata ereditara, cu risc social - pacientul fiind singurul culpabil pentru boala sa, in timp ce societatea era inocenta.

Secolul al XX-lea nu va mai fi un secol al culturii sau al ideilor, ci va deveni un secol al ideologiilor, in special al celor de esenta totalitara (comunista si fascista). Fiecare dintre acestea va avea o atitudine distructiva fata de bolnavul mintal: fascismul prin eutanasie si prin distrugerea fizica a bolnavilor mintali pentru purificarea unei etnii considerate superioara, comunismul avand la baza practic acelasi element - ura -, dar nu etnica, ci de clasa. Desi va critica nazismul, comunismul va face din psihiatrie un mijloc pentru a plasa pe aceia care criticau sistemul in randul bolnavilor mintali, pe care apoi ii va inchide nu in lagarele lor traditionale, ci in spitale psihiatrice.

Existenta psihiatriei in perioada comunista a fost tragica, iar din punct de vedere moral, ca si religia de exemplu, a trebuit sa traiasca doar facand compromisuri. Comunistii, din punct de vedere etic, au atacat in primul rand principiul solidaritatii umane, al coeziunii dintre oameni, principiul asocierii, al libertatii de gandire, fiind in totala opozitie cu principiile democratiei pluraliste, ale libertatii de gandire sau asociere. Tot ce fiinta in comunism era trecut prin etalonul masurii in care prin aceasta puterea comunista se consolida sau nu.

Aparitia tardiva - anii 1960 - 1970 - in Occident a miscarii pentru drepturilor omului, cu extraordinara sa putere de seductie, in Est a insemnat de fapt inceputul sfarsitului acelui imperiu al raului, asa cum pe buna dreptate afirma presedintele Regan. Penetrabilitatea filozofiei drepturilor omului a facut ca in aceasta privinta etica psihiatrica sa se modifice profund. In acest cadru, principiile moralei crestine si ale noii filozofii existentialiste au facut din seductia sistemului democratic ceva irezistibil si, daca mai adaugam schimbarile de generatie, ne putem explica acum avalansa “revolutiilor de catifea” si caderea sistemului comunist fara de care oprirea represiunii psihiatrice nu ar fi avut nici o sansa.

Totusi, trebuie subliniat ca victoria democratiei nu a facut ca problemele etice ale psihiatriei sa ia sfarsit. Nici in sistemele democratice evoluate lucrurile nu apar ca definitiv rezolvate, lupta pentru moral nu poate inceta nici aici si niciodata. Antietica nazista si comunista ne demonstreaza fragilitatea si limitele moralei atunci cand este vorba de psihiatrie. Acesta este de fapt unul dintre argumentele fundamentale de a construi azi o adevarata psihiatrie sociala.

Reabilitarea bolnavilor psihici ridica astazi problema unei noi viziuni, si anume aceea a resocializarii bolnavilor psihici, aceasta fiind dimensiunea etica fundamentala a eticii actuale in domeniul psihiatriei. Trebuie sa fim constienti ca, datorita specificului bolilor psihice, acestia nu vor veni niciodata in mod deschis spre societate. Ei sunt retrasi, asociali, adesea sunt supusi acelei maladii a prejudecatilor. Iata de ce resocializarea nu poate avea decat un singur sens, de la societate (psihiatru) catre bolnav. Aceasta este conduita morala corecta, care se termina atunci cand bolnavul intra in societate ca egal. Boala psihica nu loveste individul in vitalitatea sa - in biologicul sau -, ea il loveste in umanitatea sa, in specificul uman al fiintei sale, asa cum a fost creat de Dumnezeu si redat naturii. Resocializarea este singura conditie morala si etica a psihiatrtiei sociale.

Desi resocializarea cuprinde si ergoterapia (si in lagarele de munca-inchisori se lucra), ea depaseste acest concept care, daca s-ar limita aici, nu ar face decat sa robotizeze individul, sa transforme patul in scaun. Din acest motiv, resocializarea apare ca un complex comportamental care trebuie sa imite viata reala, sa reantreneze individul pentru toate rolurile din viata reala.

Comunitatea terapeutrica constituie iar un principiu de baza al resocializarii, mai ales in bolile grave psihice si cu probleme social-economice importante. Acest lucru trebuie sa urce la etapa sa cea mai inalta - tratamentul comunitar - in care sunt interesati nu numai factorii medicali, ci si factorii economici, politici, multe alte personalitati, de la parinti, prelati, pensionari, persoane cu potential economic - patroni etc.

Experienta occidentala a terapiei comunitare este reconfortanta pentru un sistem psihiatric inchistat cum este al nostru, dar este clar ca latura economica tine de dezvoltarea comunitatii sau chiar a natiunii. Costurile, chiar daca vor fi mari, beneficiile societatii - linistea sau chiar productivitatea – vor fi enorme. De fapt, prin aceasta s-ar realiza o adevarata profilaxie a crimei, delincventei, antisociabilitatii, drogurilor si s-ar realiza un adevarat proces de sanatate mintala la nivelul comunitati.

Capitolul III

REZISTENTA SI DIZIDENTA PSIHIATRILOR ROMANI

Scurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la noi
Rusia dispune de un temeinic istoric privind abuzul politic in psihiatrie. De fapt, in Rusia, inca din 1836 se citeaza primul caz de abuz politic psihiatric, cand filozoful rus Piotr Sadaev a fost caracterizat de catre tarul Nicolae I ca sufera de “deranjament si nebunie”, motiv pentru care a fost arestat in propria sa casa si vizitat saptamanal de catre un medic. Dar aceasta nu era inca o politica deliberata de stat, ci doar un caz izolat.

Dupa revolutia comunista din 1917, utilizarea psihiatriei, in primii ani, s-a facut sporadic si ad-hoc. Este cunoscut cazul activistei Maria Spiridonova, care isi castigase o mare popularitate prin criticile aduse conducerii sovietice, Tribunalul revolutionar din Moscova, in 1918, o va condamna la “scoaterea din viata politica, pe timp de un an, si izolarea ei intr-un spital special”. Spiridonova isi va da seama ca prin aceasta se incerca discreditarea ideilor sale politice o data cu indepartarea sa fizica. Se pedepseau in acelasi timp atat omul, cat si ideile sale, ceea ce insemna o adevarata “moarte sociala”. Problema ei va fi rezolvata prin trimiterea in Turkestan, la comanda unui tren de propaganda.

Perioada stalinista ramane destul de obscura, din punctul de vedere al represiunii psihiatrice, izolarea Rusiei fiind atunci completa. In 1931 apare o legislatie clara in care se afirma franc ca psihiatria trebuie sa aiba ca scop contributia la lupta de clasa. Totusi, comparativ cu teroarea stalinista, psihiatria va ramane, asa cum sublinia Bukovski, un teritoriu umanitar.

Un caz similar cu internarea minerilor in Spitalul psihiatric de la Zam s-a petrecut la Moscova in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, muncitorii unei fabrici din Moscova au refuzat sa presteze munca voluntara. Au fost arestati toti. Toti au primit diagnosticul de schizofrenie si apoi au fost transferati la Spitalul de psihiatrie Kazan. Psihiatrii au fost supusi presiunilor pentru a-i declara bolnavi, considerand ca internarea lor a fost o actiune umanitara, alternativa fiind lagarul de concentrare.

Se considera ca, incepand din 1956, dupa venirea la putere a lui Hrusciov si dupa lansarea “coexistentei pasnice”, psihiatriei i se va conferi un rol mai important. Tinand celebrul discurs la cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S., Hrusciov va denunta ororile staliniste si va promite liberalizarea regimului comunist, dar, in acelasi timp, Armata Rosie distrugea revolutia maghiara.

Uniunea Sovietica hrusciovista, la fel ca si Romania sau celelalte tari comuniste, se va afla de acum intre doua tendinte contradictorii - afirmatia ca in aceste tari socialismul a invins definitiv si ca nu mai exista detinuti politici si nici nevoia de represiune pentru a mentine sistemul si, in fapt, intensificarea luptei anticomuniste, mai ales din partea noii generatii. In acest context, rolul psihiatriei devine primordial, opozantii devenind automat bolnavi mintali, lucru pe care, asa cum am vazut mai sus, il exprima si Nicolae Ceausescu in 1965.

Acest lucru va face ca din anii ’60 spitalul psihiatric sa devina o alternativa comoda a lagarului de concentrare si a inchisorii. Hrusciov va fi ajutat in acest act de catre academicianul Snejnevski, la fel cum si la noi in aceasta perioada vin de la studii din U.R.S.S. si intra direct in conducerea psihiatriei V. Predescu si St. Milea. Ca si Ceausescu, Hrusciov considera ca in socialism nu mai poate aparea o constiinta antisocialista. Bazandu-se pe dogma marxista care spunea ca existenta determina constiinta, ei considera ca o data comunizata economia si intreaga viata sociala, acestea ar face imposibila aparitia ideilor anticomuniste. Din acest motiv, nici mostenirea trecutului si nici “diversiunea imperialismului mondial” nu puteau explica ideile anticomuniste, dar boala mintala putea oferi o solutie admirabila.

Sarcina psihiatriei in stadiul avansat de construire a comunismului era sa reeduce pe acesti “bolnavi”, lucru atribuit de partid unor persoane de incredere si pe care deja le-am numit. Din acest moment, in tarile comuniste incepe o politica sistematica de internare in spitalele de psihiatrie.



Avantajele represiunii bazate pe psihiatrie erau reprezentate in primul rand de discretia actului (fara procese zgomotoase), chestiune care l-a sedus pe Hrusciov, ca de altfel si pe Ceausescu. Din 1970, folosirea psihiatriei in scopuri politice devine bine documentata, o adevarata institutie in care este implicat statul.

Exista marturii legate de Spitalul din Kazan, dar abia din 1970 acest spital va capata adevarata sa faima funesta. Spitalul din Kazan se afla sub directa supraveghere a NKVD, aici fiind adunati dizidentii politici din intreaga Uniune Sovietica. Multi dintre bolnavi erau deliranti cu tematica politica, dar exista si un mic grup de indivizi sanatosi internati acolo pentru convingerile lor.

Anii ’60 s-au mai caracterizat prin crearea de institutii specializate si prin construirea, in fosta U.R.S.S., cat si la noi, de spitale-inchisoare. Astfel, la Cerniahvsk, Minsk, Dnetropietrovsk, Orel, la noi la Balaceanca, Poiana Mare, Raducaneni, Cula, P. Groza se organizeaza un adevarat gulag de spitale psihiatrice pentru dizidentii politici. Numarul dizidentilor internati este foarte mare, dar Cortina de Fier nu va permite inca a cunoaste amploarea acestui fenomen de catre populatia tarii respective sau de catre Occident. In Uniunea Sovietica apare vestitul Institut Serbsky, iar la noi, prin simetrie, Serviciul VIII al Spitalului Gh. Marinescu. Apar nume de dizidenti cunoscuti datorita notorietatii de care se bucurau: Naum, Pisarev, Volpin, Naritsa, Samsonov, Sultz, Belov, la noi Rosoga, Nestor Popescu etc. Aceste fenomene au determinat reactii internationale de protest care au culminat cu excluderea psihiatrilor sovietici din Organizatia Mondiala de Psihiatrie, in 1982.

In Romania comunistii nu au gasit o traditie in persecutarea dizidentilor politici prin utilizarea psihiatriei. Primele semne de neliniste au aparut in anii ’70, cand se acumulasera in diferite spitale de psihiatrie numerosi dizidenti. In 1977 aveam deja primii dizidenti de notorietate interna si internationala si care se aflau sub puterea abuzului psihiatriei politice, fiind luati in adoptiune de organizatiile internationale (dr. Cana, V. Paraschiv, Nestor Popescu etc). In 1978, in mod independent, Amnisty International va confirma existenta abuzului psihiatriei politice in Romania, publicand o lista cu 30 de cazuri de abuz psihiatric dovedit.

Dupa aceasta data Romania va fi prezenta alaturi de Uniunea Sovietica la toate reuniunile internationale, blamata pentru folosirea psihiatriei in actiunea de persecutare a dizidentilor politici. Iau nastere miscari de protest, iar in tara se infiinteaza Liga Anticomunista a Psihiatrilor, care in conditii de ilegalitate isi propunea sa faca presiuni pentru ca psihiatria romaneasca sa iasa de sub dominatia grupului comunist si sovietizat. Ca si Hrusciov, Ceausescu va crea o legislatie adecvata despre care deja am mai vorbit.
Rezistenta si dizidenta psihiatrilor romani
Patruzeci si cinci de ani de regim comunist-totalitar a lasat urme adanci in toate domeniile de activitate din tara noastra. Cunoscutele principii cominformiste ale KGB-ului - in care era prescrisa “reteta revolutionara” de transformare a tarii intr-un satelit sovietic pe baza ideologiei comuniste - s-au aplicat in toate domeniile vietii sociale si stiintifice. Psihiatria nu numai ca nu putea face exceptie de la regula, dar putem spune ca in acest domeniu ideologia s-a implicat cu mai mare agresivitate bulversand principiile si practica unei oneste discipline medicale.

Romania a fost si este o tara mica, ea are o limba de mica circulatie. Intr-o astfel de tara eroii sunt de obicei ignorati, iar uneori eroismul unei intregi natiuni poate fi trecut cu vederea.

Eroismul apartine doar celor mari, iar daca cineva dintr-o tara ca a noastra devine erou, el trebuie sa vina neaparat cu recunoastere din alta parte, dintr-o mare metropola ca apoi, de regula, nici sa nu mai fie cetatean al tarii sale. Exemplele sunt prea numeroase si dureroase pentru Romania.

Desi a fost ignorata si chiar adesea tradata de Europa, in Romania a existat o puternica rezistenta fata de comunism. In Romania s-a luptat in munti cu arma in mana pana in anii ‘60, in Romania a existat Gulag si poate cel mai crunt experiment de spalare a creierului si de inginerie sociala - experimetul Pitesti -, in Romania a existat represiune politica prin intermediul psihiatriei, dar si o acerba opozitie a psihiatrilor, asa cum au fost ei, necunoscuti de lumea occidentala si fara notorietatea unei publicitati de care beneficiau de exemplu rusii.

Istoria a nedreptatit si va mai nedreptati tarile mici, dar la o posibila “judecata de apoi” a istoriei, respectand proportiile, tara noastra isi va binemerita un loc onorabil in frontul unit al omenirii care a luptat impotriva tiraniei.

Fenomenul rezistentei in psihiatrie - domeniu inclus de regim ca o modalitate “aseptica” de represiune - s-a declansat in tara noastra precoce si am putea spune aproape in mod reflex, atunci cand brutalitatea regimului comunist a devenit notorie.

In lipsa unor documente scrise si mai ales prezentate de mass-media, in atmosfera de dezinteres a Europei care si asa facuse pe baza noastra diferite targuri cu Rusia comunista si care a declansat atat de tarziu miscarea benefica a drepturilor omului, mai ales atunci cand a indreptat atentia acestei miscari si spre represiunea psihiatrica, s-a stabilit destul de greu cat de profund a fost acest fenomen si cat de mare a fost rezistenta psihiatrilor, inclusiv din tara noastra, cat de mult a abuzat totalitarismul de psihiatrie.

Totusi, subiectul nu poate fi evitat, o natiune, chiar si o profesie au nevoie de memorie, au nevoie sa-si cunoasca trecutul, iar daca aceasta istorie nu se scrie cat mai precoce, cu atat mai greu si mai putin credibil va fi acest lucru ulterior. De aceea, bazandu-ne pe memoria faptelor pe care le-am trait direct, pe capacitatea de intelegere si sinteza de care dispunem, vom incerca sa abordam acest subiect urmarind fenomenul de rezistenta si de dizidenta a psihiatrilor romani in prea lunga noapte comunista de aproape doua generatii.

Numarul redus al dizidentilor si opozantilor din psihiatria noastra nu constituie un impediment, caci nu numai in psihiatrie ei au fost putini, ci in tote domeniile. Puterea unui grup, asa cum se cunoaste inca din filozofia antica, nu consta din suma aritmetica a puterii fiecarui individ, un grup va depasi totdeauna aceasta expresie matematica.

“In psihiatria romaneasca nu a existat dizidenta”, afirmau cu nonsalanta fostii tortionari in cadrul unui serial din ziarul procomunist “Dimineata” sau reporterul de trista faima E. Valeriu, intr-un serial de televiziune, cand aceasta institutie era total aservita unei formatii politice criptocomuniste. Este oare intamplator ca psihiatrii care fac asemenea afirmatii sunt tocmai aceia care au siluit psihiatria decenii in sir in perioada totalitarismului comunist? ”Nu au existat abuzuri psihiatrice si nu au existat dizidenti in psihiatrie, profesorii erau competenti si de o generozitate iesita din comun”, declara Piticaru la aprope cinci ani dupa prabusirea comunismului in care a crezut si de care a profitat vazand slaba reactie a colegilor psihiatri, ca si slaba memorie a celor care au stat cuminti in “cusca” totalitarismului peste patru decenii si care vor purta inca mult timp in spate aceasta cusca.

Este o eroare, domnilor fosti si actuali nomenclaturisti, delatori, azi profesori. Adevarul este exact invers. Caci in ce a constat competenta acestor “profesori”, probata pe decenii de-a randul? Exista din punct de vedere material sau ca maniera de a practica psihiatria vreo diferenta intre epoca lui Obregia (1923) - care pentru timpul sau se situa la nivel european - si situatia psihiatriei noastre din prezent (cu exceptia importului a patru - cinci medicamente, tot din Occident)? S-a construit oare dupa 23 august 1944 cel putin un spital nou de psihiatrie?
1. Continuitate si limite ale dizidentei psihiatrilor romani
Problema opozitiei si a dizidentei psihiatrilor romani este clar ca poate implica pasiuni, ura, tendinta de razbunare a unor generatii care au trait 45 de ani de comunism si, cu voie sau fara voie, au avut raspunderi in psihiatria comunista.

Totusi, pentru ca generatiile care vin sa stie adevarul istoric si mai ales pentru a nu repeta tragicele experiente, este bine sa scriem despre aceasta epoca, sa aratam tineretului care va veni dupa noi adevarul despre cumplita incercare prin care a trecut psihiatria.

Psihiatria noastra, desi are un lung istoric, este mai bine cunoscuta din secolul al XX-lea, cand o pleiada de profesori si mari profesionisti (Obregia, Parhon, Balif, Constanta Stefanescu-Parhon, Dosios, Tomescu, Sebastian Constantinescu etc.) au reusit, cu eforturi de exceptie, sa intemeieze spitale de psihiatrie si o scoala psihiatrica sincrona cu nivelul psihiatriei europene din acea epoca.

De fapt, in 1944 s-a produs o ruptura istorica ce a dus psihiatria inapoi, la nivelul psihiatriei comuniste sovietice. Comunistii au pus trecutul la index, in acelasi timp cu o intreaga pleiada de psihiatri romani care se afirmasera viguros pe plan european. Psihiatria a trebuit de acum sa slujeasca o ideologie politica, un partid politic, partidul comunist, sa slujeasca intereselor anticristice ale urii de clasa.

Si poate acum este momentul sa amintim de primul dizident, I. Scobercea, un eminent asistent medical sef care, auzind de intentia lui Derevici (acel funest prim director comunist al spitalului, venit in functie imbracat inca in hainele sale de ofiter al U.R.S.S.), ca a dat ordin sa fie topit bustul lui Obreja (cel care din averea lui a construit spitalul, dar fusese mosier), a “furat” bustul savantului si l-a ingropat in beciul sau. Abia in anii ’70, cand a aparut un context mai tolerant si cand toti se intrebau unde este bustul savantului, acesta a fost scos si redonat spitalului de catre I. Scobercea. Daca fapta sa ar fi fost descoperita, blandul domn Scobercea ar fi fost trimis la Canal de catre fostul spion roman, acum nomenclaturist si fost ilegalist. Oare fapta acestui om de exceptie nu a reprezentat o opozitie in fata brutalitatii regimului comunist, fata de trecutul nostru istoric, fata de aceia care au contribuit la progresul psihiatriei. Insusi profesorul Tomescu a facut 16 ani de puscarie pentru ca in ultimele doua saptamani ale guvernarii Antonescu a trebuit sa accepte functia de ministru al Sanatatii. ”Cum puteam refuza sa fiu ministrul tarii mele in situatia de dezastru in care se afla in acele momente? Dar niciodata nu am fost consultat de Antonescu in probleme militare”, se apara el la procesul “criminalilor de razboi”.

Tot aici se inscrie si actiunea aceluiasi director ilegalist si spion – Derevici -, care a dat spitalului pe care l-a construit Obreja din propria avere numele de Spitalul Gh. Marinescu, personalitate care a stat doar doua saptamani in acest spital, dar care avea avantajul de a fi fost fiu de spalatoreasa. Cand in 1973 seniorii spitalului au cerut profesorului comunist si deputat in M.A.N. - V. Predescu - sa faca demersuri la Consiliul de Stat pentru restabilirea numelui pe care spitalul ar trebui sa-l poarte - acela al intemeietorului sau -, acesta a raspuns ca problema este minora pentru a “rapi” din timpul lui Ceausescu. Nu numai in 1973, dar nici astazi aceasta nedreptate nu a fost corectata, pentru ca cei care au condus si conduc spitalul sunt aceiasi atat ca mentalitate, cat si ca persoane fizice (de fapt, acum spitalul se numeste Al. Obregia, dar nu in 1994, cand scriam lucrarea).

Ce a urmat dupa 1944 se cunoaste si se vede si astazi. Psihiatria noastra a devenit o disciplina subdezvoltata si coercitiva condusa de persoane submediocre, limitate, care nu au avut puterea intelectuala sa faca scoala. S-a supravetuit numai prin dosarul de cadre, care trebuia sa fie cat mai corespunzator cu cerintele regimului comunist. Pleiade intregi de vechi psihiatri au fost persecutati, unii inchisi, iar treptat si-au pierdut urma sau au murit intr-o atmosfera de indiferenta, uitandu-se aproape tot ce au facut, fiind atat de izolati incat sa nu aiba nici o influenta asupra tinerei generatii.

Ce trebuie sa reprosam generatiilor de politruci din psihiatrie, asa cum i-a selectionat partidul? In primul rand le reprosam conformismul umilitor in fata organelor politice, stoparea oricarui acces la informatia de specialitate. Timp de 45 de ani nu au existat carti, reviste, participari la reuniuni sau alte schimburi de informatii cu sfera lumii occidentale. Dar cea mai presanta, mai ales pentru tineret, a fost teribila limitare la realitatea zilnica, transformand psihiatria in ceea ce de fapt este si astazi, adica intr-un serviciu pompieristic de interventie pentru bolnavii psihici agitati, lipsa totala a dimensiunii sociale, ruptura psihiatriei de toate disciplinile medicale, de cultura in general, disciplina ajungand pe drept cuvant ultima in cadrul lumii medicale. Se poate acum lesne constata ca aservirea psihiatriei regimului de represiune nu a fost singurul rau pe care comunismul l-a facut psihiatriei; la aceasta s-a adaugat mentinerea disciplinei in stare de subdezvoltare.

Acest lucru se intampla in timp ce multi aspirau sa faca o cariera adevarata, dar de fapt au ratat, s-au descurajat sau au emigrat. Aceasta politica a transformat generatii de psihiatri in indivizi care s-au scurs ca niste umbre tacute, nostalgice si care, fara opozitie, au lasat pe primul plan, cel putin in invatamantul psihiatric, pe oamenii alesi de putere. Si astfel s-au format zeci de generatii sterse, mediocre.

Acest lucru s-a facut printr-o politica subtila de selectie artificiala, in care orice proiect mai deosebit era socotit ca o dizidenta, un lucru reactionar.

Dizidenta - adesea niste fapte care nu ar fi trebuit sa lezeze pe nimeni - era pusa de politruci pe seama ”lipsei de orientare ideologica”. Multi s-au angajat intr-o lupta fara speranta, dar au trebuit sa se limiteze la nivelul "profesorilor", la administrarea unui sir de calmante de la care se astepta vindecarea bolilor psihice.

Deci aceasta a fost atmosfera cotidiana in psihiatrie, unde exista o cenzura a oricarei idei sau initiative, cu o asa-zisa activitate stiintifica a politrucilor, stereotipa si neinteresanta, fara idei si cu niste reuniuni mediocre care nu au lasat nimic decat poate amintirea unor interventii ale unor psihiatri, totdeauna din afara Bucurestilor. Era, in fond, vorba de o viata traita de azi pe maine, fara orizont, cu o practica obscura si o viata cotidiana subculturala.

Adesea, dizidenta se manifesta in mici dispute datorate incompetentei sefilor, dar prin aceasta nu inseamna ca nu era periculoasa, totul putandu-se interpreta politic. Discutiile profesionale nu se puteau finaliza deoarece venea momentul cand se decidea ce atitudine politica ai in acea discutie profesionala si totul ramanea nefinalizat. Lipsa de comunicare sau comunicarea neautentica nu se rezumau numai la relatia cu pacientii, dar si la relatiile dintre medici, totul parand a fi o procesiune anosta si stereotipa. Barierele erau rigide si definitiv stabilite. Cei tineri reuseau uneori sa mai sparga gheata informationala, sa realizeze ca exista si un alt tip de psihiatrie, sa aiba vagi notiuni de psihoterapie, psihiatrie sociala, comunitara si chiar sa cunoasca o gama mai larga de medicamente la care medicul roman nici nu putea sa viseze. In practica, insa, fata de aceste fenomene nu exista decat resemnarea, ele erau stopate nu numai de aspectele materiale si insolvabile, dar mai ales de bariera ideologica, de frica de a nu fi catalogat ca reactionar si de a-ti rata cariera, a fi aruncat intr-un azil dintr-o localitate rurala pierduta pe harta.

Ideologii comunisti ai psihiatriei acreditau fata de tineri ideea ca in psihiatria noastra totul este clarificat si definitiv din moment ce corespunde cu ideologia partidului, iar psihiatria trebuia in primul rand sa raspunda la aceste exigente. Cand am facut programe de reforma in cadrul ingust al practicii de atunci, mi s-a raspuns cu emfaza de catre Predescu si Lohan: “Nu exista nimic de reformat la noi, psihiatria noastra este asa cum trebuie. Cum iti permiti sa exemplifici cu serviciul nostru?”.

Fenomenul cel mai grav era acela al selectarii si promovarii cadrelor de care partidul se ocupa cu cea mai mare grija. In 24 de ore, oamenii de mare cultura din cadrul Catedrei de psihiatrie au fost concediati, ramanand in schimb mediocritatile, ba chiar dezechilibratii care, bineinteles, dupa revolutie au inceput o acerba lupta pentru putere (toti au devenit conferentiari, sefi de lucrari, iar nepoata lui Verdet a intrat conferentiara fara o zi de practica pedagogica, poate pe baza faptului ca era responsabila cu securitatea pe spital, pe timpul lui Ceausescu). Co-merituosii au fost marginalizati si tinuti intr-o permaneta amenintare. Timp de 45 de ani, conducerea psihiatriei a fost in mainile unui singur om, abia in 1989, cand partida ideologica era pierduta, au fost repede facuti profesori comunistii din esalonul doi, cu nimic mai prejos decat fostul lor sef. De fapt, toti trei nu au facut decat sa indeparteze cu gesturi discrete pe toti cei capabili. Au ramas asa cum meritau, doar cu mediocritatile.

Cum a fost posibil acest lucru? A fost acesta un proces calculat, o strategie? Privind acum retrospectiv si fara patima, nu putem da decat un raspuns afirmativ, desi aceasta politica era dusa cu discretie, iar in viata cotidiana aveai mai mult impresia ca este vorba mai mult de afinitati si antipatii ale marelui sef comunist, ca totul depindea de maniera in care te purtai cu sefii. Era preferat cel supus, dar si mai agreat era cel lingusitor, care putea sa faca sefului servicii mai mult sau mai putin profesionale si mai ales cei care nu aveau aspiratii temeinice. Orice persoana valoroasa era data deoparte. Optiunea si atasamentul politic erau esentiale, iar adevarata loialitate se masura in cate servicii puteai face sefului si cat de atasat erai Securitatii.

Un alt element in dominarea ideologica a psihiatriei a constituit-o institutionalizarea dominarii psihiatriei din Bucuresti fata de toate centrele din tara. Aici se hotara acordarea titlurilor si tuturor posturilor din intreaga tara, in ciuda nemultumirilor create de acest mandarinat comunist.

Din acest motiv, dominarea politrucilor bucuresteni a avut consecinte pentru intreaga tara, mai ales ca intreaga pregatire a tinerilor psihiatri era monopolizata de Bucuresti. Sa ne imaginam doar cum decurgea viata in psihiatria din celelalte centre psihiatrice ale tarii, cu exceptia scolii de psihiatrie de la Timisoara, unde, gratie dizidentei profesorului Pamfil, se activa in cu totul alta lume, o lume pe care Predescu si ciracii sai o exemplificau ca antisocialista si reactionara izoland-o cu toate puterile de care dispuneau (dar sa nu uitam ca si revolutia anticomunista a inceput la Timisoara, unde era alta atmosfera culturala).

Toate aceste fenomene au avut ca rezultat mutilarea si handicaparea psihiatriei romanesti. In psihiatrie, din motive politice, au patruns numeroase personalitati dizarmonice sau chiar sociopate, multe venite din alte discipline medicale de unde au fost rejetate, numerosi fii sau nepoti ai nomenclaturii politice, persoane care intr-un timp scurt deveneau deosebit de agresive, ocupau de regula numai functii de conducere in catedrele de psihiatrie, in spitale sau ambulatorii. In acest fel, toate aceste institutii au fost mutilate, promovarea persoanelor maligne a creat o adevarata retea a incompetentei profesionale, cu indivizi dezechilibrati pana la a fi batausi, oameni fara vocatie pentru psihiatrie, manati doar de dorinta reusitei si a obtinerii puterii sociale. Numirea lor se facea fara concurs sau in urma unor concursuri trucate, pe viata, in timp ce aceia merituosi trebuiau sa se supuna sau sa plece, inclusiv sa emigreze.

Astfel de situatii continua si dupa 1989 in numele unei solidaritati a vechilor practici, a unei solidaritati a raului. Chiar incercarea sincera a unor psihiatri cinstiti de a-si crea o asociatie profesionala independenta - Asociatia Psihiatrilor Liberi, a fost decimata si practic desfiintata prin infiltrarea in conducere a fostilor profesori comunisti si folosirea ei in lupta pentru posturi si avantaje materiale pentru ei. Si acest lucru se intampla dupa 1989. Oamenii trecutului, dupa o scurta perioada in care se asteptau la actiuni de genul celor pe care ei insasi le-au promovat, cand comunistii au venit la putere, au trecut la atac, isi cauta cu asiduitate noi protectori (mai ales din randul partidelor istorice).

Pana acum nu s-a produs nici o reforma in psihiatrie si oamenii fara merit sunt inca in fruntea catedrelor, a sectiilor de psihiatrie, uneori ca directori. Bineinteles, toti s-au asigurat din epoca comunista de un curriculum vitae cu zeci de lucrari si multe carti publicate in editurile comuniste, unde aveau acces nelimitat pe baze politice, multi au titluri pompoase, dar analiza acestor lucrari arata un mare pustiu, chiar daca au facut incercari si dupa 1989. In fond, acesti pretinsi autori au ramas victimele ideologiei comuniste, orientare cu care ei au cochetat toata viata si care le-a impregnat personalitatea. Si toata aceasta pastisa, acest enorm plagiat ideologic le-a adus titluri de doctor, de docent si asteptau fara jena titlurile de academician. In fond, este vorba de un demers al falselor valori, false personalitati, false veleitati care mereu s-au bagat in fata, iar in prezent incearca sa falsifice trecutul. Sa ne mai miram acum ca s-au facut sau se fac si acum numai abuzuri?

In lupta lor pentru reforma, Psihiatrii Liberi au incercat in primul rand o alianta cu cei din domenii nepsihiatrice, nu atat cu medicii care in psihiatrie au devenit rezervati si filistini, adesea santajabili pentru trecutul lor, s-a incercat alianta cu oameni de cultura care stiu sa pretuiasca libertatea, care stiau sensul vietii si al sacrificiului, cu ziaristi democrati, o adevarata revelatie postrevolutionara.

Trebuie deci sa ne uitam cu jale si distanta la tipul de psihiatru conformist, filistin, meschin, bazat, in fond, pe idei nihiliste (ca nimic nu se mai poate face, ca nimic nu se va mai putea schimba, ca totul este zadarnic, sisific, ca peste tot in lume se petrece aceasta ipocrita mascarada, iar boala psihica este un tribut implacabil al civilizatiei, un deseu, un gunoi inevitabil). Acesti oameni, aparent toleranti, delasatori, care de fapt formeaza majoritatea, constituie ca si in trecut masa de manevra a fostei nomenclaturi.

Desi acesti oameni trebuie condamnati ca tip de subintelectuali, acestia au fost si sunt primii in politica, in patriotism, in fraze mari, bombastice in care se arata induiosati de soarta bolnavilor, care se arata acum sentimentali, pretinzand ca nu au facut rau nimanui. Dar in mod sigur istoria ii va condamna. Este sigur ca cei care vor veni vor ancheta mai indeaproape situatiile acestea. In mod meritat toate disciplinile medicale au institutii mai solide, au reprezentanti stralucitori, in timp ce psihiatria agonizeaza, neputand iesi din blestemul abuzului politic si al ideologizarii ei, lipsita de institutii adecvate de tratament sau cercetare.



Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə