Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti


Abuzul politic - avalansa de dezvaluiri post-revolutionare



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə9/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   16

1. Abuzul politic - avalansa de dezvaluiri post-revolutionare

Inca din timpul regimului comunist, o personalitate de frunte a nomenclaturii, ca generalul Ioan Ionita, Ministru al Apararii Nationale, a avut curajul ca in Biroul Politic al P.C.R. sa ceara explicatii privind functionarea unor spitale de psihiatrie subordonate Ministerului de Interne.

Facandu-se ecoul a numeroase stiri venite din Romania, Agentia TASS - din fosta U.R.S.S. - transmitea urmatoarele: ”Pana de curand, cetatenii Romaniei erau martorii unor stiri ingrozitoare: infirmieri si militieni insfacau direct din strada oameni care se opuneau cu disperare, ii legau si ii duceau cu Salvarea intr-o directe necunoscuta. Aceste evenimente se petreceau mai ales in ajunul unor evenimente politice importante (congresul partidului, vizite de stat). Directiile teritoriale pentru ocrotirea sanatatii trimiteau spitalelor liste cu “pacientii periculosi”, insotite de documentele necesare spitalizarii, avand pe ele mentiunea “urgent”. Printre acesti “clienti” ai spitalelor se numarau atat indivizi cu tulburari psihice usoare, cat si cazuri cu inclinatii dizidente. Protestele unor psihiatri au determinat concedierea lor, iar cercetarile ulterioare au dus la concluzia ca aceste “spitalizari” erau facute la cererea Securitatii”.

Este de necrezut cum in aceste conditii - cunoscute de catre toti psihiatrii din tara, ca si de opinia publica internationala - seful de decenii al psihiatriei romanesti (ca sa nu spunem, stapanul ei) sustine cu nonsalanta ca “psihiatria noastra nu a fost utilizata in scopuri politice”.

La fel ca in fosta Uniune Sovietica, si la noi persoanele din varful piramidei s-au situat pe pozitia neadevarului. Ca si Morozov sau Babeev din fosta U.R.S.S., V. Predescu, Ionescu, Milea au declarat ritos ca ei nu aveau cunostinte de existenta internarilor psihiatrice din motive politice. Asa cum s-a intamplat in fosta U.R.S.S., si la noi vechea nomenclatura din psihiatrie a ramas la carma disciplinei si din aceste motive psihiatria este exclusa din procesul de reforma. In fond, acesta este stilul comunist, mereu agresiv si de negare a realitatii, chiar cand aceasta este evidenta, aici fiind vorba de vechii activisti de partid si de stilul lor de munca.

La urma urmelor, comparate cu ansamblul abuzurilor comuniste, abuzurile psihiatrice sunt in numar limitat. Dar in acest caz este vorba de medici si de alianta lor cu o putere nemedicala, cu puterea represiva a dictaturii. Din acest motiv putem spune ca psihiatria, ca si eugenia hitlerista, a servit la indeplinirea celei mai mari ticalosii a vietii sociale. Este trist sa constati cate de mult a reusi regimul comunist sa implice psihiatria si sa o determine sa respinga aprioric toate conceptele umaniste ale acestei discipline.

Utilizarea diagnosticului psihiatric pentru discreditarea dizidentilor politici si izolarea lor in institutii psihiatrice au fost lucruri grave si numai niste persoane acomodate cu raul si minciuna au putut tolera nepasatoare asemenea fapte. Este un exemplu tipic de utilizare a stiintei medicale intr-o opera de robotizare sistematica si de abrutizare a vietii sociale. Psihiatrii tortionari au desconsiderat din punct devedere civic pacientii si aceasta numai pentru ca acestia erau adusi de catre organele de represiune. Era nevoie doar de putina reflectie pentru ca prestigiul psihiatriei sa arate astazi altfel.

Un studiu aprofundat privind utilizarea politica a psihiatriei l-a intreprins Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor Psihiatrice a municipiului Bucuresti, cata vreme s-a aflat sub conducerea doctorului S. Diacicov, in contrast cu opacitatea si reaua credinta a comisiilor similare de la nivelul diferitelor judete. Studiul a fost publicat in 1991 de S. Diacicov. Ne vom referi in continuare la datele care au fost evidentiate in acest studiu.

Astfel, se invedereaza de la inceput ca numarul psihiatrilor care au colaborat in scop represiv cu regimul comunist este foarte mic, dar suficient pentru a arunca o lumina urata asupra acestei nobile profesii. Sunt suficiente cazurile dovedite, in care abuzul este indiscutabil. S. Diacicov sustine in mod transant ca din analiza lucrarilor comisiei pe care o conducea (infiintata in 1990) au rezultat doua aspecte esentiale:

a. utilizarea psihiatriei de catre organele de represiune;

b. aservirea unor psihiatri.

Desi in toate tarile exista legi care privesc pe bolnavii psihici, studierea legilor nu este determinanta, mai importanta fiind atmosfera democratca sau dictatoriala. Intr-un stat de drept, chiar si un cadru legal sever pentru bolile psihice va conduce la masuri represive mult mai usoare decat intr-un stat totalitar. De fapt, asa cum spunea I. Vianu, psihiatria in intreaga lume este un agent de control social, dar intr-un regim comunist va juca un rol politic. Conflictele cele mai banale in care, insa, sunt implicate persoane care detin putere pot degenera in diagnostice si tratamente psihiatrice. Internarea cu forta nu era facuta aici pentru boala, ci pentru manifestarile - adevarate sau nu - care deranjau puterea.

Era mult mai simplu, spune Diacicov, sa internezi pe cineva intr-un spital psihiatric in care individul putea sa zaca toata viata si unde orice forma de protest era imposibila sau neluata in seama, decat intr-o inchisoare, mai ales atunci cand regimul se lauda ca nu mai are nici un detinut politic.

Toti cei examinati de catre Comisia prezidata de dr. Diacicov au fost in trecut internati cu forta de catre Militie sau Securitate, uneori cu participarea Procuraturii, pentru a asigura o justificare. Sechelele unor astfel de comportamente nu s-au vindecat, S. Diacicov citand o serie de abuzuri psihiatrice si dupa 1989.

Asa cum rezulta din lucrarile comisiei, abuzurile erau posibile si pentru faptul ca in mod intentionat legislatia lasa posibilitatea ca, printr-o simpla interpretare, oricine sa poata fi declarat nebun. Iata formularea ambigua din Decretul 313/1980: ”Sunt bolnavi psihici periculosi aceia care, prin manifestarile lor, pun in pericol viata, sanatatea, integritatea corporala proprie ori a altora sau tulbura in mod repetat si grav conditiile normale de munca si viata in familie si societate”. Fortele de ordine vor avea acum posibilitatea de a aprecia subiectiv gravitatea faptelor, in care ei pot inscrie si difuzarea de manifeste, scrisori, reclamatii, cuvinte care nu le convin. Organele de securitate sau de partid, in fapt, au scurt-circuitat etapele prevazute in decret si “bolnavul” era adus direct la spital atunci cand incerca sa manifesteze, chiar daca constitutia ii garanta aceste drepturi.

O alta defectiune voita a legii, asa cum a rezultat din studiul abuzurilor psihiatrice, a fost si obligativitatea tratamentelor psihiatrice ambulatorii, prevederi care nu exista in cadrul legislatiei nici unui stat civilizat. La noi, un individ considerat pe drept sau pe nedrept nebun, periculos, chiar daca se putea vindeca, era luat in evidenta in mod obligatoriu. Acest lucru explica de ce la evenimente deosebite, in toata tara, persoanele suspecte erau culese si internate fara motiv in spitalul psihiatric. De acest lucru se ocupa Securitatea si fiecare unitate sanitara era patronata de un securist care avea o metodologie bine pusa la punct pentru a strange pe cei periculosi.

Astfel, referindu-se la sistemul pus la punct in Bucuresti, asa cum reiese din studiul lui Diacicov, aceste actiuni de comando erau organizate de Gorgos, nomenclaturist care conducea intreaga retea ambulatorie din capitala. Un sistem similar exista la nivelul fiecarui judet, cu responsabilii lui pe plan local. Se dispunea din oficiu eliberarea unor bilete fictive de internare fara o consultatie prealabila. In fiecare judet exista un spital-depozit, la Bucuresti acest rol avandu-l Spitalul Cula, sectie exterioara a Spitalului Gh. Marinescu. Toata aceasta actiune din Bucuresti era supravegheata de catre secretarul de partid “Sanatatea”, renumitul tovaras Purdel, arhicunoscut pentru brutalitatea sa. Scenariul era similar pe intregul teritoriu al tarii.

Va rugam sa va imaginati, spune S. Diacicov, o masa de oameni care, supusa Decretului 313/1980, era obligata periodic la controale, oameni care, din cand in cand, in ciuda pozitiei lor, erau luati de acasa sau de la serviciu, chiar si de pe strada, si internati cu forta. Unele persoane din aceasta categorie se prezentau si de buna voie pentru internare in preajma diferitelor evenimente pentru a preveni atitudinea degradanta de a fi “pescuiti” cu forta si adusi la spitale.

In cadrul comisiilor de expertiza pentru Decretul 313/1980 psihiatrii faceau o legatura intre “actele de violenta” descrise de securist si un anumit cadru nosologic - cel mai frecvent schizofrenia. Dar acest lucru nu putea avea la baza decat fie o slaba pregatire profesionala (de obicei comisiile erau formate din sefii de sectii promovati pe baza de dosar), fie deficiente etice care, in fond, se datorau acelorasi cauze. Acest lucru se poate extinde si asupra comisiilor medico-legale psihiatrice ce cuprindeau pe sefii teritoriali ai problemelor de psihiatrie, dupa ce erau aprobati nominal de catre Ministerul de Justitie (de exemplu, seful comisiei de supraexpertiza pe tara era insasi V. Predescu). Din asemenea motive, aceste varfuri ale nomenclaturii psihiatrice examinau bolnavii de forma, ei fiind de fapt atasati indicatiilor primite din partea organelor de partid si Securitate, diagnosticul cel mai frecvent pentru opozanti fiind acela de paranoia sau schizofrenie ca o apreciere a “desprinderii de realitate” a acestor persoane, in fapt fiind vorba de lipsa lor de aderenta fata de socialism. Daca cineva critica o stare de fapt putea fi etichetat de catre medic ca fiind “desprins de realitate”, deci un paranoic, un nebun.

Ca presedinte al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor psihiatrice, S. Diacicov sustine ca nu a putut face mult pentru suferinta acestor oameni. A incercat sa le ofere doar o reparatie morala, prin aceasta dorindu-se spalarea rusinii care a dus la stigmatizarea psihiatriei in totalitatea sa. Adevarul nu mai trebuie condamnat nici la inchisoare si nici la ospiciu.

De un real sprijin s-a bucurat dizidenta romana din partea lui Amnisty International, Romania fiind considerata, alaturi de U.R.S.S. una dintre cele mai represive tari in utilizarea psihiatriei in scopuri politice.

In 1991, A.P.L.R., constatand degradarea situatiei spitalelor de psihiatrie, face un apel catre parlamentul Romaniei in care propune:



1. construirea catorva spitale moderne de psihiatrie adecvate si umanizate;

2. incadrarea spitalelor de psihiatrie cu personal auxiliar suficient si mai ales cu surori si asistente sociale;

3. aprovizionarea adecvata cu medicamete;

4. programe adecvate pentru studentii si secundarii din psihiatrie;

5. modificari ale legislatiei pentru protectia bolnavilor psihici;

6. organizarea unui Institut de Psihiatrie Sociala;

7. alcatuirea unui program de sanatate mintala;

8. cercetarea abuzurilor politice din cadrul psihiatriei epocii comuniste.

Sprijinul si interesul international a fost binevenit pentru lupta psihiatrilor romani. Astfel, tot in 1991, in Parlamentul britanic are loc o reuniune speciala consacrata spitalelor de psihiatrie din Romania. Scopul reuniunii era acela de a identifica psihiatrii romani care au colaborat cu Securitatea si au devenit instrumentele acesteia pentru a se efectua internari fortate, precum si discutarea unor abuzuri psihiatrice fata de dizidenti, dar si fata de bolnavii psihici, precum si deschiderea unor canale de comunicare intre psihiatrii din Occident si cei din Romania. Parlamentul britanic a condamnat abuzurile psihiatrice din Romania, iar o delegatie britanica a vizitat Romania pentru a se convinge ca cele incriminate in presa internationala sunt sau nu adevarate. Sunt identificate si personalitati implicate in represiunea psihiatrica. Dar nu mai era nevoie. Presa romaneasca ii identificase de mult pe acesti tartori.

Iata in acest sens concluziile ziarului “Cuvantul” (nr. 46/11/17 dec.199l):

Abuzurile psihiatrice s-au petrecut sub domnia unor medici care au avut curajul nebun de a se juca cu mintile oamenilor, curaj care si l-au datorat inaltelor functii ocupate”.



Sunt prezentati in continuare “tartorii” psihiatriei romanesti, oamenii care au dirijat, cel putin la nivelul municipiului Bucuresti, tortura prin mijloace psihiatrice a detinutilor de constiinta. Chiar daca nu ei, personal, au administrat drogurile sau electrosocurile, raspunderea pe care si-au luat-o a fost enorma, iar lipsa lor de critica apare astazi ca o adevarata sfidare. Ziarul enumera nominal pe principalii vinovati ai abuzului psihiatric, adica pe cei cativa nomenclaturisti care au intinat onoarea psihiatriei din tara noastra. Noi nu-i vom enumera asa cum face ziarul, dar vom prezenta principalele lor caracteristici.

Este vorba de cinci - sase nomenclaturisti vinovati de abuz psihiatric, in esenta toti sunt niste arivisti, persoane modeste ca dotare intelectuala, culturala, cunostinte profesionale si chiar filozofice si politice, inclusiv in cunoasterea marxismului. Toti insa se vor folosi de atasamentul formal la comunism, partid si Uniunea Sovietica, ca de principalele atuuri in castigarea de pozitii de conducere in profesie. Toti erau, in esenta, niste activisti de partid in domeniul psihiatriei. Probabil, toti au fost colaboratori platiti ai Securitatii. Doi dintre ei, mereu amintiti, au facut din adolescenta studii complete in U.R.S.S. (facultate si doctorat), unii nu aveau nici calificare in psihiatria adultului (V. Predescu fiind pediatru), iar altul (G. Ionescu) venise prin transfer de la o catedra de psihologie a Universitatii din Bucuresti, tot conferentiar, dar la un institut de medicina, la o catedra clinica asa cum este psihiatria. Alti doi dintre acestia au fost promovati direct din serviciile medicale ale Securitatii, unde nu se ocupau de psihiatrie, dar au fost pusi directori ai celui mai mare spital de psihiatrie din tara (Gh. Marinescu) si ai celei mari mari policlinici de sector - Policlinica Titan. Toti au poluat psihiatria cu scriitura de compilatie, indoctrinata ideologic, lucrari pe care le-au intitulat tratate de psihiatrie, enciclopedii, manuale unice etc., pe baza carora erau obligati sa se formeze medicii tineri. Absolut toti ocupau functii de partid: secretari de partid, deputati in M.A.N., prorectori, membri in comitete de partid ale centrului universitar sau ale comitetului de partid Sanatatea. Toti erau membri sau sefi ai comisiilor de expertiza medico-judiciare, institutii care dirijau detinutii politici spre lagarele psihiatrice. Oare cat de greu ar fi oficialitatilor de astazi sa-i identifice si sa vada ce fapte penale au facut, chiar in contextul legilor comuniste, de la epoca respectiva, dar, vorba fostei opozitii azi la putere, “daca nu exista vointa politica”. Orice promovare profesionala era avizata sau respinsa de acestia. Oficial se ocupau de diferite sectoare ale represiunii psihiatrice (ambulatoriu, sectii de spital, sistemul practic de incarcerare, sistemul de legi si regulamente referitoare la represiunea psihiatrica). Orice publicatie, orice lucrare, revista de specialitate, toate erau sub directa lor supraveghere. Nici o idee nu putea lua drumul tiparului daca nu era avizata de acesti tartori. Adesea, in sectoarele conduse de ei, organizau adevarate vanatori de vrajitoate. Ei avizau plecarile in strainatate ale psihiatrilor, inclusiv pe acelea in scop turistic. De pe urma lor au avut de suferit nu numai dizidentii internati, dar si foarte multi psihiatri, incepand cu aceia pe care i-a inlaturat pentru a-si face ei loc (Margareta Stefan, prof. Stefanescu-Parhon, A. Dosios, A. Retezeanu etc.), pana la psihiatrii simpli, dar recalcitranti.

Acestia au fost de fapt corifeii “psihiatriei socialiste” care considerau psihiatria un camp de lupta ideologic. Toti si-au declarat competenta intr-o maniera agresiva, si-au impus autoritatea prin violenta, prin metode administrative. Ei erau singurii acreditati de partid sa editeze carti, sa scrie articole si rapoarte “programatice”, cenzurau orice noua idee sau neconformismul in psihiatrie. Organizand colective de “negri”, toti au lansat pe piata o literatura in mare parte ideologica, al carei profesionalism se oprea la nivelul literaturii clasice din anii 1920 sau al manualelor unice sovietice. Aproape toate lucrarile erau editate de “colective”, dar “sub redactia” acestor tartori. Structura marxista, ideologica a acestor lucrari era aratata cu obstinatie pentru ochii stapanilor lor, iar conceptele occidentale moderne erau respinse de pe linia activistului de partid revoltat fata de reziduurile capitaliste. Neavand nici o concurenta, acest gen de literatura a invadat piata, fiind prezentata ca “adevarata psihiatrie materialista”, in contrast cu literatura decadenta a psihiatrilor dizidenti atunci cand, foarte rar si in regie proprie, puteau si acestia sa mai publice in tiraj de buzunar cate o lucrare.

Inregistrarea si reabilitarea victimelor psihiatriei din perioda dictaturii a intampinat, dupa revolutie, o mare inertie si rea vointa. Astfel, F. G. Marculescu – 1991 - remarca faptul ca nici Ministerul Sanatatii si nici Procuratura nu au facut nici un efort pentru a identifica victimele psihiatriei politice si pe autorii acestor abuzuri, cel putin atata timp cat fostii tortionari si-au pastrat functiile, iar cei din linia a doua au ajuns profesori, preluand total locul fostilor lor maestri. Asa s-au putut ascunde probe, s-au ars documente, pentru ca apoi sa se treaca la persecutarea si intimidarea celor care aveau in intentie sa dezvaluie adevarul.

Nu se poate vorbi de patriotism si de competenta la fostii nomenclaturisti. Din contra, in permanenta acestia s-au supus fie unei ideologii, fie unei puteri straine. Fosta si actuala elita de conducatori comunisti din psihiatrie nu numai ca nu vor permite aflarea adevarului sau pedepsirea vinovatilor, dar se vor opune oricarei reforme din psihiatrie, perpetuand in fapt anacronismul psihiatriei socialiste.

Insusi sistemul de a astepta pasiv plangerile fostilor persecutati este o defectiune si autorul se intreaba cat este neintelegerea situatiei si cat este dorinta de a ascunde adevarul. A trebuit ca revista britanica “The European” sa faca afirmatii inflamante pentru a scoate Ministerul Sanatatii din adormire. Dar investigatiile facute au servit unui adevarat comando securist impotriva acelora care doreau dezvaluirea abuzurilor psihiatrice.

Oare de ce, se intreaba autorul, tot ceea ce trebuie facut pentru elucidarea abuzului psihiatric trebuie sa primeasca neaparat impuls din afara, in timp ce psihiatrii romani care ridica asemenea probleme sunt supusi oprobriului si pedepselor. Oare aceasta actiune nu poate fi privita tot ca un abuz?

Membrii marcanti ai A.P.L.R. au fost amenintati, agresati fizic si calomniati in mass- media criptocomunista.

Oare, se intreba Fiona Anderson - 1992 -, nu se repeta in Romania ceea ce se intampla in democratiile sud-americane, unde libertatea a fost cucerita, dar este periculos sa ameninti pe tortionarii din trecut?

Cine au fost tortionarii din trecut si cine ii sprijina, reprezinta azi una dintre marile drame ale psihiatriei post-totalitare din Romania. Daca tortionarii se confunda, in mare parte, cu fostii nomenclaturisti, persoanele cu functii de raspundere din vechiul sistem politic si administrativ al psihiatriei, este cu atat mai greu sa intelegem o serie de “convertiri” post-comuniste ale unor personalitati in care vedem reusita experimentului social-comunist de tipul “fenomenul Pitesti”.


a. Un caz tragic***

Sa luam in discutie unul dintre cele mai tragice exemple de convertire, cazul M. P.

Medic de exceptie si eminent student al nostru, provenind dintr-o familie care a suferit enorm din cauza comunismului, el insusi avand de suferit cu o a doua licenta in Teologie.

Are insa nesansa de a fi atras, poate fara voia lui, in cadrul sistemului represiv psihiatric, pus la punct la Spitalul Voila si are chiar nesansa de a-l fi “tratat” pe renumitul dizident V. Paraschiv. Este adevarat ca numele medicului a fost mentionat de catre Amnisty International ca medic criminal, implicat in procesul represiunilor psihiatrice.

In loc sa purceada la o recunoastere cinstita, el insusi fiind victima unui angrenaj malefic, in loc sa se incadreze in lupta pentru reinnoire etica a profesiei asa cum i-ar fi permis capacitatea, se transforma, impotriva oricarei evidente, intr-un sprijinitor activ al dogmelor comuniste aplicate in psihiatrie. Iata cum explica acesta cazul dizidentului V. Paraschiv:

“V.P. a fost vazut de peste 20 de medici psihiatri din diverse spitale si policlinici, dar parca pacientul de astazi nu mai seamana cu cel de ieri”. V. P. s-ar fi imbolnavit pentru ca, inca din 1952, apartinatorii sai il respingeau. La Voila l-a avut sub tratament, dar i-a administrat doar napoton si electrosocuri (curat tratament profesional). Cat a stat la Voila a ocupat un pat intr-unul dintre cele mai bune saloane si, pentru ca cinismul sa ajunga la culme, M. P. descrie si tematica de baza a sedintelor de “psihoterapie” pe care le facea pacientului: “il sfatuiam sa procedeze ceva mai inteligent in lupta sa politica angajata”. Deci ce era V.P., bolnav sau o persoana angajata intr-o lupta politica? M. P. evita sa raspunda transant cand este una, cand este alta.

Pentru a trece de la absurd la ridicol nu este decat un pas si M. P. face acest pas cand incepe o tirada in care pur si simplu argumenteaza toate abuzurile psihiatrice. Sa-l urmarim cu consternare: "Cei ridicati de pe strada si internati in spitalele psihiatrice cu forta, cu ocazia diferitelor evenimente politice, nu erau decat bolnavi mintali. Nu se poate reprosa medicilor ca s-au supus puterii si ca nu s-au revoltat, deoarece medicii au fost siliti de profesia lor de a fi agentii unei ordini sociale date si apoi, de ce sa ne judece englezii? Ei nu au gresit la Yalta?”. Aproape ca este incredibil, atata cinism la un medic cu o excelenta dotare intelectuala.

Si declaratiile urmatoare ar fi incredibile daca nu ar fi scrise: ”Pana in 1960 au murit in munti romani tampiti, amagiti”. Securitatea, spune M. P., nu putea fi prostita, noi nu am fi putut face abuzuri pentru ca “nici nu ne-ar fi permis” Securitatea. Mai mult, Securitatea era chiar suspicioasa si geloasa pentru ca i se furau “contravenientii” care la spital aveau un regim mai bun si, adesea, medicul era acuzat ca face acest lucru din simpatie sau interes. De altfel, diagnosticul de revendicativ (se jeneaza sa spuna dizident) era pus de o comisie, iar internarea si medicul au fost totdeauna o zona de refugiu unde s-a aflat toleranta si solidaritatea.

Pentru a pune capat oricarei iluzii, M. P. se intreaba: ”Dar de ce sa nu fie dizidentul politic sau religios un bolnav psihic, cand insasi nebunia este o dizidenta fata de normalitate?”.

Adevarul este ca “psihiatrul roman pro sau anti-comunist nu a facut abuzuri. Nu din greseala sau rea vointa, ci pur si simplu nu a putut sa le faca. Guvernantii de ieri nu considerau boala psihica drept o moarte civila si de aceea ei nu foloseau psihiatria, pentru ca ei voiau de fapt moartea civila a dizidentului”.

Asadar, ce mai pacaleala pe toata lumea care s-a lasat zguduita de imaginea gulagurilor psihiatrice din Uniunea Sovietica, Romania, Cuba ori China sau de marturiile cutremuratoare ale fostilor detinuti psihiatrici. In zadar a fost lupta organizatiilor internationale pentru a demasca abuzul politic din psihiatrie.Totul a fost doar o minciuna. Abia acum aflam de la M. P. Ca, de fapt, comunismul nici nu era interesat de abuzurile psihiatrice, ba chiar le interzicea in mod vehement.

Pentru a incheia, sa ne pregatim sa auzim si o maxima asupra careia vom reveni mereu. Astfel, M. P. spune: “Profesorii comunisti de altadata erau omenosi si de un categoric profesionalism”, incat chiar ne si intrebam cum de a indraznit poporul roman sa doboare un asemenea regim plin de atata umanitate?

Am numit acest tip de convertire un caz tragic si inexplicabil, fenomen care nu poate fi interpretat decat prin sistemul de inginerie sociala specifica experimentului de la Pitesti. Nu este credibil, nici chiar cei mai zelosi comunisti nu au avut curajul sa mearga cu afirmatiile lor pana aici, sfidand adevarul si lumea intreaga. Este intr-adevar un caz tragic, un caz in care frica si angoasa din fostul regim pot actiona si cand acesta nu mai exista, pe baza cunoscutei teorii pe care o aminteste Paler - “psihologia custii”.


Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə