Ordin nr. 1142 din 03/10/2013 privind aprobarea procedurilor de practică pentru asistenţi medicali generalişti. Publicat în Monitorul Oficial nr. 669 din 31/10/2013



Yüklə 1,88 Mb.
səhifə19/28
tarix05.05.2017
ölçüsü1,88 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   28

Toracocenteza este pătrunderea cu un ac steril, printr-un spaţiu intercostal, în cavitatea pleurală.

Indicaţii şi Contraindicaţii

Indicaţii

- prelevarea şi analiza lichidului pleural, care orientează medicul spre o maladie bacteriană, virală, inflamatorie, de origine cardiacă sau neoplazică;

- evacuarea lichidului pleural în pleureziile masive;

- administrarea de medicamente in situ.

Contraindicaţii – nici una.

Incidente şi accidente

- pneumotorax;

- şoc pleural.

Pregătirea materialelor

- ac Kuss, lung de 6-8 cm prevăzut cu mandren, sau un ac obişnuit de aceeaşi lungime şi cu diametrul de aprox. 1 cm;

- materiale şi soluţii dezinfectante;

- recipiente pentru colectarea lichidului pleural (gradat) şi pentru prelevări de laborator;

- materiale pentru Reacţia Rivalta în vederea cercetării naturii lichidului (exudat sau transudat);

- mănuşi de unică folosinţă;

- mască;

- seringă de capacitate mare, etanşă pentru aspirarea lichidului pleural;

- seringi de unică folosinţă şi fiole cu xilină pentru infiltraţii locale (anestezie locală).

Pregătirea pacientului:

- se explică în ce constă procedura şi se obţine consimţământul informat;

- se administrează premedicaţia (Diazepan şi atropina) pentru a diminua anxietatea;

- se aşează pacientul în decubit lateral pe partea indemnă (sănătoasă) cu braţul ridicat deasupra capului pentru îndepărtarea coastelor şi mărirea spaţiilor intercostale sau în poziţie şezând, pe marginea patului sau pe un scaun, cu braţele sprijinite pe spătarul acestuia (pe care se aşează o pernă, un material protector).

Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei

- se dezinfectează locul ales pentru puncţie;

- se face anestezie locală (medicul) după ce se exclude un istoric de alergie medicamentoasă, prin anamneză;

- medicul introduce acul, în plină matitate, în spaţiul 7-8 intercostal pe linia axilară posterioară, de regulă deasupra marginii superioare a coastei inferioare pentru a evita atingerea nervilor intercostali;

- se cere pacientului să rămână în apnee în timpul introducerii acului în cavitatea pleurală;

- se îndepărtează mandrenul (dacă s-a folosit acul Kuss) pentru a permite lichidului să fie aspirat cu o seringă;

- se adaptează seringa la ac şi se aspiră primii mililitri de lichid ce vor fi repartizaţi în mai multe eprubete pentru examene biochimice, citobacteriologice şi pentru reacţia Rivalta;

- se evacuează restul de lichid (nu mai mult de 1 l chiar în caz de pleurezie mare);

- se extrage acul şi se pansează steril locul puncţiei;

- se supraveghează aspectul pacientului, frecvenţa respiratorie şi pulsul.

Îngrijirea pacientului după puncţie:

- se ajută pacientul să se îmbrace;

- se aşează în pat pe partea puncţionată, dacă tolerează, procliv;

- se supraveghează activ funcţiile vitale: frecvenţa respiraţiei, pulsului, T°, TA;

- se observă tusea şi expectoraţia, culoarea şi aspectul tegumentelor şi mucoaselor;

- se semnalează medicului orice modificare apărută în starea pacientului.

Interpretarea rezultatelor:

- lichid seros sau serofibrinos, poate fi exudat sau transudat, natura sa determinându-se prin reacţia Rivalta;

- exudat hemoragic – se întâlneşte în pleurezia TBC sau neoplazică;

- exudat purulent – în pleurezii metapneumonice bacilare;

- lichid putrid, brun sau brun-cenuşiu – în supuraţiile pulmonare.

SUBCAPITOLUL 4: 12.4 Participarea asistentului medical la efectuarea I.D.R. la tuberculină

Introducerea în stratul dermic, a unei cantităţi mici de tuberculină, cu ajutorul unei seringi speciale şi a unui ac steril.

Indicaţii:

- supravegherea validităţii vaccinării antituberculoase prin BCG;

- depistarea cazurilor de tuberculoză.

Principii tehnice:

Tuberculina este un filtrat obţinut din cultura de bacili Koch. Orice alergie la tuberculină arată, de fapt, un contact prealabil al pacientului cu bacilul Koch (primo-infecţia bacilară) sau cu bacilul Calmette – Guerin (vaccinarea BCG).

Pentru a releva această alergie este suficient să punem în contact organismul pacientului cu o mică cantitate de tuberculină.

Acest lucru se realizează prin II.D.R. la tuberculină sau Reacţia Mantoux. Doza de tuberculină administrată este de 10-50 unităţi.

Pregătirea pacientului:

- se explică în termeni accesibili procedura şi se obţine consimţământul informat;

- se descoperă membrul superior stâng sau numai antebraţul.

Efectuarea procedurii:

- se alege zona pentru injecţie;

- se dezinfectează pielea;

- se injectează strict i.d. 0,1 ml tuberculină până se formează o papulă cu diametrul de 5-6 mm; nu se tamponează, nu se freacă locul inoculării;

- se educă pacientul să nu se scarpine, să nu se spele pentru a nu influenţa reacţia locală;

- se citeşte, prin măsurare, reacţia locală, la 72 de ore după inoculare.

Interpretarea rezultatelor:

Reacţia negativă – dacă la locul inoculării nu apare nici un halou, culoarea şi aspectul pielii fiind nemodificate; această reacţie negativă înseamnă că pacientul n-a avut nici un contact cu bacilul koch sau cu bacili de tip Calmette – Guerin.

Reacţie pozitivă – se produce aşa-zisul "viraj tuberculinic", când la locul inoculării diametrul induraţiei depăşeşte 5-6 mm. În acest caz se recomandă radiografie pulmonară pentru decelarea eventualelor leziuni produse de infecţia bacilară. Pacientul este luat în evidenţa TBC şi se aplică măsuri de izolare şi de prevenire a răspândirii infecţiei la cei din jur.

SUBCAPITOLUL 5: 12.5 Participarea asistentului medical la efectuarea spirometriei

Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a funcţiei pulmonare.

Acest test simplu măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira sau expira într-o unitate de timp.

Indicaţii:

- diagnosticarea afecţiunilor cronice ale bronhiilor şi ale plămânului: astm, bpoc, pneumopatie interstiţială, emfizem;

- evaluarea gravităţii şi evoluţiei acestor boli.

Pregătirea materialelor:

- spirometre de dimensiuni şi capacităţi mari disponibile în laboratoarele de explorări funcţionale şi respiratorii;

- spirometre mici, portabile de obicei, calibrate prin sisteme electronice;

- piese bucale de unică folosinţă;

- spirometrul este racordat la un computer ce înregistrează rezultatele şi le reprezintă grafic (spirograma) şi numeric;

- spirometria se efectuează numai la cabinete medicale şi în servicii de explorări funcţionale,

iar tehnica este complet diferită de cea folosită pentru măsurarea debitului expirator de vârf (pefr).

Pregătirea pacientului:

- Psihică

- explicarea testului şi demonstrarea procedurii corecte;

- obţinerea consimţământului informat.

- Fizică

- să nu fumeze şi să nu consume băuturi alcoolice cu cel puţin 4 ore înainte de testare;

- să nu facă efort fizic important cu cel puţin 30 de minute înainte de testare;

- să evite să mănânce copios şi să bea băuturi acidulate cu cel puţin 2 ore înainte de testare;

- să nu poarte haine care împiedică expansiunea toracelui/abdomenului.

Efectuarea procedurii

- se întreabă pacientul despre simptome curente, medicaţie inhalatorie administrată recent, dacă este fumător;

- se cere să-şi golească vezica urinară;

- se măsoară greutatea şi înălţimea pacientului (fără încălţăminte, cu picioarele apropiate, capul drept);

- se recomandă poziţia şezând, ca poziţie de siguranţă;

- se ataşează clipul nazal pentru pensarea nărilor;

- se cere pacientului să efectueze o inspiraţie maximală rapidă şi completă;

- se introduce piesa bucală în gură, având grijă ca buzele să fie lipite în jurul tubului, iar pauza să dureze maxim 1-2 secunde;

- pacientul suflă cu putere prin tub, expirând tot aerul din plămâni; durata minimă a expiraţiei forţate trebuie să fie de 6 secunde;

- se va încuraja permanent pacientul să inspire şi să expire puternic şi prelungit; în tot acest timp pacientul va respira numai pe gură;

- de obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, timpul necesar pentru spirometrie variind între 5 minute şi 30-45 minute;

- testarea se poate încheia prematur dacă pacientul nu mai poate continua.

Îngrijirea pacientului după procedură

- este necesară deplasarea cu fotoliul rulant la pat dacă este internat, sau cu un mijloc de transport sigur dacă efectuează testul în ambulatoriu;

- se recomandă repaus fizic întrucât spirometria implică efort respirator şi unii pacienţi acuză greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală.

Notarea rezultatelor testului:

Pentru validarea testării funcţiei pulmonare este necesară obţinerea a minim 3 manevre expiratorii acceptabile din punct de vedere tehnic. Se notează cele mai mari valori obţinute la:

- FVC sau CV (capacitatea vitală)

- FEV1 (volumul expirator maxim în prima secundă sau VEMS)

- IPB (indicele de permeabilitate bronşică) care se calculează manual prin formula IPB = (FEV1/FVC)x100.

SUBCAPITOLUL 6: 12.6 Participarea asistentului medical la efectuarea aspiraţiei traheo-bronşice

Aspiraţia traheobronşică constă în îndepărtarea secreţiilor din trahee şi bronhii prin introducerea unei sonde cuplate la aspirator fie prin cavitatea bucală, fie prin fosele nazale, prin traheostomă, prin canula traheală sau prin sonda endotraheală.

Scop


Prevenirea pneumoniei determinată de stagnarea secreţiilor în căile aeriene la pacienţii imobilizaţi, la care reflexul de tuse este diminuat sau abolit sau care nu pot să tuşească.

Pregătirea materialelor

- sursă de oxigen portabilă sau pe perete;

- balon Ruben cu mască detaşabilă;

- aspirator de perete sau portabil;

- sonde de aspirare de diferite mărimi;

- mănuşi sterile şi nesterile, mască facială;

- seringă pentru umflarea balonaşului;

- soluţie cu ser fiziologic, flacon cu apă sterilă;

- comprese sterile;

- seringă de 10 ml;

- recipient de colectare.

Linii directoare

- se verifică semnele vitale ale pacientului (P., R., T.A.), zgomotele respiratorii (cornaj, tiraj, respiraţie stertoroasă) şi starea generală pentru a putea face comparaţie cu starea sa după aspirare;

- se verifică, la indicaţia medicului, concentraţia gazelor sanguine prin recoltarea de sânge arterial;

- se verifică capacitatea pacientului de a respira profund şi de a tuşi, deoarece aceste manevre ajută la mobilizarea secreţiilor spre partea superioară a arborelui traheobronşic, facilitând aspirarea lor;

- în cazul în care se efectuează aspiraţie nasotraheală, se va face un istoric al pacientului în ceea ce priveşte deviaţia de sept, polipii nazali, epistaxisul, traumele nazale, etc.;

- diametrul sondelor se aspiraţie trebuie să fie mai mic de jumătate din diametrul traheostomei sau sondei de intubaţie pentru a minimaliza hipoxia în timpul aspirării;

- aspiraţia trebuie efectuată regulat, din 3 în 3 ore sau mai des dacă pacientul este foarte încărcat.

Participarea asistentului medical la procedură

- se spală mâinile şi se îmbracă echipamentul de protecţie;

- se pune masca facială;

- se explică procedura pacientului chiar dacă nu este total conştient;

- se avertizează pacientul că aspirarea îi poate provoca tuse tranzitorie şi reflex de vomă (uneori);

- se poziţionează pacientul în poziţie proclivă sau semişezândă pentru a uşura expansiunea plămânilor şi tusea productivă;

- se pregătesc două recipiente: unul cu ser fiziologic, altul cu apă sterilă;

- folosind tehnica aseptică, se deschide folia protectoare a sondei de aspiraţie;

- se îmbracă mănuşi sterile considerând mâna dominantă sterilă şi cea nedominantă nesterilă;

- cu mâna dominantă se scoate sonda de aspiraţie din ambalaj şi se înfăşoară în jurul mâinii pentru a nu atinge obiecte sau suprafeţe nesterile cu ea;

- cu cealaltă mână, nesterilă se conectează se conectează capătul sondei la tubul de la aspirator şi se setează acesta la valori cuprinse între 80-120 mmHg;

- cu mâna sterilă se introduce vârful cateterului în recipientul steril cu ser fiziologic pentru a-l umecta;

- se introduce apoi cu seringa sterilă, soluţie sterilă prin lumenul sondei pentru a facilita trecerea secreţiilor prin sondă;

- se oxigenează pacientul înainte de aspirare;

- se introduce sonda de aspiraţie pe una din fosele nazale (dacă pacientul este neintubat) pe sonda de intubaţie (dacă este intubat) sau pe canula traheală prin mişcări blânde, de rotaţie pentru a-i facilita înaintarea, până când pacientul începe să tuşească (15-20 cm);

- se aspiră blând, intermitent câte 10-15 sec., nu mai mult; pentru a nu creşte timpul de aspirare se recomandă ca cel care face aspiraţia să rămână în apnee;

- între retrageri, sonda se va înfăşura în jurul mâinii dominante pentru a preveni infectarea;

- dacă secreţiile sunt abundente şi vâscoase, se va spăla sonda introducând-o în recipientul cu apă sterilă şi se va aspira din nou;

- se aspiră pe rând fiecare bronhie (dreaptă şi stângă), bronhia stângă fiind mai greu de aspirat întrucât este mai lungă şi mai subţire decât cea dreaptă;

- se repetă procedura de aspiraţie a pacientului până când nu mai sunt secreţii şi dispar zgomotele hidroaerice şi semnele de tiraj;

- se evaluează aspectul secreţiilor bronşice.

- după aspirare se aruncă materialele şi echipamentele folosite în recipientele de colectare specifice;

- se notează procedura în Fişa pacientului.

SUBCAPITOLUL 7: 12.7 Participarea asistentului medical la efectuarea drenajului pleural

Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie a aerului, sângelui, lichidului seros. El se compune dintr-un tub suplu de 1 cm. diametru, plasat între cele 2 foiţe pleurale şi dintr-un sistem de aspiraţie exterior adaptat la o sursă de vid.

Drenajul pleural permite, prin exercitarea unei presiuni negative, să se solidarizeze cele 2 foiţe pleurale, care, din motive patologice, sunt decolate. În mod normal, cele 2 foiţe sunt solidarizate şi interdependente. Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie pus, în exclusivitate, de către medic.

Indicaţii şi Contraindicaţii

Indicaţii

- pneumotoraxul spontan în care decolarea pleurală este prima indicaţie de montare a unui dren pleural pentru aspirarea aerului conţinut între cele 2 foiţe pleurale;

- externe – efracţia prin armă albă sau alt obiect contondent;

- înţeparea accidentală a sacului pleural în timpul cateterizării venei subclaviculare;

- interne: – tumoră canceroasă a plămânului sau pleurei;

- fibroză pulmonară, care provoacă o fistulă pleuro-pulmonară;

- tuberculoza pulmonară.

Contraindicaţii

- tulburări de coagulare.

Pregătirea materialelor

Punerea unui drenaj pleural se practică în urgenţă, ceea ce necesită stocarea materialelor necesare într-un singur loc, accesibil şi cunoscut de întreaga echipă medicală.

Pentru anestezia locală:

- seringi de 20 şi 50 ml;

- ace pentru injecţii subcutanate;

- ace intramusculare;

- fiole de xilină 2%;

- o cremă anestezică locală.

Pentru asepsie:

- soluţie de betadină;

- comprese sterile;

- aparat de ras;

- câmp steril pentru masă;

- câmp steril trone;

- tăviţă renală;

- pubelă pentru deşeuri;

- container pentru ace;

- mănuşi sterile;

- bluză sterilă;

- calotă, mască.

Pentru punerea drenajului:

- bisturiu;

- dren pleural (2, 10, 16, 18, 20, 22 G) conform prescripţiei;

- ace şi fire de sutură;

- racord adaptat între sistemul de aspiraţie şi dren;

- aparat de aspiraţie;

- două flacoane cu apă sterilă de 500 ml, permiţând reglajul presiunii negative;

- dispozitivul de vidare şi tubul pentru aer.

Pentru pansament:

- comprese sterile;

- romplast;

Pentru supraveghere:

- monitor cardiac;

- aparat de măsurat T.A.;

- pulsoximetru pentru măsurarea saturaţiei de oxigen.

Pregătirea pacientului

- informarea pacientului despre beneficiile imediate ale drenajului;

- explicarea derulării procedurii;

- obţinerea consimţământului informat;

- crearea unui climat de încredere şi de linişte;

- practicarea unei anestezii de suprafaţă cu % – 1 h înainte prin utilizarea unei creme anesteziante.

Participarea asistentului medical la procedură

Pregătirea aparatului de aspiraţie:

- se scoate din ambalajul steril, se verifică integritatea;

- se umplu rezervoarele (borcanele) cu apă sterilă (cel pentru aspiraţie la nivelul prescris – 20 cm coloană de apă, celălalt care aspiră aerul conţinut în spaţiul pleural, 500 ml, în funcţie de marca aparatului;

- se branşează la dispozitivul de vidare, se uneşte cu aparatul de aspiraţie, se verifică funcţionalitatea sa;

- se protejează extremitatea tubului steril care va fi racordat la drenul pus în spaţiul pleural;

- se pregăteşte monitorul pentru supravegherea cardiacă, tensiometru şi pulsoximetru

Pregătirea pacientului:

- se ajută pacientul să se aşeze astfel încât zona în care se va monta drenul să fie degajată:

- în decubit dorsal, capul uşor ridicat, antebraţul de partea drenajului plasat sub cap;

- poziţie şezândă pe marginea patului, gambele atârnate, spatele încovoiat, antebraţele sprijinite în faţă pe o masă;

- decubit lateral, braţul ridicat, capul pe pernă; Realizarea câmpului aseptic

- se reperează zona aleasă de medic pentru drenaj;

- se depilează larg zona toracică dacă este necesar;

- se spală, se decontaminează locul puncţiei cu betadină.

Pregătirea mediului:

- se aşează o masă adaptabilă la suprafaţa patului pe care se aşează materialul steril;

- se pregăteşte căruciorul cu materiale de urgenţă;

- toate persoanele prezente trebuie să poarte mască şi calotă;

- se face spălarea chirurgicală a mâinilor;

- se ajută medicul să îmbrace halatul steril şi mănuşile sterile.

Punerea drenului:

- pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă;

- asistenta oferă medicului compresa sterilă îmbibată în soluţia antiseptică pentru efectuarea asepsiei terminale în zona de drenaj;

- se aşează câmpul steril pentru masa adaptabilă la suprafaţa patului;

- asistenta oferă medicului seringa cu xilină pentru a face anestezia locală subcutanată şi apoi în planurile profunde intramusculare;

- pentru reperarea corectă a zonei de drenaj, medicul prelevează lichid pleural sau aer cu acul intramuscular;

- se practică o incizie în piele de 2 cm cu bisturiul şi se introduce drenul pleural; medicul adaptează sistemul de aspiraţie la dren;

- asistenta pune în funcţiune sistemul, deschizând robinetul aspiraţiei de perete;

- medicul fixează drenul la piele, formând o bursă în jurul drenului pentru a permite închiderea pielii după retragerea drenului, câteva zile mai târziu;

- medicul realizează pansamentul steril în jurul drenului;

- se adună materialele folosite şi se pun în containere speciale;

- în tot timpul punerii drenului, asistenta supraveghează faciesul pacientului, frecvenţa respiratorie, saturaţia în oxigen, frecvenţa cardiacă, durerea, percepţia.

Îngrijirea pacientului după procedură

- se supraveghează drenul să nu fie cudat, încolăcit, debranşat, închis (clampat);

- aspiraţia să fie funcţională, se verifică presiunea de aspiraţie;

- se observă lichidul aspirat (sânge, transudat) se notează caracteristicile;

- bulele în compartimentul de aspiraţie indică prezenţa de aer în spaţiul pleural;

- se face imediat, la pat, o radiografie pulmonară, iar rezultatul se raportează medicului;

- se monitorizează funcţiile vitale: T°, P, T.A., R;

- se monitorizează durerea şi nivelul de anxietate al pacientului.

SUBCAPITOLUL 8: 12.8 Participarea asistentului medical la efectuarea oxigenoterapiei

Terapia cu oxigen este o intervenţie terapeutică pentru administrarea unei cantităţi mai mari de oxigen decât cea din atmosferă.

Indicaţii:

- hipoxemie;

- hipoxii respiratorii şi circulatorii;

- anemii;

- complicaţii postoperatorii;

- infecţii severe, etc.

Manifestări de dependenţă legate de oxigenarea insuficientă:

- fatigabilitate, agitaţie;

- respiraţie superficială (frecvenţă crescută);

- ortopnee;

- mişcări ale aripilor nasului;

- cianoza pielii, buzelor şi unghiilor;

- cefalee, ameţeli, somnolenţă;

- confuzie, agresivitate.

Materiale necesare:

- sursa de oxigen: priza de perete, dispozitivul portabil, butelia de oxigen concentrat sau unitatea cu oxigen lichid;

- barbotorul sau umidificatorul – pentru umidificarea O2;

- debitmetru – un indicator folosit pentru a regla cantitatea de oxigen furnizată pacientului şi care este ataşată sursei de oxigen;

- canula nazală – care se introduce în nările pacientului;

- sonda endo-nazală – care se introduce pe una din fosele nazale pe o distanţă egală cu distanţa de la aripa nasului până la tragus;

- ochelari de oxigen, cort de oxigen (mai rar);

- masca buco – nazală cu sau fără reinhalarea aerului expirat, utilizată pentru pacienţii care au nevoie de terapie cu oxigen pe termen mai lung.

Pregătirea pacientului:

- psihică – se face la cei conştienţi, şi constă în informare, explicare, obţinerea consimţământului;

- fizică:

- se face dezobstrucţia căilor respiratorii superioare;

- se instruieşte pacientul să rămână la pat în timpul administrării şi să evite manipularea unor obiecte gen brichetă, pentru că oxigenul este un gaz combustibil care întreţine arderea;

- se măsoară pe obraz distanţa de la nară la tragus;

- se introduce sonda nazală sterilă pe distanţa măsurată şi se fixează cu romplast pe obraz;

- se aplică masca pe gură şi pe nas şi se fixează cu banda elastică reglabilă;

- se reglează presiunea şi debitul de administrare la 4-6 l/min. sau în funcţie de recomandarea medicului;

- se supraveghează comportamentul pacientului în timpul oxigenoterapiei;

- se monitorizează funcţiile vitale: R, P, T.A., saturaţia în oxigen a sângelui arterial cu ajutorul pulsoximetrului.

Îngrijirea pacientului după procedură:

- se asigură igiena bucală şi nazală;

- se observă punctele de presiune exercitate de sondă, canulă sau mască (să nu existe leziuni).

Evaluarea rezultatelor:

Se face în raport cu următorii parametri:

- coloraţia pielii şi a mucoaselor;

- caracteristicile respiraţiei;

- analiza gazelor şi a sângelui arterial;

- nivelul de energie a pacientului şi toleranţa la efort;

- starea de cunoştinţă şi comportamentul.

SUBCAPITOLUL 9: 12.9 Participarea asistentului medical la efectuarea aerosoloterapiei

Terapia cu aerosoli constă în introducerea în căile respiratorii a unei soluţii medicamentoase dispersată în particule de ordinul micronilor cu ajutorul unui dispozitiv cu aer comprimat sau oxigen.

Obiective

- umidificarea mucoasei căilor respiratorii;

- fluidificarea secreţiilor şi facilitarea expectoraţiei;

- reducerea inflamaţiei şi a edemului mucoasei căilor respiratorii.

Pregătirea materialelor:

- sursă de aer comprimat sau sursă de oxigen de perete;

- manometru pentru a controla debitul aerului;



Yüklə 1,88 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə