Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

3. Reforma in psihiatrie nu inseamna antipsihiatrie
Asa cum am vazut, principalele argumente ale nomenclaturii comuniste tin mai ales de domeniul invectivelor si al calomniei, din cauza saraciei lor in argumente. Totusi, unii tartori-profesori au inceput sa urzeasca “argumente stiintifice” acuzand pe aceia care doresc reforma in psihiatrie ca ar fi antipsihiatri, ar apartine unei notiuni care a aparut candva in psihiatria occidentala - antipsihiatria. Deci cei care nu agreeaza psihiatria lor nu sunt decat niste antipsihiatri (adica vor desfiintarea psihiatriei). Mare saracie de duh la acesti profesori!

Subiectul antipsihiatriei este putin cunoscut de catre psihiatrii nostri (educati cu cartile lui Gorgos, Ionescu, Predescu, Romila), iar in discursul lor “profesorii” nu au dezvoltat problema, mai ales ca termenul a venit ca o mana cereasca atunci cand se intensificase opozitia impotriva psihiatriei lor, cea inapoiata si abuziva. Profesori ca Lazarescu, Ionescu, Predescu, Romila aruncau inainte de 1989, ca si in prezent, eticheta de antipsihiatri tuturor acelora care doreau o cat de mica schimbare a vechilor structuri din psihiatrie sau care nu erau de acord cu ei, in prezent cei mai “antipsihiatri” fiind membrii A.P.L.R. De altfel, intr-un limbaj criptocomunist, M. Lazarescu sublinia dependenta bolilor psihice de actiunea “represiva” a societatii burgheze. Bolile psihice in conceptia sa apar ca o consecinta a “luptei de clasa”. Din aceste motive, spune profesorul, Occidentul nici nu ar mai fi interesat de problema abuzurilor psihiatrice din Europa de Est. El plange de exemplu soarta psihiatriei italiene unde, in urma unor legi “la insistentele antipsihiatrilor”, psihiatrii nu mai dispun de institutii, de spitale in care sa trateze bolnavii, in timp ce dr. Crosignani era uimit de sansele terapeutice institutionale care exista la Timisoara. Totusi, se mira ca in ultimul timp are loc si la noi o ascensiune a miscarii antipsihiatriei (a se citi miscarea pentru reforma in psihiatrie) de care, chipurile, Europa s-a despartit. Ne punem intrebarea daca in urma mult prea frecventelor vizite facute in Occident, cu eforturi financiare care nu-i apartin, atat a putut el constata in Europa - nostalgia dupa organizarea azilara care prospera in Romania sub patronajul sau.

Principala frica a lui M.L. este ca “miscarea interioara, etica a psihiatriei, ocupata cu studierea abuzurilor si dosarelor, sa nu cada in partea cealalta a baricadei, adica in antipsihiatrie. Putem sa-l asiguram ca isi face griji inutile si mai bine ar reflecta la alte probleme, cu adevarat importante.

Dar profesorul ne ofera si solutia: ”in aceste actiuni trebuie chemati numai cei de meserie” (fara discutie ca se gandeste la Predescu, Ionescu, Milea, Romila, poate si la Grecu si evident la el, adica la aceia care au “haiducit” psihiatria comunista timp de decenii devenind astfel oameni “de meserie”).

Sa lasam insa deoparte elucubratiile profesorului - care isi plateste avansarile dupa care a tanjit atat - pentru a explica de ce acesti criptocomunisti folosesc termenul de antipsihiatrie, sperand ca poate asa vor putea bara orice reforma in psihiatrie si mai ales vor bara psihiatria sociala, stadiul in care se afla astazi psihiatria europeana in care - pentru informarea lui - Italia ocupa un loc de frunte. Ajungerea la stadiul de psihiatrie sociala, pe care M. L. o vede ca “despartire de reforma”, din contra, este o desavarsire a reformei la nivelul exigentelor si nivelul stiintelor actuale care cam lipsesc la psihiatrii din tara noastra, gratie in primul rand “profesorilor”.

Este nevoie aici de putina istorie. Psihiatria a evoluat in secolul al XX-lea in trei etape succesive, in functie de dezvoltarea diferitelor stiinte (biologie, psihologie, sociologie si concepte umaniste). Deci, iata aceste etape:

1. Etapa biologica, apare la inceputul secolului bazandu-se pe explozia de cunostinte biologice (studii anatomice, de fiziologie, genetica, biochimie, descoperirea microscopului, a microbilor etc.). Kraepelin accepta modelul medical (biologic) de boala si corespondentul sau, spitalul psihiatric, construit dupa principiile spitalelor de boli somatice. Acest model a dominat absolut psihiatria Europei pana in 1945 – 1950, dar din nefericire in U.R.S.S. si in tot lagarul socialist, evolutia psihiatriei se va opri la acest nivel, singura contributie fiind ideologizarea, adica acreditarea politica a sistemului psihiatric ca fiind materialist-dialectic si dezvoltand asa-numita psihiatrie clinico-nosologica. Aceasta ideologizare a inghetat evolutia psihiatriei in tarile comuniste, respingand conceptele psihologice de exemplu (si M. L. stie cat a luptat prof. Pamfil pentru a duce psihiatria in faza psihologica). Dar acum, M.L. vrea sa continue aceeasi psihiatrie (poate se crede intr-o disciplina populata doar cu prosti) si tare as pune la indoiala extazul italianului de care amintea M. L. cand a vazut organizarea psihiatrica de la noi.

2. Etapa psihologica si a psihiatriei psihodinamice a aparut in Europa, dar din cauza razboiului a fost mult mai prolifica in S.U.A., tara de azil pentru multi oameni de stiinta, inclusiv psihologi, foarte multi fiind evrei persecutati de catre nazism. Apar concepte noi pe baza studiilor lui Freud, se naste psihologia medicala, care va pune la dispozitie noi teorii privind personalitatea, va dispune de metode terapeutice specifice, va fi capabila sa dea numeroase explicatii psihopatologice. Toate aceste concepte au fost interzise de ideologia comunista la noi si bineinteles tartorii psihiatriei comuniste au aplicat in practica politica partidului. In timp ce Europa mergea inainte, noi stagnam (ca si in cibernetica, genetica si multe altele).

3. Etapa sociologica si a psihiatriei sociale a inceput dupa al doilea razboi mondial in S.U.A. si apoi s-a extins cu rapiditate in Europa, ducand la crearea unei psihiatrii complete, bio-psiho-sociale, care in limbajul curent a fost denumita de numerosi autori drept psihiatrie sociala, nu datorita unei viziuni exclusiviste, ci pentru a accentua latura umanizatoare a psihiatriei actuale. Aceasta psihiatrie a pus in actiune mai ales noi institutii de tratament, accentuand asupra tratamentului comunitar si resocializarii, dar a creat si noi modele de boala bazate pe teoriile umaniste pe care sociologia si ideile filozofice ale secolului nostru le-a pus in circulatie.

Ultimele doua etape nu s-au desfasurat in fostele tari comuniste, deci nici in Romania, aceasta din cauza necesitatilor de puritate ideologica, a repulsiei fata de Freud si a declararii marxismului ca singura conceptie sociologica.

Aici intervine grupul de nomenclaturisti lipsiti de alte argumente si numesc antipsihiatrie orice conceptie care se abate cat de putin de la puritatea ideologica a psihiatriei socialiste.

Psihiatria epocii comuniste a ramas doar o psihiatrie biologica si azilara, iar orice iesire din front era catalogata drept crima de antipsihiatrie (adica, daca ar trebui sa explicam, este vorba de antipsihiatrie in sensul de "impotriva psihiatriei lor". Cine nu era cu psihiatria lor era evident un antipsihiatru.

Am aratat ca marea miscare sociologica de reforma in psihiatrie a aparut in Occident dupa razboi. Atunci occidentalii au observat cu uimire ca in ciuda conceptiilor umaniste care se dezvoltau si a sistemului democratic, exista o instiututie construita dupa principii totalitare - spitalul clasic de psihiatrie sau azilul. A inceput o adevarata revolutie, desi nici acolo psihiatrii nu au fost in fruntea schimbarii. Totusi, tara dupa tara, gazeta dupa gazeta au fost cuprinse de febra demascarilor si contestarilor acestor institutii care nu numai ca nu erau bune pentru tratament, dar nu ar fi trebuit sa apara niciodata. Spre deziluzia lui M. L., in Italia a fost o mare miscare sociologica, iar presa a fost in fruntea promovarii schimbarilor. Desigur au fost si unele drame. Multi psihiatri au avut senzatia distrugerii unei institutii, s-au opus si au fost si multi denigratori, dar astazi psihiatria occidentala este una sociala, iar institutia de tratament cu totul umanizata. Ca sa fiu sincer, mai degraba as crede ca M. L. minte decat sa cred ca medicul italian admira institutia pe care o conduce (de exemplu, ce s-a intamplat cu spitalul din Zam ?).

Dar o asemenea “denigrare” in contextul sistemelor democratice occidentale nu a fost niciodata interpretata ca tradare de tara sau ca antipsihiatrie, desi, asa cum am aratat si aici, procesul s-a desfasurat zgomotos. La aceste discutii au luat parte sociologi, filozofi, juristi, prelati, activisti pentru drepturile omului, psihiatri reformatori etc. Si in Occident a fost o rezistenta la schimbare din partea vechilor slujitori ai acestor institutii (fara a fi comunisti), iar marea parte a personalului a trait acea fiziologica senzatie de “distrugere” a psihiatriei, din cauza unui firesc reflex de aparare.

In aceasta teribila lupta au aparut concepte diferite care, in contextul atmosferei democratice, s-au confruntat, s-au negat reciproc, dar au format pana la urma marea Miscare Sociologica de Reforma din Psihiatrie.

O asa de mare pluralitate de pozitii si abordari a dus la posibilitatea ca, retrospectiv, sa se poata distinge doua curente importante:

a. Un curent reformator si constructiv care, supunand unei critici vehemente vechea psihiatrie, oferea solutii pe baza carora s-a dezvoltat actuala psihiatrie sociala si institutiile ei. In acest curent s-au angajat toti psihiatrii profesionisti. Rezultatul a fost o modificare totala a structurii psihiatriei, o noua viziune asupra bolii psihice si asupra institutiei de tratament.

b. O sumedenie de conceptii heteroclite emise mai ales de catre nespecialisti, care - desi au contribuit la curentul innoitor - nu au putut fi acceptate de catre specialisti, ele necorespunzand unei reforme rationale si nici practicii. Acest grup polimorf de conceptii, care de multe ori a deranjat prin tensiunea cu care erau sustinute, a fost desemnat cu denumirea de antipsihiatrie.

Nu avem idee in ce masura stiu profesorii, dar trebuie sa subliniem in mod vehement ca existenta institutionalizata a unei entitati care sa se denumeasca antipsihiatrie nu exista, iar denumirea a inceput sa capete tot mai mult aspecte peiorative, din pacate

la noi fiind utilizata doar de detractorii reformei in psihiatrie, in timp ce in Occident aceasta disputa a disparut de mult prin victoria psihiatriei sociale. Iata, deci, ce vrea de fapt dl. M. L. - o mistificare intr-un mediu care este putin informat (desi, din pacate, se pare ca el este perfect constient de acest lucru).

Pe de alta parte, teoriile antipsihiatrice sunt foarte divergente, cu variante sociatrice sau politice, cu extremisti de dreapta sau de stanga.

Inca din epoca dizidentei psihiatrice din Romania, nomenclaturistii de azi si de ieri incadrau peiorativ ca antipsihiatri pe toti cei care “ieseau din front”. De exemplu, lucrarea noastra “Psihiatria sociala” a fost scoasa din librarii si data la topit pe motiv de antipsihiatrie.

Asa cum am mai aratat, schimbarea in psihiatria romaneasca nu va veni niciodata de la aceia care profita din vechile structuri. Din acest motiv implicarea celor din afara psihiatriei (oameni de cultura, ziaristi etc.) va fi o etapa istorica necesara ca si in Occident.

Cazul Romaniei devine si mai acut prin aceea ca psihiatrii s-au calificat dupa cartile si sub indrumarea profesorilor indoctrinati de comunism. Or, dupa 50 de ani de psihiatrie biologica, ideologizata marxist, pavlovizata in epoca stalinista, va fi foarte greu pentru psihiatrii mai vechi sa se adapteze noilor exigente. Practic, acestia ar trebui sa se recalifice, domenii intregi ale psihiatriei actuale fiindu-le complet necunoscute, actiunea lor in psihiatrie fiind una de tip pompieristic, asa cum au invatat din cartile pe care le-au citit (pe care au avut voie sa le citeasca). Cu titlu anecdotic as aminti una din perlele gandirii profesorului Predescu. “Priviti, spunea el, toti medicii din alte specialitati care au emigrat s-au realizat acolo, unii in mod excelent. Nu cunosc insa nici un psihiatru emigrat care sa fi facut o mare cariera in Occident”. Nu stiu ce a vrut sa spuna profesorul, dar pentru mine a fost clar ca toti au fost “feriti de succes” din cauza subcalificarii pe care le-a asigurat-o tocmai psihiatria predata de el la catedra si prin “tratatele sale de psihiatrie”.

Este clar ca numai psihiatrii tineri, dezinteresati de ierarhizarea rigida din organizarea psihiatrica ar mai putea spera, in conditiile actuale, la o calificare corespunzatoare. Iata dar de ce exista aceasta acerba rezistenta la orice reforma in psihiatria noastra. Este clar ca A.P.L.R. va fi mereu acuzata de antipsihiatrie. Dar, subliniaza Marian Popa, A.P.L.R. este gata sa intre in competitie cu vechiul stil de psihiatrie, pornindu-se de la premiza revizuirii si innoirii psihiatriei. A.P.L.R. nu-si propune sa elimine sau sa condamne pe psihiatrii care trebuie sa se adapteze noilor concepte psihiatrice, ci isi da seama ca prin aceasta schimbare va exista o minoritate care va suferi si care va necesita toleranta si intelegere.

Dosarele abuzurilor se cer in primul rand inventariate, deoarece au existat psihiatri care au crezut sincer ca dizidentii sunt bolnavi psihici. Pe baza psihiatriei lui Predescu era foarte usor ca ceea ce nu corespundea consensului social sa poata fi incadrat intr-o clasificare rigida, in care termenul de boala avea conotatia unei boli somatice, definitiva si in mare parte irecuperabila. Restabilirea adevarului nu are nimic de-a face cu o rafuiala marunta si nu este un motiv de razboi intre psihiatri.

In anii dictaturii, prin politica izolarii intentionate, psihiatrii au fost izolati atat de medicina, cat si de populatie. Pentru cei care s-au erijat in conducatori ai psihiatriei, normalul era un om obedient fara alte opinii decat acelea ale puterii, ceea ce justifica dubla constiinta si dublul standard (unul de fatada si unul pentru tine), de fapt, o adevarata schizofrenizare sociala. Judecarea normalitatii devenise un adevarat monopol al puterii si implicit al unei psihiatrii docile si servile. Iata de ce nici azi cei numiti de atatea ori nu pot concepe nici o schimbare, declarandu-i pe cei care vor schimbarea drept dusmani ai psihiatriei.

Ce i se poate reprosa psihiatrului intr-un asemenea context aberant si represiv? In primul rand, ignorarea faptului ca societatea, sistemul au devenit patologice. Psihiatrul a fost fortat sa ignore nebunia generala si sa se limiteze la cabinetul si la cartile sale, cooperand in secret cu organele puterii pentru izolarea asa-zisilor bolnavi periculosi. Sub aceasta eticheta s-au ascuns adesea interese politice legate de dizidenta.

Psihiatria romana, ca si intregul sistem social, a fost totalitara, intretinand in fapt o atmosfera antisociala, contribuind la uniformizarea, depersonalizarea si la pierderea increderii in om. Acest lucru s-a putut petrece si fara concursul vinovat al unor psihiatri. Cei vinovati au fost putini si ei au fost numiti mereu, atat in trecut, cat si in prezent. Se pot recunoaste cu usurinta pentru ca au fost mereu recompensati de comunism pentru serviciile facute (salarii mari, cumul de functii, multe titluri obtinute fara merit, promovari rapide, plecari in strainatate aproape in mod exclusiv, liberatatea de a tipari fara acoperire valorica, avantaje economice, incalcarea legilor fara a fi sanctionati etc.).

In epoca totalitarismului psihiatria a frizat absurdul si nu logica, antisociabilitatea si nu socializarea. Lupta unor psihiatri pentru resocializare a facut ca acestia sa fie priviti cu ura si considerati periculosi.

Din punct de vedere teoretic, psihiatria comunista nu a depasit orizontul biologiei, considerand boala ca pe o fatalitate. Psihiatria viitorului trebuie sa depaseasca acest sistem si sa colaboreze cu sistemul social, dar spre binele bolnavului. Din aceste motive, A.P.L.R. a propus guvernului infiintarea unui institut de psihiatrie sociala care sa formeze specialisti apti de a lucra in psihiatria sociala si resocializare.

Situatia in care ne aflam nu trebuie sa duca la descurajare, mai ales cand drepturile omului sunt aparate si de organizatii internationale. Grupul reactionar care detine functiile principale in psihiatrie si se opune reformei nu va mai avea mult timp puterea, Dumnezeu lucreaza doar cu eternitatea.

Problema principala la noi o reprezinta astazi nasterea unei psihiatrii moderne si o ruptura de vechea psihiatrie biologica si azilara, autoritara si saracacioasa. Prin aceasta speram la sincronizarea psihiatriei noastre cu cea europeana.

Capitolul V

ABUZURILE PSIHIATRIEI POLITICE DIN ROMANIA

Studiu concret

Vulnerabilitatea psihiatriei romanesti
Asa cum subliniam in capitolele anterioare, folosirea abuziva din ratiuni nemedicale a psihiatriei a atins apogeul in cadrul regimurilor totalitare fasciste si mai ales comuniste. Periodic, acuzatia de abuz poate fi indreptata impotriva oricarui psihiatru, indiferent de unde ar proveni, si este normal, fiecare individ poate gresi. Dar acest fapt apare ca un adevarat sinistru atunci cand cuprinde un intreg sistem profesional din ratiunea de a servi un sistem nemedical - sistemul represiv a unei societati totalitare.

Abuzul politic de psihiatrie nu este, deci, odios pentru ca a existat si nici chiar prin frecventa sa mare, ci pentru faptul ca in tarile comuniste el a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata “organizatie criminala”, implicand functionari oficiali (activisti de partid, medici in calitate oficiala, organele represive ale statului, inclusiv Magistratura). O asemenea crima organizata de catre stat nu a mai fost cunoscuta in istoria umanitatii.

1. Practica abuzului politic in psihiatrie
Utilizarea psihiatriei in scopuri politice de catre apologetii comunismului romanesc nu este cel putin originala. Acest lucru a fost introdus la noi dupa exemplul sovietic si s-a consolidat pe baza acelei ”coloane a cincea”, formata din romanii care au devenit din oportunism comunisti intr-o tara in care initial existau 800 de membri de partid.
a. Rolul psihiatrului in abuz

Studiul concret al abuzului psihiatric pe baza lotului de cazuri studiat de noi s-a facut detailat. Prima problema pe care ne-am pus-o era rolul jucat de specialist in represiunea psihiatrica.

Azilul psihiatric romanesc a fost transformat intr-un instrument de persecutie politica si nu a constituit ceva abstract, ci a fost construit de autoritatile comuniste, de tartorii psihiatriei romanesti (denumire pe care am preluat-o din presa), ca un adevarat sistem opresiv. Punerea in practica a unui asemenea sistem opresiv a necesitat insa colaborarea psihiatrilor intr-o masura mai mare sau mai mica, ei acceptand cu usurinta sa fie instrumentul puterii totalitare. Nu se poate concepe abuzul psihiatric fara a vorbi si de rolul psihiatrului.

In urma studiului pe care l-am intreprins ne-a aparut ca pregnanta urmatoarea clasificare care implica si o anumita gradare a responsabilitatii:

1. Psihiatrii care au constituit oficialitatea din psihiatrie (nomenclatura) - in stransa colaborare cu Securitatea si cu organele de partid -, ei insisi ocupand mari functii de conducere in partid si poate si diferite grade in Securitate. Ei sunt aceia care au organizat constient represiunea psihiatrica in teorie si practica.

2. Psihiatrii dizidenti sau opozanti, in numar foarte mic (cel putin cei cunoscuti), intelesi, dar nesustinuti activ de marea masa a psihiatrilor. Ei au criticat sistematic sau sporadic abuzurile sau au initiat propria lor miscare de dezideologizare, neoficial sau cu acoperire, dar toti au criticat psihiatria oficiala si pe exponentii ei.

3. Marea masa a psihiatrilor onesti, dar dezinteresati si dezinformati, tributarii psihologiei “de cusca”, alipiti adesea in maniera coloniala “profesorilor” din zona lor geografica, pentru micile avantaje administrative sau pentru o viata linistita.

Din primul grup fac parte putini indivizi, poate o duzina, daca scadem din asa-zisii oficiali acele personalitati de cultura pe care comunistii le foloseau mereu ca “papusniki”, cum ii numea Lenin, sau mai degraba ca “tovarasi vremelnici de drum”. Aceasta duzina de nomenclaturisti ocupa si ocupa si azi toate pozitiile de putere, iar de pe aceste pozitii o colectivitate mica, in jur de 1.000 de persoane, manipula si manipuleaza psihiatria si pe toti psihiatrii. Pentru a face placere partidului, ei au devenit marii teoreticieni, contestatari ai conceptelor psihiatrice moderne venite din Occident. Acest grup a participat la abuz, organizandu-l si recompensand pe cei care s-au erijat in tortionari executanti.

Care era motivatia acestei colaborari cu sistemul politic comunist? Din acest punct de vedere am putut dezvalui urmatoarele motivatii:

1. Motivatia ideologica, sincera sau oportunista, de credinta in idealul comunist si de loialitate fata de partid. Pentru acesti indivizi criticarea partidului sau a socialismului putea constitui un fenomen de inadaptabilitate sociala sau chiar de boala mintala. Din aceste motive ei vor eticheta pe indivizii supusi “tratamentului” lor ca suferinzi de schizofrenie sau paranoia. Trebuie sa subliniem totusi ca la acest grup, adesea, comportamentul avea o baza de convingeri dubioase, ca dovada ca dupa revolutie unii s-au inscris imediat in partide de dreapta sau au devenit apolitici (doar dr. Angheluta a intrat in P.S.M., unde a candidat pentru Senat, fara succes).

2. Dorinta de promovare profesionala, care le dadea putere si influenta, satisfacerea ambitiilor, beneficii pentru o viata mai buna si, adesea, ambitia lor depasea sfera psihiatriei, dorind sa devina ministri, deputati si chiar membri ai Comitetului Central.

3. Calificarea lor politica a determinat numirea in functii, in timp ce calificarea psihiatrica era subsidiara. Din aceste motive trebuia mereu sa-si reinnoiasca dovezile de atasament fata de partid si de ideologie. V. Predescu a fost peste 25 de ani secretar de partid, apoi prorector, deputat in M.A.N., dar asemenea functii politice le avusese si in vremea studiilor in U.R.S.S. Din aceste motive studiul documentelor de partid, al diferitelor schimbari ideologice ocupa la ei cea mai mare parte din timp, problemele profesionale ocupand ultimul loc, pozitia lor sociala nefiind legata de profesionalitate. Problema devenea dramatica atunci cand conducerea partidului (locala sau centrala) se schimba, iar acuzatia de atasament fata de fostul sef de partid putea duce la pierderea functiilor politice care constituiau, de fapt, fundamentul carierei lor profesionale.

4. Partidul va promova cadre devotate si de incredere in primul esalon al psihiatriei pentru a facilita controlul sau si al Securitatii. In prima faza, studiile in U.R.S.S. erau absolut necesare, deoarece la atasamentul fata de partid in acea epoca era neaparat nevoie si de dovedirea atasamentului fata de Uniunea Sovietica.

In acest context, vulnerabilitatea psihiatriei a fost foarte mare, ea ramanand, practic, la discretia puterii politice. Psihiatrii din aceasta categorie trebuia sa aleaga intre partid si pacient, dar pentru prezervarea privilegiilor ei vor alege totdeauna partidul. Colaborand cu partidul si bratul sau inarmat - Securitatea -, inseamna ca aveau un dusman comun -dizidentul. De acum, explicatiile eticii persecutarii dizidentilor erau mult mai simple, asa a decis partidul, care evident nu gresea niciodata. Psihiatrul nomenclaturist stia ca patronul sau este partidul si ca orice abuz este in conformitate cu dorinta acestuia.

Ca urmare a colaborarii, psihiatrul nomenclaturist primea ca beneficiu un salariu dimensionat la maximum, plecari in strainatate, vile de vacanta, acces la magazine speciale, bunuri de lux si alte recompense pentru serviciile aduse. Din aceste motive, unii dintre ei au devenit adevarati apologeti ai comunismului chiar si pe plan international, prin atitudinea de la diferitele congrese psihiatrice.