Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

Perspectivele psihiatriei romanesti post-comuniste

Psihiatria fostelor tari comuniste si in primul rand a acelora din U.R.S.S. si Romania sufera nu numai de o grava ramanere in urma, ca urmare a transformarii ei in psihiatrie socialista si prin aceasta intr-o psihiatrie lipsita de viziune stiintifica, dar si de o cangrena cronica, cangrena abaterilor etice. Astfel, timp de multe decenii, psihiatria, cu instiututiile sale, a stat la dispozitia sistemului represiv creat cu migala de partidul comunist si de bratul sau inarmat - Securitatea.

Conducatorii psihiatriei de dupa 1989, profesori si sefi de sectie, au fost in trecutul apropiat servitorii zelosi ai ordinii comuniste si se simt deja fixati pe posturile lor, ca un subprodus corupt si arbitrar al unui regim care chiar daca nu a disparut cu desavarsire este in evident declin.

Fata de acesti dinozauri, tinerii psihiatri se simt descumpaniti si franati in lupta pentru insusirea adevaratei psihiatrii, ei fiind intimidati si astazi ca nu pot promova daca nu dau cadouri consistente sau nu sunt conformisti cu fostii si actualii sefi comunisti. Ce pot oare sa mai inteleaga acesti tineri cand citesc lucrari ale celor doi profesori, aparute acum, dar care parca vin dintr-o lume a trecutului. Din contra, fostii tartori comunisti se simt incurajati de elementele politice care conduc tara, profita de toate libertatile pe care ei niciodata nu le-ar fi acordat colegilor lor.

Sa exemplificam doar prin actiunea de defaimare in presa - pusa in miscare de un ministru, dl. Mironov, fost consilier al fostului presedinte - a unui director de televiziune (E. Valeriu), a unor ziare de partid pretinse democrate cum ar fi DIMINEATA.

Dar iata cum colaboreaza anumite organe oficiale ale statului la aflarea adevarului privind represiunea psihiatrica. Astfel, Ministerul de Interne este intrebat pe linie parlamentara daca la Universiada din 1981 au fost ridicati numai din Bucuresti 600 de indivizi si internati fortat in servicii psihiatrice. Raspunsul este dezarmant si il redau in esenta sa din memorie: "Organele M.I. au luat toate masurile pentru buna desfasurare a Universiadei, actiunea primind numele de cod ”maraton”. Datele privind aceste actiuni nu se mai pastreaza in arhive decat doar pe un termen de 5 ani. In consecinta, toate datele privind actiunea “maraton” au fost distruse".

Sa vedem ce raspundea S.R.I. aceleiasi comisii parlamentare, la cererea acesteia de a i se inmana lista psihiatrilor care au colaborat cu Securitatea. Citam tot din memorie: "Nu au existat psihiatri care sa fi colaborat cu Securitatea", dar, atentie!, "problema ramane in continuare in atentia noastra".

In fine, in legatura cu cele ce s-ar fi putut intampla, in asa numitul centru medical din str. Brosteanu (unde s-au facut experiente de spalare a creierului cu destructurante ale personalitatii de tipul LSD), caz care a aparut in presa in urma reclamatiilor celor din vecinatate. Directia Generala a Politiei subliniaza ca acolo exista o unitate medicala pentru cadrele M.I. si ca este o unitate cu paza militarizata.

Este clar, toti "au inteles" raspunsurile la intrebarile comisiilor parlamentare si ale presei si au raspuns exact ca orice activist de partid.

Iata deci fundamentul practic pe care se sprijina vechea nomenclatura din psihiatrie. Aceste persoane sunt in mod clar impotriva reformei, caci ele nu vor ataca niciodata un sistem pe care l-au creat si care, la randul sau, le-a consolidat puterea. Inapoierea psihiatriei romanesti este in primul rand exponentul inapoierii acestei clase conducatoare din psihiatrie. Aceste persoane au cazut victime propriilor actiuni demolatoare prin respingerea conceptelor care au aparut in psihiatrie in ultimii 50 de ani, numai pentru ca proveneau din Occident - psihologie, sociologie, psihosomatica, resocializare etc. Cum ar mai putea ei azi sa-si adjudece aceste concepte sau, ca sa radem, sa faca ei psihoterapie, o metoda pe care au ridiculizat-o toata viata?

In psihiatria epocii criptocomuniste ar fi prezente urmatoarele aspecte:
- Lupta acerba pentru putere a fostei nomenclaturi

Lupta pentru putere cuprinde atat vechea nomenclatura, astazi o adevarata gerontocratie, cat si comunistii din linia a doua, care din cauza incompetentei au fost mereu tinuti in in tensiune de catre marii tartori, motiv pentru care astazi asalteaza furibund pozitiile de putere (la nevoie devenind liberali sau P.N.T.C.D.-isti). Toti profesorii si sefii de sectie din psihiatrie, aproape fara exceptie, au functionat si in perioada comunista, iar astazi detin aceleasi parghii ale puterii. Desi dosarul politic pare a nu mai avea azi o mare importanta si nici partidul comunist nu-i mai poate spijini, Ministerul Sanatatii, indiferent de titular (bineinteles ca nu ne referim la catastrofalul Mincu, pentru care nu exista grad de comparatie), mentine aceiasi functionari reactionari si antireformisti. Nu exista concursuri sau concursuri reale, iar functiile obtinute sunt detinute pe viata. In acest context, si in prezent opozitia psihiatrilor este nesemnificativa, chiar tineretul nu face decat exercitii de conformism.

In aceste conditii, fosta si noua nomenclatura nu se preocupa decat de o permanenta ofensiva de “sarm”, mai ales fata de organizatiile si personalitatile din Occident, dar, ca si in trecut, psihiatria romana preocupa foarte putin pe occidentali. Daca psihiatrii americani sau englezi sunt mai circumspecti, cei germani sau olandezi si mai ales francezi s-au lasat aproape coplesiti de "sarmul" fostilor nomenclaturisti. Unii fosti nomenclaturisti detin chiar pozitii in organizatii de specialitate internationale si le detin dinainte de 1989, adica de atunci cand astfel de numiri se faceau numai la propunerea Securitatii.

- Sprijinul oficialitatilor, mai ales al Ministerului Sanatatii, pentru fosta nomenclatura comunista

Fara a face proces de intentie, Ministerul Sanatatii a promovat cu o verva ciudata in functii de decizie, uneori, oameni de varsta foarte inaintata, in orice caz pe toti tartorii psihiatriei comuniste. Astfel, comisia de psihiatrie de pe langa Ministerul Sanatatii este formata exclusiv din fostii si actualii nomenclaturisti, iar Gorgos, care se ocupa cu “ridicarea” dizidentilor, era secretarul acestei comisii de psihiatrie, dar a fost si al “Ordinului medicilor “ cea mai importanta institutie etica din medicina. Foarte frecvent, ca si in trecut, apare rotatia cadrelor cu schimbarea periodica a diferitelor functii de conducere. Profesorii comunisti din trecut (Ionescu, Milea, Grecu, Romila) sunt sefi ai problemelor psihiatritice si educa studentii si rezidentii. Toti sefii de sectie din vechiul regim detin in prezent aceleasi functii, formand stafful tuturor comisiilor de psihiatrie (expertiza medico-legala, a capacitatii de munca etc.), ei sunt singurii interlocutori ai directiei, ai strainilor care viziteaza spitalele, se impun ca singurii interlocutori si pentru presa. In provincie acesti nomenclaturisti formeaza un adevarat mandarinat local al puterii fostilor comunisti.

O data cu luarea functiei de ministru al Sanatatii de catre Mincu, comunist de trista faima, o maree neagra s-a extins si asupra psihiatriei. Toate comisiile de specialitate au fost epurate de orice medic care nu facea parte din vechiul staff comunist, Comisia pentru cercetarea abuzurilor psihiatrice - Diacicov - a fost practic desfiintata prin numirea ca presedinte a profesorului Ionescu, ceea ce a insemnat in fapt inghetarea oricarei activitati. Ministerul Invatamantului si U.M.F. Bucuresti aplica exact aceleasi masuri de tip comunist, de promovare a imposturii si a concursurilor trucate.

Desi nu mai este in functie, Mincu Iulian este cunoscut ca o persoana cu un profil moral execrabil: fost presedinte al comisiei de cercetare ideologica a cadrelor didactice, omul de casa al lui Ceausescu, cel care ii fundamenta programele de “alimentare rationala”, de fapt, de infometare a populatiei. Dar socotim ca pentru profilul sau moral nu este nevoie decat sa reproducem o scrisoare a acestui tartor incompetent catre organele de partid, scrisoare redactata la 7 mai 1970, in care isi denunta seful al carui post il voia, acesta nefiind altul decat savantul specialist in diabet prof. Pavel, chipurile maestrul lui. Reproducem scrisoarea din Viata Medicala, din 30 decembrie 1994:

“Tovarase presedinte,

La data de 29.IV.1970, cu adresa nr. 2721/1970, am primit din partea U.S.S.M., Societatea de Medicina Interna, sectie boli de nutritie, un formular semnat de prof. Pavel Ion si dr. Sdrobici Dan, cu programul Congresului National de Diabet, congres care urmeaza sa aiba loc intre 23 - 24 septembrie 1970, la Bucuresti.

In calitate de sef al Catedrei de boli de metabolism si nutritie, singura catedra de profil si for metodologic central pe tara, in calitate de membru al conducerii, nu sunt de acord cu maniera de lucru a actualului presedinte al sectiei, pentru urmatoarele motive...

Tot la acest congres se propune reconsiderarea lui N. Paulian pe motiv ca ar fi descoperit insulina. Consider ca acestei intentii trebuie sa i se acorde mai multa atentie. De fapt aici se gaseste raspunsul pentru intreaga activitate din ultimii 30 de ani a profesorului Pavel, care nu numai ca nu a creat o scoala romaneasaca de nutritie, dar a incercat sa distruga si sa denigreze tot ce a fost capabil si progresist in acest domeniu.

In primul rand, suntem obligati sa reconsideram problema Paulescu din punctul de vedere al descoperirii insulinei (urmeaza o enumerare tendentioasa de fapte).

Lumea stiintifica mondiala nu-l recunoaste si nu l-a recunoscut niciodata ca descoperitorul insulinei. A-si atribui astazi un fapt stiintific nedovedit si nerecunoscut la timpul respectiv este ridicol...

Spatiul nu ne permite sa subliniem tezele sale reactionare din finalitate in biologie, materialism, suflet si Dumnezeu etc. De asemenea, faptul ca neaga darwinismul, materialismul, evolutia il situeaza poate pe cele mai reactionare pozitii pe care s-a situat vreodata un om de stiinta roman.

Oare acestea sunt meritele pentru care U.S.S.M., prin Pavel, vrea sa reabiliteze memoria lui Paulescu...”.

Acesta este patriotul si ministrul Mincu si, imaginati-va, daca scria asa la U.S.S.M., cum isi facea el notele informative la Securitate. Si totusi, dl. Iliescu l-a numit ministru al Sanatatii. Ce putea astepta tara de la acest om? Dar psihiatria?

Sub conducerea lui Mincu, practic s-a sistat activitatea comisiilor de cercetare a abuzurilor psihiatrice. Va puteti imagina rezultatele si obiectivitatea celor numiti de el.

- Formarea Asociatiei psihiatrilor liberi

Una dintre cele mai importante actiuni din epoca criptocomunista a fost crearea Asotiatiei Psihiatrilor Liberi (A.P.L.R.). Ideea de asociere, asa cum am mai aratat, a aparut inca din perioada dictaturii comuniste. Dupa revolutie, necesitatea unei asociatii independente s-a pus cu mare acuitate si ideea de a o crea a aparut chiar in primele zile. Faptele se vor derula repede. Nomenclatura din psihiatrie era confuza si se astepta la represalii, asa cum facusera ei cu elita psihiatrilor atunci cand au luat puterea. Totusi, s-au raportat actiuni de distrugere a arhivelor prin ardere si inundare. Excesul de democratie si mai ales de anticeausism devenise la ei grotesc.

Pe 31 decembrie 1989 este lansat oficial primul apel pentru constituirea A.P.L.R. Marian Popa, pe baza unei lungi experiente de lupta anticomunista, dupa lungi discutii cu profesorul Pamfil, lanseaza un patetic apel catre comunitatea psihiatrilor, un apel nerevendicativ si fara dorinta de razbunare.

Lucrurile se vor precipita. Nomenclatura iese din amorteala atunci cand vede ca democratia ii protejeaza si, pentru a ataca, propun si ei o asociatie denumita Asociatia Psihiatrilor din Romania (A.P.R.). Se face un mare conclav la Predeal in care toti nomenclaturistii din tara discuta gravitatea situatiei. Apare acum ca iminenta numirea lui C. Gorgos ca medic sef al Capitalei. De data aceasta, viitorii psihiatri liberi reactioneaza violent. Se lanseaza un viguros protest, iar numirea lui este sistata. Se fac incercari din partea profesorilor de a-si subordona in mod paternalist A.P.L.R., dar daca Ionescu nu va reusi, din pacate, va reusi Romila. Intre cele doua viitoare organizatii au loc schimburi de mesaje si acuzatii. Grupul de la Predeal este acuzat pe buna dreptate de toate abuzurile psihiatice din epoca ceausista.

Pe 11 martie 1990 grupul de initiativa al A.P.L.R. organizeaza o discutie cu Asociatia Fostilor Detinuti Politici, unde se stabilesc jaloanele unei actiuni de reabilitare a fostelor victime ale psihiatriei comuniste. Deja in presa, dr. Diacicov lanseaza un apel pentru constituirea unei comisii de cercetare a abuzurilor psihiatrice. Comisia se constituie sub conducerea lui Diacicov si cu numerosi membri din grupul A.P.L.R. Dar nu trece mult si ministrul Sanatatii il destituie pe Diacicov si numeste un fost nomenclaturist, profesorul Ionescu, dupa care comisia practic nu mai are nici o activitate.

Pe 19 ianuarie 1990 Rompres anunta iminenta alcatuire a A.P.L.R., iar in presa apar numeroase materiale privind abuzurile psihiatrice. Pe 18 februarie 1990 se alcatuieste prima forma de statut a A.P.L.R. de catre dr. Marian Popa, dupa care incepe strangerea adeziunilor de inscriere. Se depune dosarul la judecatorie si, prin sentinta 1763/1990, pe 20 iunie, organizatia capata statut legal.

Pe 26 mai 1990 a avut loc primul congres de constituire, urmat apoi de numeroase colocvii care initial se tineau lunar in diferite centre psihiatrice din tara.

La colocviul jubiliar ocazionat de implinirea unui an de la infiintare se inainteaza parlamentului si M.S. un apel de reorganizare si reforma in psihiatrie, ramas insa fara rezultat.

In perioada 2- 4 octombrie 1992 a avut loc prima Conferinta Internationala a A.P.L.R., unde au prezentat comunicari personalitati din tara si strainatate.

Din pacate, dupa o perioada activa, conducerea, in frunte cu Romila, a adus activitatea asociatiei intr-o munca de rutina, neinteresanta, randurile asociatiei s-au rarit din cauza celor dezamagiti si care nu mai puteau realiza ca organizatia si-ar mai fi mentinut principiile initiale. Conducerea s-a bucurat de ceva castiguri materiale donate de fapt asociatiei: xerox, calculator, unele sume de bani care nu au mai fost controlate ca destinatie, sume cu care s-ar fi putut edita un tratat de psihiatrie, Romila a devenit invitatul etern in strainatate ori de cate ori se trimiteau invitatii pentru asociatie. In schimb, Romila a decis editarea unor traduceri nesemnificative, fara a mai vorbi de calitatea lor. Treptat activitatea asociatiei a devenit alienanta, metodele de conducere dictatoriale, alegerile formale si cu aceleasi rezultate (Romila presedinte), tineretul a disparut, iar organizatia s-a transformat intr-un grup legat administrativ de Romila, in sensul subordonatilor sai de la serviciul 9 la care el este medic sef. Asa a murit o mare iluzie. Azi, A.P.L.R. mai exista doar pentru unii colegi naivi din strainatate. Se impune acum o reforma a organizatiei si redarea ei catre tineret, care de fapt trebuie sa preia conducerea si sa-i stabileasca strategia. Oare Romila – profesorul - va ceda vreodata un business atat de important ?

Capitolul IV


PROBLEME ALE PSIHIATRIEI ROMANESTI POST-TOTALITARE

Europa Occidentala postbelica distrusa economic, traumatizata de ideologiile totalitare si de oroarea lagarelor de concentrare, dezvoltand o conceptie umanista si democratica, se va angaja in construirea a ceea ce ulterior se va numi “conceptia privind drepturile omului”, un instrument redutabil de opozitie impotriva oricarei forme de totalitarism sau tiranie, a carei victorie a devenit evidenta o data cu caderea si destructurarea ideologiei comuniste din rasaritul Europei si mai ales din fosta U.R.S.S.

In plin efort de constituire a unei noi conceptii privind soarta si drepturile omului, opinia publica a Europei Occidentale va fi frapata ca in imediata sa apropiere - in intimitatea ei - persista o institutie cladita dupa principiile totalitarismului pe care societatea le respinsese oficial, o institutie care injosea personalitatea umana - institutia psihiatrica de tratament, mostenita din secolele anterioare.

Asa a inceput marea revolutie sociologica din psihiatrie, revolutie care a zdruncinat din temelie nu numai spitalul de psihiatrie, dar in fapt chiar ceea ce se numea psihiatria clasica. Aceasta revolutie a impus modificari radicale atat in domeniul conceptiilor psihopatologiei, cat, mai ales, in domeniul terapiei si institutiei de tratament.

Omenirea traumatizata dupa ororile fascismului, amenintata cu un nou totalitarism - cel comunist - cu institutiile sale de tip gulag, nu mai putea sa-si permita, sub acoperirea unei ideologii invechite, sa suporte structuri institutionale carcerale, de tip azilar, institutii generatoare de suferinta si injosire umana. Din pacate, aceasta revolutie nu va avea nici o sansa sa depaseasca Cortina de fier, motiv pentru care astazi putem numara cu precizie anii de inapoiere - 45 -, la care se vor adauga, indiscutabil, altii adica exact atata timp cat sistemul criptocomunist si nomenclatura vor dainui in psihiatria romaneasca.

Romanii au descoperit dupa evenimetele din decembrie 1989 oroarea copiilor abandonati, a “caselor copilului” si a caminelor - spital, oroarea spitalelor de psihiatrie raspandite de regimul comunist pe intreg teritoriul tarii.

Daca Europa Occidentala a anilor '50 era distrusa economic, dar pregatita sa renasca spiritual, ceea ce a permis desfasurarea unei “revolutii sociologice” in psihiatrie, psihiatria romaneasca se pare ca este pe calea de a pierde sansa istorica a renasterii sale. In epoca totalitara psihiatria era o copie fidela a societatii in care se desfasura, iar dupa 1989, aceeasi psihiatrie va prezenta toate racilele societatii romanesti post-totalitare: prezenta aceleiasi nomenclaturi in posturile cheie si la toate nivelurile, deruta si lipsa de forta ideologica care sa motiveze schimbarea la majoritatea psihiatrilor, scenarii si actiuni diversioniste de tip securist, apatie generalizata, lipsa de speranta, materialism meschin etc.

Desi poate parea absurd, a vorbi de dizidenta dupa revolutia anticomunista din 1989, cand cel putin teoretic o serie de libertati au fost obtinute in ciuda caracterului oficial al sistemului democratic instaurat, toate acestea au ramas doar formale, iar daca este vorba de psihiatrie, aproape ca nu s-a obtinut nimic. Putem spune, fara teama de a gresi, ca in psihiatrie nu s-a intamplat nimic semnificativ dupa 1989. Nu este vorba aici de nuante sau metafore, sarcina de reforma a psihiatriei romanesti post-totalitare este mult mai grea decat aceea a psihiatriei occcidentale de dupa 1945.

In Europa Occidentala a acelor ani, razboiul si totalitarismul fascist au intrerupt doar pentru cativa ani un sistem democratic care, datorita disparitiei cauzelor, a putut imediat sa-si reia cursul normal. Mai mult, anii de represiune si teroare au determinat o accelerare a acestui proces. Revolutia sociologica ce a urmat a fost “in sensul istoriei”, ea venind sa desavarseasca dorinta de perfectiune a democratiei ca sistem.

Unde vede cineva la noi conditii similare? In Romania post-totalitara situatia este cu totul alta. Forta democratiei antebelice a fost puternic bulversata la inceput de catre fascism, apoi de catre razboi, de ocupatia sovietica si de peste doua generatii indoctrinate marxist, de experimentul de 45 de ani al totalitarismului comunist.

Aici nu se mai poate vorbi de nici o continuitate sau de o mica intrerupere. Democratia romaneasca trebuie reconstruita aproape de la inceput, singura speranta ramanand doar acel model de lideri occidentali, din pacate atat de indiferenti la nevoile noastre.

Fenomenul acesta este resimtit de catre intreaga societate romaneasca. Psihiatria este prea mica pentru a-si propune sa rezolve atat propria reforma, cat si revolutia democratizarii societatii romanesti.

Teoretic vorbind, actuala miscare de reforma din psihiatrie, dat fiind cadrul general in care se desfasoara, apare, ca si in perioda comunista, ca un proces anevoios si periculos, societatea noastra fiind inca impregnata cu mentalitatea comunista, iar cursul evolutiei societatii noastre nu este un drum drept spre democratie, ci am putea spune chiar din contra. Cu regret ar trebui sa recunoastem ca actuala generatie de psihiatri va realiza reforma din psihiatrie ca pe o “distrugere” a disciplinei in care ei au trait din adolescenta, pana dincolo de maturitate. Acest sentiment al “distrugerii” a fost intalnit si la psihiatrii din Occident, atunci cand reforma a fost pusa in lucru, motiv pentru care nici acolo psihiatri nu au fost in fruntea programului de reforma.

Nu este vorba aici doar de agresivitatea fostei nomenclaturi, care ocupa si azi toate functiile cheie, dar a pretinde unei generatii de medici - educata in spiritul psihiatriei socialiste, cu un nivel stiintific similar anilor 1920 - 1930, careia chiar administrativ i s-a interzis contactul cu ideile psihiatriei occidentale - sa participe la distrugerea vechii psihiatrii pe care a practicat-o si o practica inca, poate ca trebuie inteles ca li se cere prea mult. Acest lucru explica partial apatia, aderenta fata de vechi, descalificarea, teama de schimbare si acrosarea de vechea nomenclatura, cu actiunea securizanta pe care conducerea de catre aceasta o exercita (asa cum unii neadaptati tanjesc inca dupa statul paternalist socialist care le asigura viata lor de mizerie).

Chiar si in Occident, in fruntea reformarii psihiatriei s-au aflat in primul rand marii oameni de cultura, ziaristii, psihologii, prelatii si nu in ultimul rand opinia publica. Din pacate, psihiatrii romani sunt mereu in coada miscarii de reforma si poate aici se aplica cel mai bine constatarea sociologica ca “o institutie nu poate fi schimbata de cei din interiorul ei, mai ales cand acestia profita de pe urmele acestei institutii”.

O asemenea institutie nu se poate schimba decat de catre cei care sufera din cauza ei - dar cine da importanta alienatilor mentali? - sau poate de catre persoane care vin din afara instiututiei, in cazul nostru, generatia tanara. Strigatele de suferinta ale bolnavilor psihici nu sunt auzite, societatea va renunta cu dificultate la tendinta de a rejeta bolnavii psihici, iar maladia prejudecatilor va afecta inca mult timp psihiatria si pe bolnavii psihici.

Este deci firesc ca ziaristii, alti oameni de cultura care pretuiesc mai mult libertatea sa constituie “primul val” care sa ceara schimbarea unei institutii anacronice.

In psihiatrie, revolutia din 1989 nu a adus nimic esential, nici privind conceptul general de boala sau de sanatate mentala, nici in acela care priveste institutia de tratament. Dupa fervoarea descoperirii “lagarelor psihiatrice”, presa interna si mai ales cea internationala au putut sa constate cu stupoarea ca psihiatria a avut de infruntat nu numai batjocora si indiferenta structurilor de conducere psihiatrice, dar si opozitie si violenta dupa un plan bine pus la punct. Acest lucru a fost posibil deoarece intregul edificiu organizatoric, intreaga piramida a puterii in psihiatrie au ramas neschimbate si dupa “socul revolutiei” ei au constatat ca nu au de ce sa se teama si nici de ce sa-si modifice comportamentul, mici operatiuni cosmetice fiindu-le deja familiare. Astfel, daca in comunism acesti lideri ne invatau ca psihiatria este o disciplina cu “mari implicatii ideologice “, o disciplina in care materialismul dialectic se implica in mod deosebit prin explicatiile pe care le dadea vietii psihice, dupa revolutie aceiasi indivizi schimba tonul in maniera radicala declarand psihiatria ca o disciplina medicala pura, in care ideologia comunista nici nu s-ar fi amestecat, chiar si mai rau, au inceput sa acuze ca orice idee de reorganizare sau de reformare a psihiatriei ar insemna un abuz politic fata de psihiatrie.

Este clar ca intr-o psihiatrie, practic la remorca vechiului sistem si a fostei nomenclaturi, intreaga structura de opozitie si dizidenta din perioada prerevolutionara trebuie sa lupte in conditii aproape identice, fiind supusa ca si in trecut marginalizarii, persecutiei si, mai nou, unor campanii calomnioase prin presa scrisa si TV, inclusiv unor atacuri fizice directe. Acesta este si motivul pentru care Liga anticomunista a psihiatrilor, care a luat fiinta in 1979, nu mai doreste legalizarea, pentru a-si pastra intacte structurile organizatorice, in contextul in care o revenire totala la trecut, inclusiv la abuzul politic psihiatric, poate deveni oricand posibil. Din aceste motive, noi consideram ca tot ce s-a infaptuit in lupta pentru progresul psihiatriei dupa 1989 tine tot de miscarea de opozitie si dizidenta si va fi la fel, atata timp cat establishmentul psihiatric va fi impregnat de gandirea marxista si dirijat de fosta nomenclatura. In acest context opozitia din psihiatrie va continua sa fie activa, se vor folosi metodele specifice luptei din perioada comunista, se vor demasca in continuare abuzurile si se va lupta pentru promovarea unei adevarate psihiatrii sociale romanesti. Exista in acest sens o serioasa traditie. Inca din 1977, I. Vianu anunta oficial opinia publica interna si internationala despre existenta internarilor abuzive din tara noastra, de maniera in care erau tratati detinutii de constiinta. In acelasi timp cu degradarea etica a psihiatriei noastre a fost evidentiata si inapoierea sa stiintifica, abuzul ideologic al dogmatismului (I. Cucu 1979, 1982, 1983), pentru ca apoi “arestarile psihiatrice” sa fie demascate de dr. Mirontov–Toculescu, condamnandu-se utilizarea psihiatriei contra dizidentilor politici care in deceniul al optulea luase aspecte deschise si in proportie de masa (mai ales in prejma unor evenimente cu semnificatie politica). Aceste adevarate arestari psihiatrice nu se puteau produce decat cu colaborarea autoritatilor medicale care ofereau mijloacele, in timp ce securitatea oferea listele cu o persoanele indezirabile si supravegheau loialitatea psihiatrilor implicati in actiune.

Dupa 1989 s-a considerat ca ar fi firesc sa se faca un bilant al abuzurilor si nedreptatilor regimului comunist. Sute de cazuri verificate au ajuns in fata unor comisii oficiale si independente, ca un prim pas spre descoperirea adevarului.

In 1990 se va elabora Decretul-Lege nr.118 care stabileste, ca si in cazul detinutilor politici, drepturile prizonierilor gulagului psihiatric de a fi despagubiti material si moral pentru pagubele suferite. Multi au fost reabilitati, dar multi au fost refuzati in restabilirea adevarului.

Prezentand situatia din tara noastra, I. Vianu - 1990 - sublinia ca aceasta se caracterizeaza prin coexistenta unei zone de extrema libertate cu altele de teroare. Desi presa este libera si in interiorul multor institutii multi nu se sfiesc sa-si spuna opinia, stiind ca vor trebui sa infrunte riscuri, cei izgoniti de la putere recurg inca la defaimari grosolane si chiar la atentate fizice. Peste tot, si in psihiatrie in special, exista o omniprezenta a unor forte ale intunericului, in contrast cu peisajul romanesc care se naste.

In timpul regimului ceausist, Securitatea, legata prin mii de fire de activul de partid, se transformase deja intr-o forta redutabila, o adevarata monstruoasa organizatie criminala, cu multiple ramificatii, protejand nu numai regimul comunist cu toate abuzurile sale, dar evoluand si catre o retea terorista, autonoma si partial necontrolata, care se putea deda la cele mai samavolnice fapte in numele apararii tiraniei pe care o servea cu zel. Cazul psihiatriei si utilizarea ei de catre acest monstru reprezinta doar un caz particular si minor, in raport cu amploarea actiunilor sale.

Securitatea era pregatita in vechiul regim de o maniera perfecta si inarmata pentru a intra in clandestinitate, iar cazul psihiatriei ne dovedeste ca acest lucru nu numai ca era posibil, dar este si actual.

Multiplele structuri ale Securitatii, inclusiv cele din psihiatrie, care scapau probabil chiar unui control interior, erau si sunt gata a se transforma in tot atatea comandouri independente care sa actioneze pe cont propriu sau la ordin in anumite institutii sau pe intregul teritoriu al tarii si, de ce nu, si in afara granitelor.

Arsenalul securist utilizat in psihiatria romaneasca dupa 1989 a fost variat: amenintari individuale si de grup, atentate impotriva unor persoane fizice, campanii calomnioase vizand pe partizanii innoirii etc. Aceste forte din umbra constituie pentru psihiatrie principalul obstacol in calea schimbarilor, iar cancerul terorismului securist nu are in prezent nici o sansa de a fi stopat. Psihiatria a devenit astfel ostatica actualei si fostei nomenclaturi si a sistemului institutionalizat de catre Securitate inca din timpul regimului ceausist.

Poate nimic nu este mai caracteristic, subliniaza I. Vianu, decat stilul securisto-psihiatric cu care s-a actionat asupra liderului de sindicat V. Paraschiv, caz binecunoscut in tara noastra, ca si in strainatate.

Iata o mostra de ceea ce se petrecea in psihiatria romana cu doar noua luni inaintea caderii lui Ceausescu, cand intregul sistem comunist european era daramat, cu exceptia Romaniei si Albaniei. Astfel, pe 22 martie 1989, V. P. este rapit de un comando de indivizi care se identifica a fi ofiteri de securitate. V. P. este dus intr-o casa conspirativa unde, timp de 7 zile, este batut cu salbaticie si supus unor surse de lumina orbitoare. Este amenintat ca asupra lui se vor elibera cateva vipere tinute intr-o cusca alaturata. Dupa cele 7 zile de tortura este condus la Spitalul Voila, unde este internat fortat 21 de zile, fara a primi nici un tratament psihiatric, doar timpul necesar pentru disparitia vanatailor si stergerea urmelor torturii. In ziua externarii V. P. este chemat de medicul sef de sectie si, ca “psihoterapie”, i se tine un discurs in care i se cere sa renunte la convingerile sale pentru ca ar fi false, sperantele sale politice fiind irealizabile. Medicul termina cu aceasta memorabila amenintare adresata “pacientului” si prin el tuturor acelora care ar indrazni sa intre in conflict cu sangeroasa dictatura securisto-comunista: ”bolnavii sunt ingropati in pamant, iar medicii se ingroapa in hartii”, adica in dosarul de psihiatrie falsificat. Pe 18 aprilie V. P. este externat cu diagnosticul de psihoza deliranta cronica sistematizata, diagnostic in total contrast cu realitatea, un adevarat fals intelectual. Astazi, cand ideile lui V. P. s-au realizat (in treacat fie spus, el a fost declarat cetatean de onoare al orasului Ploiesti), cand s-au format numeroase sindicate independente, cum ar mai putea cei care l-au torturat sa mai sustina ca acesta a fost bolnav psihic? Ei bine, o sa vedeti ca se poate. Acest lucru il vor sustine si astazi, pe baza “hartiilor” in care si-au ingropat constiintele, in timp ce V.P. se prezinta in fata oricarei evidente ca un individ normal psihic, cu adresa si identitate.

“Suntem liberi”, spunea apelul A.P.L.R. din februarie 1990, putem spune in sfarsit adevarul, adevarul de care s-a temut atat de mult dictatura. Psihiatriei, sustin autorii apelului, i s-au conferit timp de decenii aproape un statut de clandestinitate, de specialitate minora, chiar rusinoasa, cu toate ca puterea s-a servit adesea de ea. Dar intr-o societate a aberatiei si a terorii ridicate la rang de politica de stat totul este posibil. Totul este posibil intr-o societate care cultiva conceptul de “om nou” cultivand, de fapt, ura fata de oameni, servilismul, duplicitatea.

Pe plan social s-a constituit acel “dublu standard”, acea constiinta dubla, una pentru fatada si alta pentru uz intern. Aceasta strategie si-a propus neantizarea fiintei umane si, din pacate, ea a cuprins si colaborarea unor psihiatri pentru a supune omul unui act de planificare a suferintei de catre dictatura. In acest fel am asistat permanent la macinarea rezistentei fizice si psihice a populatiei prin infometare, frig, incarcerare, deruta. Intreaga societate a devenit un lagar de concentrare, un adevarat gulag ale carui consecinte nici nu pot fi corect evaluate, dar care indiscutabil vor duce la cresterea solicitarilor de ajutor medical.

Medicul psihiatru a devenit astfel ultimul liman al sperantei, el fiind legat intim, poate cel mai intim, de tragedia intregii natiuni. Fiecare psihiatru, in acest context, a activat cu mai mult sau mai putin curaj si pricepere, adesea a trebuit sa stea in expectativa, dar majoritatea psihiatrilor au fost in primul rand oameni de bine.

Dupa revolutie, asemenea oscilatii nu-si mai au rostul sau justificarea. Pentru psihiatru nu mai exista astazi spaima privarii de libertate sau a suprimarii fizice. Din aceste motive, astazi, tacerea este o actiune culpabila, iar tactica remunerarii dupa fidelitate politica nu ar mai trebui sa-si aiba locul. Au existat, subliniaza unul dintre apelurile A.P.L.R., medici care au colaborat cu puterea, iar altii au protestat riscandu-si viata. A venit momentul ca ambii sa reevalueze situatia si sa lupte pentru renasterea morala si stiintifica a profesiei pentru care au vocatie.