Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume
• Acest concept a stat la baza elaborării sistemului informaţional de asistenţă medicală primară (în raionul Hînceşti, 2001)
Yüklə 1,2 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Obiectivele sistemului informațional
- Problemele informatizării medicinii
• Acest concept a stat la baza elaborării sistemului informaţional de asistenţă medicală primară (în raionul Hînceşti, 2001).
În anul 1997 la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie N. Testemiţanu a fost creat Centrul de resurse informaţionale medicale, oferind facilităţi medicilor şi studenţilor pentru iniţierea programelor de parteneriat cu centrele universitare din ţară şi de peste hotare şi exploatarea bazelor de date medicale internaţionale (Evidens Based Medicine, The Cochrane Library etc.).Obiectivele sistemului informațional
Problemele informatizării mediciniiExistă un şir de probleme legate de informatizarea şi computerizarea ocrotirii sănătăţii şi a medicinii în RM. Mai întîi de toate există problema de genul asigurării tehnologice. Instituţiile ocrotirii sănătăţii suferă o lipsă a mijloacelor de finanţare pentru procurarea computerelor şi tehnicii respective. Costisitoare sunt şi programele ce asigură funcţionarea acestei tehnici. O altă problemă este cea psihologică. Nu toţi medicii şi mai cu seamă personalul mediu medical sunt pregătiţi pentru implementarea MEC. O bună parte din medici nu au o prgătire specială pentru acest lucru sau nici nu doresc s-o aibă. Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde cerinţelor timpului. Programele sunt puţin adaptate la practica medicală, sistemul de ocrotire a sănătăţii în întregime. Pe lîngă toate acestea învăţămîntul se desfăşoară, de regulă, în afara instituţiilor medicale. Altă problemă este legată de acea situaţie, în care aplicarea MEC în ocrotirea sănătăţii nu este legitimată. Chiar şi acolo unde funcţionează în mod normal computerele, nu s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de ambulator, medicii ca şi 200 ani în urmă mai mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite “hîrtii”. Programiştii sunt angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti. Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor medicale. În sfera medicală există foarte multe categorii, care cu greu se supun sistematizării şi formalizării. Nu toate simptomele şi termenii medicali pot fi exprimaţi cantitativ. Un şir de afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor, iar fiecare medic fixează doar acele simptome, cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare. Aici e nevoie de o sistematizare serioasă şi de un reducţionism raţional. O mare problemă pentru medicină rămîne a fi sinonimia. În multe disciplini aparte numărul sinonimelor ajunje pînă la 25 – 40% din numărul total al termenilor. Este foarte mare ponderea şi a termenilor eponimi (formaţi de la nume proprii). Toate acestea necesită nu numai pregătirea pentru lucrul cu MEC, dar şi educarea medicilor în spiritul culturii corespunzătoare a gîndirii. Şi totuşi cîte greutăţi nu am întîlni noi, căile de informatizare a medicinei sunt cele mai diverse, rolul lor în perfecţionarea şi ridicarea eficacităţii acestor sfere este de neînlocuit. Totodată obţinerea succeselor evidente ale informatizării medicinei, a importanţei ei în organizarea activităţii curative ultimul cuvînt decisiv rămîne totuşi a fi al medicului. Funcţia umanistică a medicinei, compasiunea şi caritatea ţin numai de firea omului, de aceea toate forţele şi întreaga noastră pricepere trebuie să fie orientate spre curăţirea şi perfecţionarea sufletului lui, calităţilor sociale. Munca medicului nu este uşoară, dar cu mare perspectivă în planul de umanizare a activităţii curative, a întregii sfere medicale a societăţii. Cunoaşterea lumii şi esenţa practicii.
informatizării sferei medicale. 1. Cunoaşterea este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor, proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane. Disciplina filosofică care studiază legităţile, posibilităţile şi formele în care se realizează cunoaşterea se numeşte teoria cunoaşterei ori gnoseologia. Ca şi pentru filosofie în întregime problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi existenţă. Însă în gnoseologie ea se formulează specific – cum se referă gândurile noastre despre lumea obiectivă către această lume însăşi? Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea? Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe: psihologie, fiziologie, cibernetică, semiotică, lingvistică, logica formală ş.a. În psihologie pe primul plan stă studierea formelor şi proceselor de cunoaştere: senzaţii, percepţii, imaginare, gândire, memorie şi acele stări psihice ce au o atitudine nemijlocită la cunoaştere (dispoziţia, afectivitatea, încrederea, suspiciunea ş.a.). Teoria filosofică a cunoaşterii practic studiază aceleaşi momente, numai că în alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii a cunoaşterei, atitudinea către realitate, adevăr şi procesul atingerii lui. Teoria cunoaşterei studiază generalul în activitatea de cunoaştere a omului indiferent de specificul acestei activităţi – este ea cotidiană ori specializată, ştiinţifică ori artistică ş.a. Cunoaşterea şi cunoştinţele sunt funcţia şi latura internă a practicii. Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însuşeşte realitatea, o apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul cunoaşterii sînt cunoştinţele în care se fixează experienţa umană, se constituie planul ideal al activităţii. Cunoaşterea este un proces de activitate spirituală a oamenilor. Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice deoarece filosofia formulează o teorie a cunoaşterii, cele mai generale legităţi a cunoaşterii şi o concepţie despre lume fără de care este imposibil de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii. Teoria cunoaşterii cercetează trei feluri de relaţii: 1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţelor); 2) dintre subiect şi cunoştinţe (problema asimilării, transmiterii cunoştinţelor); 3) dintre cunoştinţe şi obiect (problema adevărului); Filosofia îndeplineşte şi funcţia metodologică formulînd calea şi principiile gnoseologice a cunoaşterii. În rezolvarea problemei cognoscibilităţii lumii materialismul filosofic reesă din afirmarea posibilităţii cunoaşterei corecte a lumii. Activitatea practică şi ştiinţa demonstrează, că noi corect cunoaştem lumea. Dacă noi putem trata bolile, aceasta înseamnă că noi corect le diagnosticăm. Însă sunt şi alte păreri – scepticism şi agnosticism, care incorect înţeleg cunoaşterea. Scepticism (din l.gr.skeptikos - ce examinează, cercetează, critică) - concepţie şi orientare filosofică ce exprimă îndoială în ceea ce priveşte posibilitatea atingerii adevărului. Scepticii pun la îndoială posibilitatea unei cunoaşteri sigure şi nu admit adevărul de valoare generală. Esenţa scepticismului constă în subiectivism şi relativism, care practic neagă deosebirea şi contradicţia dintre adevăr şi eroare şi prin aceasta exclud posibilitatea judecăţilor adevărate. Atitudini sceptice sunt prezente la Xenofan, apoi au fost dezvoltate de sofişti ca Gorgias şi Protagoras. Scepticismul “clasic” antic a fost un fenomen elenistic. Aici menţionăm trei faze principale: Pyrrhon din Elis (c.365-275 î.e.n.); Academia nouă (c.280-80 î.e.n.) şi şcoala lui Aenesidemos (sec.1 î.e.n.). Un adept al lui Aenesidemos a fost filosoful şi medicul grec Sextus Empiricus (c.200-250). Imitînd tradiţiile sofiştilor scepticii metodic subliniau relativitatea cunoaşterii umane, dependenţa ei de diverse condiţii. Pyrrhon afirma, că eroarea apare atunci cînd noi trecem de la fenomen la esenţă, cînd noi formulăm careva judecăţi despre obiect (fiindcă despre unul şi acelaşi obiect se poate formula mai multe judecăţi şi nu-i clar care-i adevărată). De aceea scepticii considerau că trebuie să ne abţinem de la orice judecăţi pentru atingerea unei linişti sufleteşti (ataraxie) iar prin ea şi a fericirii, ce este şi scopul filosofiei. Tradiţia sceptică din filosofie a stabilit legături cu şcoala empirică din medicină (cel mai cunoscut reprezentant fiind Sextus Empiricus). Agnosticism (din l.greacă a - negare şi gnosis – cunoaştere, ceea ce nu este accesibil cunoaşterii) - doctrină şi curent filosofic care neagă complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii lumii. Potrivit acestei poziţii nu se poate rezolva definitiv nu numai problema verdicităţii cunoaşterii realităţii existente, dar şi cunoaşterei esenţei şi legităţilor lumii obiective. Agnosticismul sub diferite forme se întîlneşte în decursul istoriei filosofiei, dar cei mai de seamă reprezentanţi au fost în Anglia epocii victoriene. Termenul a fost întrodus de T.H.Huxley în 1869. Formă clasică agnosticismul a căpătat datorită ideilor gnoseologice a lui D.Hume şi I.Kant. I.Kant recunoaşte existenţa lumii obiective, că ea produce influenţe asupra simţurilor. Însă datele sensibilităţii nu prezintă lucrurile propriu zis, ci modul în care ele apar, maniera fenomenalizării lor în noi. Noi percepem lumea nu aşa cum este ea într-adevăr, dar aşa cum ea ni se dă nouă şi nu putem şti dacă ea este aşa cum o percepem. Prin senzaţii nouă ni se dă numai fenomenul, dar esenţa rămîne “lucru în sine”, domeniu pe care în principiu nu-l putem cunoaşte. Dacă agnosticismul kantian apare ca rezultat a negării legăturii dintre esenţă şi fenomen, agnosticismul lui D.Hume are alt mecanism. El neagă valoarea cognitivă a “impresiilor” şi “ideilor”, ajungînd să pună sub semnul îndoielii însăşi existenţa lumii obiective, să considere drept iluzie convingerea că există ceva dincolo de lumea subiectivităţii. Noi nu putem şti de unde se iau cunoştinţele noastre – din materie cum afirmă materialiştii, ori din idee (Dumnezeu) cum afirmă idealiştii. Noi operăm cu aceea ce avem în conştiinţa noastră, ieşirea în afara conştiinţei noastre este teoretic nejustificată. Cu alte cuvinte, D Hume nu merge mai departe de senzaţiile noastre, să vadă de ce-s provocate ele. E. Mach (da şi G.Berkeley) ajunge la concluzii agnostice tot din cauza interpretării greşite a senzaţiilor. Dacă D.Hume nu vedea asemănarea dintre imagine şi obiectul reflectat, atunci Mach, dimpotrivă, nu vedea deosebirea dintre ele. Mach afirma, că senzaţia, imaginea este unica realitate (imaginea nu este unica realitate, ci doar numai copia realităţii şi nu trebuie de confundat gîndul despre obiect cu obiectul gîndirii noastre). Dacă senzaţia este unica realitate, iar obiectele – complexe de senzaţii, atunci nouă nu ne rămîne decît să ne lămurim în propriile noastre senzaţii.Reprezentanţii agnosticismului au fost şi Ch.Darwin, Hamilton, Spencer. Elemente de agnosticism se întîlnesc în multe teorii de orientare scientistă Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un domeniu vast al raporturilor dintre om şi realitate. De aceea pentru gnoseologie important este formularea noţiunilor subiect şi obiect. Acestea sunt categorii filosofice ce reflectă procesul cunoaşterii. Orice cunoaştere este o interacţiune dintre ceva ce se cunoaşte şi un cineva care efectuiază cunoaşterea. Subiectul este omul activ care cunoaşte şi transformă realitatea obiectivă în procesul activităţii sale practice. Omul este subiect în legătură cu capacitatea lui de purtător al subiectivităţii conştiente. Ca fiinţă conştientă omul este nu numai subiect gnoseologic, ci şi subiect praxiologic şi axiologic. Subiectul ca purtător al activităţii se manifestă nu ca un individ izolat, ci ca persoană, fiinţă socială, produs al anumitor relaţii, condiţii social-istorice. Sub noţiunea de subiect a activităţii de cunoaştere se înţelege mai întîi de toate omenirea în dezvoltarea ei istorică, cu toate că cunoaşterea se realizează prin activitatea unor indivizi, grupuri de oameni, comunităţi istorice, clase, generaţii şi a. Obiectul este existenţa în afară şi independent de conştiinţa noastră, este lumea exterioară, realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului. Obiectul nemijlocit al cunoaşterii este acea parte a realităţii, care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului. Interacţiunea dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii trebuie privită dialectic. Obiectul există independent de subiect, ca primar în raport cu subiectul, iar subiectul cunoscător ca secundar referitor la realitatea obiectivă, iar dacă privim interacţiunea dintre subiect şi obiect ca relaţie a două forme de realitate obiectivă, atunci şi subiectul şi obiectul sînt primare, materiale, iar rezultatul activităţii de cunoaştere ca secundar şi ideal. În procesul cunoaşterii subiectul şi obiectul se găsesc în permanenţă interacţiune şi schimbare. Însă subiectul se manifestă ca agent activ nu numai ca realizator a cunoaşterii, ci şi prin aceea că el reproduce ideal, în mod creator realitatea, obiectul cunoaşteriii prin diferite operaţii, formule, legi şi categorii. Cunoaşterea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii, cognoscibilităţii, reflectării, unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii, rolului hotărîtor al practicii şi rolului activ, creator al conştinţei. Însă conţinutul şi specificul cunoaşterei se schimba în procesul dezvoltării filozofiei. Concepţia că cunoaşterea este reflectarea lumii obiective se întîlneşte încă la filosofii din Grecia antică. Dar această reflectare se înţelegea ca o reproducere pasivă (subiectul era individual şi reflecta în acea măsură, încît acţiona asupra lui realitatea obiectivă). Cunoaşterea în întregime depindea de obiect, de precizia reproducerii lui. R.Descartes şi I.Kant înţeleg cunoaşterea ca proces activ, ca activitate intelectuală a subiectului de reproducere a obiectului în noţiuni, construcţii logice. Cunoaşterea deacum depinde de subiect, de activitatea lui intelectuală. K.Marx şi V.Lenin afirmă, că cunoaşterea este un proces social în care rolul hotărîtor aparţine practicii (de la contemplarea vie la gîndirea abstractă şi de la practică – aceasta-i calea dialectică a cunoaşterei). Astăzi filozofia priveşte cunoaşterea din punct de vedere a cognitologiei sociale, unde un rol important se atribuie infosferei, procesului de comunicare. Fiecare individ singur cunoaşte foarte puţin, majoritatea cunoştinţelor el le ia gata din cultură, din tezaurul societăţii. Are oare sens ca individul să descopere noi cunoştinţe ori să le folosim pe acele care deacum au fost descoperite de alţii?
În istoria filosofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism, care se deosebesc în privinţa izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere respective.Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduce direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. Empirismul a fost reprezentat de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18, G.Berkeley, D.Hume ş. a. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a gîndirii. Raţionalism (din lat. rationalis - raţional, rezonabil, ratio - raţiune; din fr. rationalisme) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Este contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) (vezi: senzaţia,percepţia, reprezentarea) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă. Ei consideră, că în raţiunea noastră sunt aşa cunoştinţe care nu pot fi deduse din experienţă.Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre “ideile înnăscute” (R.Descartes, G.W.Leibnitz), ori învăţătura despre “a priori” şi “ aposteriori” (în lat. “din ceea ce se află înainte; “din ceea ce vine după“) (I.Kant). Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii.Reprezentanţi ai raţionalismului au fost Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel. Reflectarea constituie baza fundamentală a teoriei dialectico-materialiste a cunoaşterii, care exprimă relaţia obiectului ca primară, iar imaginea (chipul) lui ca secundară. Toate varietăţile şi nivelurile conştiinţei şi a cunoaşterii ştiinţifice prezintă în sine forme şi niveluri ale reflectării. Filosofia dialectico-materialistă percepe reflectarea în mod dialectic ca un proces complex şi contradictoriu, proces de interacţiune dintre cunoaşterea senzorială şi raţională, dintre activitatea intelectuală şi cea practică, ca proces în care omul nu se adaptează în mod pasiv la lumea exterioară, ci acţionează asupra ei transformînd-o şi ajustînd-o scopurilor sale. În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea dialectică a două trepte - treapta sensorială (cu formele sale - senzaţia, percepţia şi reprezentarea) şi raţională (noţiunea, judecata şi raţionamentul). Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită, concret-imaginativă, superficială, ne dă informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă. Gîndirea este imposibilă fără interacţiunea cu organele de simţ. Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Din aceste considerente nu-i corect de a absolutiza, contrapune aceste momente. Helmholtz – autorul “teoriei simbolurilor” consideră că imaginea nu reflectă realitatea obiectivă, ci este un semn convenţional, simbol. Însă imaginea şi semnul nu pot fi confundate, ele sunt diferite lucruri. Imaginea este copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Semnul este reproducerea convenţională a realităţii, structura şi conţinutul semnului nu coincide cu obiectul. Semnul (simbolul) este un fenomen socio-cultural şi principalul în el este semnificaţia (informaţia pe care o poartă). Asemănătoare este şi concepţia lui I.Muller despre energia specifică a organelor de simţ, conform căreia omul percepe nu fenomenele lumii obiective, ci numai schimbările în organele de simţ, energia lor specifică. Cînd vorbim despre conţinutul obiectiv al imaginilor senzoriale avem în vedere nu numai faptul, că ele sunt provocate de lumea obiectivă, dar şi existenţa unui raport de corespondenţă între obiectul perceput şi conţinutul imaginii perceptive. Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în reproducerea obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este reflectarea obiectului în întregime. În activitatea sa omul are de a face mai des cu percepţii, decît cu senzaţii, noi reflectăm obiectele ca integrale şi numai cînd fixăm atenţia evidenţien unele sau altele însuşiri şi trăsături. Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea imaginilor care au avut loc în trecut, reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ. Reprezentarea are un caracter concret-imaginativ. Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ. Cunoaşterea raţională este legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de semne şi construcţii logice care permit existenţa gîndirii abstracte). Cunoaşterea raţională este aşa activitate cognitivă care poate funcţiona şi atunci, cînd obiectul cunoaşterei nu este nemijlocit întrodus în relaţiile subiect-obiect. Formele cunoaşterei raţionale sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul. Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Noţiunile se fixează în forme lingvistice şi constituie sensul expresiilor respective ale limbii. Noţiunea leagă cuvintele cu anumite obiecte, ceea ce face posibilă stabilirea unei semnificaţii precise a cuvintelor şi operează cu ele în procesul gîndirii. Fiecare ştiinţă are noţiunile sale în care se concentrează cunoştinţele acumulate. Cele mai generale noţiuni se numesc categorii. Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva despre obiecte. Ea poate fi simplă şi compusă. Funcţia gnoseologică a judecăţii constă în determinarea raportului dintre subiectul cunoscător şi obiect. Prin intermediul judecăţii se formează o relaţie de apreciere a realităţii, o apreciere prin compararea noţiunilor. Prin judecată se unesc cunoştinţele cu aprecierea lor, apar noi cunoştinţe pe baza altor cunoştinţe. Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize. Raţionamentul este forma gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. În cunoaştere senzorialul şi raţionalul sunt strîns legate unul cu altul, interacţionează. Unitatea lor constă în aceea, că senzaţiile noastre au un caracter conştient (noi nu numai vedem, dar şi înţelegem), iar discursurile logice întotdeauna se bazează pe datele experienţei. Baza unităţii senzorialului şi raţionalului este practica socială. Practica uneşte omul cu realitatea prin experienţa senzorială, individul în practică corelează ideile şi gîndurile sale cu lucrurile contemplate senzorial. Astăzi, de pe poziţiile cognitologiei sociale, trebuie de privit cunoaşterea nu numai ca interacţiunea acestor două trepte (sensorială şi raţională), dar evidenţierea unui nou moment - mediului informaţional, care joacă rolul hotărîtor în procesul cunoaşterii. Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul examinării pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente şi medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru a evita greşelile posibile. Yüklə 1,2 Mb. Dostları ilə paylaş:
|