Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

4.De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al lumii.

Sinergetica şi medicina.

Sinergetica posedă un potenţial metodologic şi euristic de forţă. Ea ne permite de a inventa şi a dezvolta moduri de abordare netradiţionale, necorespunzătoare standardelor, care pot stimula soluţionarea celor mai imperioase (vitale) probleme legate de supravieţuirea omenirii. În acelaşi timp nu e cazul de absolutizat metodele sinergetice, e necesar uneori chiar de a ocoli “euforia sinergetică“. Stilul de gîndire neliniar constituie un stil de cugetare contemporan şi în acelaşi timp este un stil concret-istoric, prin urmare conţine în sine elemente ce în viitor pot fi negate, dezvoltate în alte forme. Întradevăr, dezvoltarea ştiinţei, revoluţiile tehnico-ştiinţifice au argumentat pe parcursul secolelor necesitatea apariţiei unei noi mentalităţi în organizarea ştiinţei, a unui nou tablou ştiinţific, chiar a unui nou tip de ştiinţă - noosferic, care va purcede îndată după cel postneclasic, adică după tipul raţionalităţii sinergetice, care este inclus într-o formă esenţial transformată în tipul noosferic de raţionalitate. Este vorba, deci, despre necesitatea noosferizării ştiinţei şi tehnicii cu scopuri extrem de vaste, ce ar aduce la noi forme, metode şi căi de supravieţuire a omenirii. Apare, odată cu aceasta, un nou domeniu al ştiinţei - noosferologia, obiectul de studiu al căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză, examinarea etapelor de dezvoltare a noosferii, analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civilizaţiei, realizării pedeplin a principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea paradigmelor, metodelor, căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii.

Ştiinţa şi în special tehnica cu începutul revoluţiei industriale, cum s-a adeverit actualmente, a generat şi prelungeşte să genereze nu numai efecte pozitive dar şi negative în dezvoltarea omenirii, contribuind tot mai mult la aprofundarea crizei ecologice şi la amplificarea instabilităţii evoluţiei sociale. Altfel spus, progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în mare măsură e responsabil atît pentru bunurile materiale şi confortul solicitat de locuitorii contemporani ai Planetei noastre, cît şi pentru alunecarea spre o catastrofă antropoecologică globală.

Timp îndelungat în practica socială predomina strategia de supuşenie (subordonare) a naturii şi concepţia despre lumea tehnicistă în problemele interacţiunii mediului ambiant cu societatea. Într-adevăr, facultatea omului privind creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie atît la dezvoltarea economiei din societate, cît şi la degradarea biosferei. În caz contrar n-ar fi fost posibile nici sporirea economică, nici “explozia demografică“, nici “tromboza informaţională“. Despre aceasta ne mărturiseşte toată istoria dezvoltării omenirii, în deosebi cea contemporană. PTŞ a asigurat o creştere economică de mai mult de 75% şi corespunzător mărirea populaţiei de la 250 milioane de oameni la începutul erei noastre pînă la aprpximativ 6 miliarde în a. 1999, deasemenea majorarea volumului de informaţie socială de la 10⁹ biţi (apariţia graiului uman) pînă la 10²⁵ biţi (revoluţia informaţională contemporană).

Deja au fost întreprinse încercări de a elabora în baza legilor biosferice tehnologii economice ecologizate prin intermediul ideii de “neoculegere”¹ . E cazul în această ordine de idei de amintit despre constituirea tehnologiilor netradiţionale (scientofage, informaţionale) şi despre formarea modului intesiv-coevolutiv, sau noosferic, de interacţiune a sociumului şi naturii, care presupune eliminarea “tehnologiilor neolitice” şi “includerea” civilizaţiei în biosferă.

Există însă şi opinii contrar opuse vis-a-vis de soluţionarea acestei probleme. Unii autori consideră că absolut toate tehnologiile contemporane fără excepţie aduc daune biosferei, în principiu “elimină“ factorul tehnologic din “lista” mecanismelor reale de tranziţie spre civilizaţia durabilă. Ei pun soluţionarea problemei crizei ecologice pe contul mecanismului reglării biotice a mediului ambiant şi procesului depopulativ (de depopulaţie). Printre argumentele găsite la aceşti autori susţinute în favoarea unei astfel de concluzii sunt acelea că recent, în condiţiile sistemului de piaţă, schimbarea tehnologiilor se efectuiază în mediu în fiecare deceniu, atunci cînd schimbarea “biotehnologiilor”, adică apariţia noilor specii, are loc conform datelor paleontologice în mediu odată în curs de trei milioane de ani. Evaluînd (apreciind) ritmurile dezvoltării omului şi evoluţiei biosferei conform criteriilor informaţionale, ei afirmă că viteza schimbărilor în biosferă este cu şapte puteri (10⁷ ) mai lentă decît viteza acumulării informaţiei culturale. Această imensă diferenţă de puteri a predeterminat prioritatea tehnologiilor create de om în comparaţie cu “tehnologiile” biosferei, care cu succes se blochează şi chiar se înlătură.

Probabil că ritmul înalt al evoluţiei tehnologice poate deveni util în calea spre soluţionarea crizei ecologice dacă factorul informaţional-tehnologic va deveni “aliatul” ecologiei. Dar acest fapt poate avea loc doar în cazul cînd tehnologiile bazate pe epuizarea resurselor materiale vor fi transformate în tehnologii neprimejdioase, inofensive, scientofage ceea ce, de regulă, e posibil folosind tehnologiile mai sus enunţate “neoculegătoare”. Aceste tehnologii (tehnologiile ecofile), compatibile cu biosfera, în evoluţia lor nu cer o separare de ea, dar invers. În vederea realizării acestui scop e necesar de a reorienta ştiinţa spre noi obiective, iar tehnologiile netradiţionale de a le crea pe principiile dezvoltării durabile. Bizuindu-se pe o astfel de paradigmă se poate de aşteptat că ştiinţa, păşind pe calea dezvoltării durabile, se va pomeni într-o stare de revoluţie noosferică ordinară, fiind însoţită din capul locului de noosferizarea PTŞ, de umanizarea şi socializarea tehnicii şi tehnologiei, cea ce constituie o premiză de bază a supravieţuirii omenirii.

În istoria dezvoltării cunoaşterii teoretice e logic a evidenţia cîteva genuri de revoluţii ştiinţifice şi corespunzător tot atîtea tipuri de ştiinţă: clasică cu cele două stări ale ei - disciplinară şi disciplinar-organizată, ştiinţa neclasică şi cea postneclasică, care în opinia unor autori¹ definitivează istoria revoluţiilor ştiinţifice globale. Actualmente însă a devenit clar că o dezvoltare stihiinică a ştiinţei în limitele civilizaţiei industriale se învecinează cu dispariţia acesteia. Omenirea nu e satisfăcută nici de ştiinţa postneclasică, şi nici de sinergetică, din cauza că ea nu-i capabilă de a soluţiona pînă la capăt problematica ecologică. Strategia dezvoltării durabile conduce la o nouă fază de bifurcaţie pe calea schimbărilor revoluţionare ale ştiinţei, care ori va pieri odată cu omenirea, ori concomitent cu ea va porni spre o nouă etapă de dezvoltare, spre etapa noosferică, selectînd alte scopuri şi alte valori de transformare ale acesteia. Cu cît mai promt ştiinţa postneclasică se va transforma în cea noosferică, cu cît mai activ se va efectua noosferizarea PTŞ cu atît mai rapid se va realiza obiectivele noosferogenezei.

Dacă în ştiinţa postneclasică cu tipul ei de raţionalitate ştiinţifică se iniţiază conştientizarea conexiunii activităţii teoretice şi produsului acesteia cu valorile sociale, iar “orientările umanistice devin primordiale în determinarea strategiei investigaţiilor de cunoaştere”¹, apoi revoluţia ştiinţifică noosferică ne aprofundează în această ordine de idei cu mult mai eficient. În antropocentrismul extensiv al ştiinţei postneclasice apar schimbări ce ţin de umanismul noosferic, care la rîndul său neagă antropocentrismul clasic şi treptat conduce la un nou principiu de organizare al ştiinţei contemporane - la principiul biosferocentrist. În afară de asta apare şi un nou tip de viziune asupra mediului ambiant şi a interacţiunii acestuia atît cu fiecare om în parte, cît şi cu toată omenirea. În locul civilizaţiei tehnogene strîns legată de “umanismul de consum” vine o nouă civilizaţie, civilizaţia informaţional-ecologică (noosferică) cu forma ei proprie de ştiinţă şi de raţionamente socionaturale² .

Aidoma întregii dezvoltări a civilizaţiei e posibil în principiu a reorienta ştiinţa spre valorile general-umane ale strategiei noosferice. Ştiinţa şi numai ştiinţa poate să se manifeste în calitate de remediu eficace, capabil de a elabora paradigma şi strategia dezvoltării durabile, de a asigura supravieţuirea omenirii.

Actualmente, în condiţiile noosferizării PTŞ, traversării spre noosferogeneză rolul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei trebuie să se modifice radical. Aceste fenomene sunt chemate să contribuie substanţial la ecologizarea atît a conştiinţei, cît şi a societăţii în întregime, la formarea unei noi civilizaţii - societăţii ecologice inofensive. Astăzi ştiinţa e percepută ca o componentă extraordinar de importantă în elaborarea modelului de dezvoltare durabilă.

Viitoarea noosferă, în principiu, nu poate fi creată atît în lipsa concepţiei dezvoltării durabile, cît şi prin neglijarea potenţialului ştiinţifico-tehnologice anterior. Ea (noosfera) rămîne deasemenea o utopie în absenţa reorientării priorităţilor în domeniul ştiinţei de la problemele militare şi tehnice la cele ce ţin de problematica sociotehnologică. E vorba, deci, despre transformarea paradigmei dezvoltării durabile şi a perspectivei ei noosferice într-un sistem de orientări intelectuale, profesionale, conceptuale şi practice necesare fiecărui individ în scopul dezvoltării multilaterale a tuturor locuitorilor Planetei noastre.

Tranziţia spre o dezvoltare durabilă e posibilă din punct de vedere al ştiinţei contemporane doar într-o variantă globală, iar în perspectivă în cea cosmică. Şi totuşi, fiecare ţară trebuie să adopte concepţiile sale naţionale, strategia şi alte documente de pronosticare referitoare la elaborarea şi realizarea programului de dezvoltare durabilă. La etapa actuală e important de a se include în această activitate cît mai operativ, de indicat rezervele existente în ştiinţă, tehnică, instruire, în potenţialul spiritual intelectual al poporului fiecărei ţări. Noosfera poate să devină o realitate doar în cazul cînd ea va fi solicitată, depăşind toate celelalte forme ale activităţii sociale de ştiinţele naturale, sociale şi tehnice, de tot sistemul culturii şi învăţămîntului. Modul de abordare noosferic, noosferizarea PTŞ nu numai că radical înfluenţează asupra profunzimii investigaţiilor trecutului şi aprecierii adecvate a prezentului, dar conturează şi viitorul. S-a argumentat că dezvoltarea noosferică poate fi intensificată şi prin axiologizarea intelectualizării, compiuterizării şi scientizării sistemelor sociale, iar acest fapt poate să contribuie la supravieţuirea omenirii doar executînd o informatizare deplină a sociumuluii în primul rînd efectuînd o realizare adecvată a informatizării ecologice, o acumulare de forţă a posibilităţilor modelării cognitive globale a proceselor naturale şi socioeconomice, o trecere la procedurile de acumulare şi de translare “fără hîrtie” a informaţiei, crearea sistemului de comunicaţii globale, constituirea spaţiului unic informaţional şi ecomonitoringului planetar.

Deci, ştiinţa şi tehnica contemporană, sistemul de instruire şi cultura în întregime sunt chemate de a soluţiona problemele fundamentale în dezvoltarea omenirii şi anume a elabora noi paradigme de supravieţuire a omului şi biosferei, a formula doctrine neordinare de ieşire a civilizaţiei din criza ecologică globală, a motiva, fundamenta şi argumenta concepţia dezvoltării durabile şi devenirii noosferei.

E cunoscut faptul că particularitatea fundamentală a sistemului viu o constituie istorismul acestuia. Orişice organism se dezvoltă în timp şi păstrează în “memoria”sa momente din evoluţia anterioară. Sinergetica ne-a argumentat că o astfel de facultate, adică prezenţa schimbărilor istorice, este proprie şi naturii anorganice. Ele (schimbările) sunt formulate, de exemplu, în legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am menţionat deja. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi medicina. Modurile de abordare sinergetice faţă de procesele biologice se realizează cu o eficacitate tot mai avansată. Originea (provenienţa) vieţii şi asimetriei moleculare, evoluţia prebiologică, procesele biologice periodice, morfogeneza şi apariţia imunităţii - în toate aceste domenii sinergetica şi-a manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. Ulterior ne v-om canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă.

Fără îndoială că organismul, specia, populaţia, biosfera reprezintă în sine nişte structuri disipative, adică sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de sisteme sunt descrise prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Analiza lor ne vorbeşte că pentru anumite valori ale parametrilor sistemului în ultimul apar indurabilităţi şi, deci, bifurcaţii ce brusc schimbă starea lui. Aceste bifurcaţii sunt similare tranziţiilor de fază. E vorba că procesele de bază în lumea vie sunt nişte fenomene de creştere (de înmulţire) şi de formare a speciilor. Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire autocatalitice, dirigate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. În dinamica populaţiei există faze de înmulţire (de creştere) furtunoase, rapide care se înlocuesc (se schimbă) prin procesul stocastic de dezvoltare.

Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor), Kant şi Laplas care au creat modelul teoretic de apariţie a sistemului Solar dintr-o nebuloasă primară haotică. Alt sinergetician de forţă a fost, credem noi Darwin care o stabilit mecanismul apariţiei şi dezvoltării biosferei reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică, întîmplătoare. Acest mecanism îl constituie selecţia naturală . Modelul lui Kant şi Laplas actualmente suscită doar un interes istoric, pe cînd teoria lui Darwin, care aparţine celor mai avansate performanţe a gîndirii umane pe deplin îşi păstrează şi în prezent importanţa sa ştiinţifică. Darwin deci, poate fi socotit unul din fondatorii sinergeticii contemporane. El pentru prima dată a reprezentat schema formării speciilor prin intermediul divergenţei. Divergenţa speciilor înseamnă o scădere, o micşorare a simetriei. Strămoşul nostru locuia în bordei, unii din urmaşii (descendenţii) lui sau urcat pe copaci, alţii au valorificat zonele de litoral.

În teoria evoluţionistă contemporană are loc o discuţie aprinsă dintre reprezentanţii gradualismului şi punctualismului. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuiază treptat, puţin cîte puţin, ultimii cred că ea se realizează într-un timp comparabil scurt, cu mult mai redus decît perioada stasisului, adică existenţa stabilă a speciei. Însă modelele matematice ne demostrează că formarea speciei e asemenătoare tranziţiei de fază. Tranziţia poate fi şi graduală, însă punctualismul este mult mai probabil. Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a soluţiona această controversă.

Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra deasemenea prin exemplul înmulţirii moluştelor şi melcilor. Modelul principal aici devine schema activator - inhibator, adică cele două componente antagoniste ale evoluţiei. Primul duce la accelerarea mersului (curgerii) proceselor, deseori prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare, iar al doilea provocă o încetinire a înmulţirii rapide. Joaca complicată a acestor doi factori polari are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi duce la momente surprinzătoare în lumea viului. În favoarea teoriei numai ce expuse, deasemenea şi a teoriei lui Darwin (selecţia naturală) ne vorbesc şi lucrările lui M.Eigen (savant german, laureat al premiului Nobel).

Apariţia evoluţionistă a biosferei din haos ne vorbeşte despre imprezicerea mersului evoluţiei. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi început din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel “de partide de şah“ este întîmplător. Situaţia e similară cu meteorologia, care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat.

Teoria evoluţionistă contemporană creată în anii ‘30 ai sec. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţională. Actualmente în ştiinţă apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioară a teoriei evoluţioniste cu biologia moleculară, a sinergeticii şi teoriei informaţiei, unde savanţii au dobîndit deja rezultate îmbucurătoare.

Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină, mai ales cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman. Pentru funcţionarea normală a tuturor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine, de regimul haosului determinat. Respiraţia omului, bătaia (pulsaţia) inimii lui, ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hormonale, echilibru psihic - pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos, necesară pentru susţinerea sănătăţii omului.

De exemplu, aritmia inimii este periculoasă, însă nu mai puţin riscante (ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură reglementate, care deasemenea ne vorbesc despre prezenţa patologiei. O inimă cu bătăi prea reglementate nu e capabilă de a reacţiona flexibil la schimbările condiţiilor externe, capacităţile ei adaptive se micşorează (scad semnificativ). Savanţii din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au ajuns la concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine.

În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor dinamice, intensiv dezvoltă noţiunea de “maladie dinamică“. Organismul uman este un sistem de autoreproducere, de autoacţiune. Teoria haosului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tratarea maladiilor, în particular, în prevenirea acceselor acute ale bolilor. Problema aici este următoarea: cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos, cît haos poate rezista organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească; cînd occilaţiile haotice sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate? Răspuns la aceste întrebări putem găsi prin metodele sinergeticii, prin modurile de abordare neliniare.

După cum vedem, sinergetica actualmente radical influenţează metodele şi mijloacele de investigare în ştiinţele medico-biologice. E necesar deci, ca toţi ce-i ce sunt antrenaţi în cercetările acestor domenii ştiinţifice să se familiarizeze profesional cu metodologia sinergetică, care va avansa spre noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale.

1 Claude Bernard. Întroducere în studiul medicinei experimentale.

1 Mai am=nun\it vezi: Teodor N.|]rdea. Sinergetic=, aliniaritate, autoorganizare. Calea spre [tiin\a postneclasic=. Chi[in=u, 1998.

2 Vezi: Escande J.P. La deuxime cellute. Paris, 1983. P.66

2 Marcarea acestor judecăţi se face cu ajutorul primei vocale – A (sau a doua – I )din grecescul Afirmo. Judecăţile negative – respectiv de la cuvîntul Nego (prima – E, sau a doua – O ).

3 Spre exemplu, de la descoperirea efectului fotografiei şi pînă la realizarea ei în practică au trecut 100 de ani, pentru legătura telefonică – 50, radio –35, radiolocaţia – 15, televiziunea – 12, bomba atomică – 6, tranzistorul – 5, scheme integrale – 3 ani.

4 А.И.Ракитов. Философия компьютерной революции, с.227

5 Гусейнов А.И. Этика ненасилия. Вопросы философии, № 3, 1992.

6 O.Drîmba. istoria culturii şi civilizaţiei. B.1985, p.5.

7 Ecologie (din gr. oikos – toată casa, toţi locatarii şi logos –ştiinţa)- compartiment al biologiei care se ocupă cu studierea relaţiilor dintre organisme, plante şi animale şi cu mediul lor de viaţă (biotic şi abiotic).

8 “Curierul de seară”, 23 ianuarie 1997.

9 Operele principale ale lui O.Comte sunt: “Cursul de filosofie pozitivă”(1830), “Discurs asupra spiritului pozitiv”(1844), “Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie ce instituie religia umanităţii”(1851-54), “Catehismul pozitivist” (1852).

1 ¹ Vezi: Пригожин И. Философия нестабильности //Вопросы философии.1991. № 6. С.50

1 ¹ Celulele lui Benar constituie apariţia alveolelor hexaedrice în lichide care sunt încălzite dedesubt uniform. E vorba de untdelemnul (ulei) încălzit pe tava. La o oarecare temperatură critică el se autostructurează în aşa fel că fluxurile de vîrtej (turbionare) creează o structură strict formată de tipul fagurilor de albină

1 ¹Vezi: Урсул А.Д. Перспективы экоразвития. М., С. 170-185

1 ¹Vezi: Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè. Ì., 1995.Ñ.303

1 Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè , c. 306

2 Vezi: Teodor N.Ţîrdea Informatizarea,cunoaşterea, dirijarea socială. Eseuri filosofice. Chişinău, 1994, p.104-112