Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

7.

Observaţia - metodă a cunoaşterii empirice, care are scopul de a culege, acumula şi descri faptele ştiinţifice. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea ştiinţifică. Observaţia este studierea intenţionată, planificată, sistematică a realităţii. Metoda observaţiei foloseşte diferite procedee, ca compararea, măsurarea ş.a. Dacă observaţia obişnuită ne dă informaţia despre particularităţile calitative ale obiectului, atunci măsurarea ne dă cunoştinţe mai precise, caracterizează obiectul din punct de vedere cantitativ. Observaţia cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace tehnice (microscop, telescop, aparatul roentgen ş.a.) ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor diapazonul realităţii studiate. În acelaşi timp observaţia ca metodă de cunoaştere este limitată, observatorul numai constatează aceia, ce se petrece în realitatea obiectivă, fără a interveni ori produce careva schimbări în ea. Pînă în sec. XVII observaţia clinică se socotea unica metodă de cunoaşterea în medicină. C.Bernard numeşte această perioadă a medicinei observaţională, pentru prima dată arată caracterul limitat al acestei metode şi este pionierul medicinei experimentale. În unele profesii (medicina, criminalistica ş.a.) spiritul de observaţie este foarte imporatnt. Particularităţile observaţiei în medicină sînt determinate de rolul şi consecinţele lor. Dacă la nivelul observaţiei medicul nu constatează ori nu fixează anumite simptome şi schimbări, atunci asta automat duce la greşeli în diagnosticare şi tratament.
Experiment (din lat. experimentum - încercare, experienţă) - procedeu de cercetare a unor fenomene printr-o acţiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiţii, care să corespundă scopurilor cercetării, sau prin modificarea procesului în direcţia necesară. Experimentul este aşa metoda de cunoaştere cînd cercetătorul acţionează asupra obiectului, formînd condiţii artificiale pentru evidenţierea anumitor trăsături, cînd conştient se schimbă desfăşirarea proceselor naturale ori cînd obiectul sau procesul se reproduc artificial. Experimentul permite studierea obiectului în stare “pură“ (cînd se exclud factorii secundari) şi în condiţii extremale. Experimentul poate fi repetat de cîte ori e nevoie. Dacă în condiţii reale noi depindem de mersul natural al proceselor şi fenomenelor, în experiment noi puten repeta aceste procese şi fenomene atîtea ori, cît este necesar pentru căpătarea informaţiei adevărate.

Este imposibil ca ştiinţa contemporană să se dezvolte fără folosirea experimentului.Experimentele se folosesc cu scop de cunoaştere, pentru rezolvarea unor probleme ştiinţifice, verificarea cărorva ipoteze şi în scopuri didactice. Cu alte cuvinte, sunt experimente de cercetare, de verificare şi demonstrare. După modul de acţiune deosebim experiment fizic, clinic, biologic, psihologic, medical, social ş.a. În dependenţă de condiţiile în care se petrec experimentul se divizează în experiment de laborator şi natural. Experimentul de laborator se petrece pe modele materiale (animale, plante, microorganisme şi a.), ori modele ideale (matematice, informaţionale ş.a.).

În medicină experimentul înclude în sine intervenţia activă asupra omului, care duce la schimbarea proceselor fiziologice şi patologice cu scop ştiinţific ori curativ. Într-un sens mai îngust experimentul medical este folosirea pentru prima dată şi în mod singular a unor metode de acţiune asupra organismului uman cu scop de cercetare ori curativ. Dar nu întotdeauna aceea ce folosim pentru prima dată este experiment. De aceea trebuie de deosebit experimentul (care se pune planificat şi cu scop de cunoaştere) de tactica nevoită în tratament.

Experimentele medicale pot fi clasificate după scopul lor - în experimente ştiinţifice şi practico-ştiinţifice ori curative. După obiect – experimentele savanţilor şi medicilor asupra sa (măcar că astăzi ele nu se recomandă), experimente pe bolnavi şi pe oameni sănătoşi. După volumul de intervenţii – experimente care se petrec pe organism în întregime ori pe anumite organe. După modul de acţiune – experimente chirurgicale, terapeutice, farmacologice ş.a. Deosebim experiment clinic (natural) şi de laborator (pe modele).

Aprobînd folosirea experimentului în medicină, societatea cere de la medici respectarea anumitor norme juridice, care garantează drepturile omului. Majoritatea experimentelor trebuie să se petreacă în condiţii de laborator, pe modele. Experimentele clinice se admit numai în acele instituţii medicale unde sunt condiţii optimale şi posibilitatea controlului din partea specialiştilor medici. Pentru realizarea experimentelor clinice este necesar respectarea următoarelor condiţii:

• 
  Excluderea rezultatelor letale şi consecinţelor negative, trebuie să fim încrezuţi că experimentul n-o să aducă daună bolnavului.
  
• 
  Metoda folosită trebuie să conţină ceva nou.
  
• 
  Experimentul şi necesitatea lui trebuie să fie argumentat ştiinţific.
  
• 
  Pentru petrecerea experimentului trebuie să avem permisiunea instituţiilor respective.
  
• 
  Este necesar şi consimţămîntul bolnavului ori rudelor.
  
• 
  Informaţia primită din experimentele de laborator, pe modele (animale) să fie folosite în clinică cu o mare atenţie, fiindcă modelul şi originalul nu-s identice şi extrapolarea acestor cunoştinţe asupra omului pot fi privite numai ca ipoteze.
  

8.

Cunoaşterea ştiinţifică presupune descoperirea unui nou fapt ori unui nou mod de explicare a fenomenelor. Diagnosticarea medicală nu este descoperirea a ceva nou, ci este recunoaşterea fenomenului dat (procesului patologic concret) la un anumit individ. Medicul în procesul diagnosticării merge de la noţiuni generale cunoscute (diferite boli ca unităţi nozologice) la ceva necunoscut singular (boala la persoana dată).

Diagnosticarea medicală (ca recunoaştere a bolii) este un proces de desemnare a bolii pe baza cunoaşterii simptomelor şi trăsăturilor ei şi găsirea lor la bolnav. Diagnoza este constatarea unităţii nozologice (anumită formă a procesului patologic) şi diferenţierea ei de alte unităţi nozologice. Diagnosticarea este un raţionament, care se bazează pe anumite legi a logicii formale (legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente. Aceste legi a logicii sunt obligatorii şi caracteristice pentru toate operaţiile de gîndire, au un caracter normativ. Deaceea calitatea diagnosticării depinde nu numai de modul cum medicul examinează bolnavul, dar şi de capacitatea medicilor de a gîndi logic.

În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi tratament, formarea modelelor informaţionale a bolilor şi diferitor sisteme de experţi. Folosirea computatoarelor în medicină are o perspectivă multpromiţătoare, deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Odată cu aceasta informatizarea medicinei duce la consecinţe atît pozitive, cît şi negative.

Ca rezultat al informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. Compiuterizarea medicinei totodată poate să ducă şi la standartizare, deumanizare. Numai în manual tabloul clinic al bolii este clasic, în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care computerul nu poate să le evidenţieze. Mijloacele tehnice şi computerele, fiind surse de informaţie despre bolnav, măresc distanţa dintre medic şi pacient, medicul preferă să contacteze mai mult cu tehnica, decît cu omul viu. Deasemenea se măreşte probabilitatea apariţiei greşelilor medicale, fiindcă dintr-un complex mai mare de metode şi procedee de diagnosticare şi tratament trebuie de ales pe cele mai optimale, deci totul o să depindă de pregătirea profesională a medicului şi atitudinea lui faţă de datoria sa. Informatizarea medicinei contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei muncii creatoare.

Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Şi totuşi sistemele de experţi sunt limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului respectiv, ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli posibile. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu maşina). Computerizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate înlocui complet metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să posede atît metodele clasice, cît şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru asta se cere o pregătire profesională a medicilor mai amplă, care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-metodologică.

Filosofia științei

CONCEPTUL DE ŞTIINŢĂ
I. Ştiinţa drept activitatea de cunoaştere specifică

a) Esenţa noţiunii de activitate

b) Scopul ştiinţei

c) Ştiinţa ca proces de cunoaştere

d) Mijloacele de cunoaştere

2. Ştiinţa drept sistem de cunoştinţe

a) Ce produce ştiinţa?

b) Criteriile caracterului ştiinţific al cunoştinţelor

c) Stilul ştiinţific de raţionalitate

3. Ştiinţa drept activitate socială specifică

a) Ştiinţa ca institut social

b) Perspectiva dezvoltării ştiinţei şi specificul ei în sec. al XXI-lea

c) Despre paraştiinţă

I. Ştiinţa drept activitatea de cunoaştere specifică

Care-i conţinutul şi esenţa fenomenului “ştiinţa”? Cînd apare ştiinţa şi care-s perioadele de dezvoltare a ştiinţei? Prezintă interes coraportul dintre ştiinţă şi filosofie, dintre ştiinţă şi alte forme ale conştiinţei sociale. În fine, constituie oare ştiinţa o formă de activitate umană şi dacă - da! - apoi care-i specificul acestei activităţi? A răspunde la acestea şi alte întrebări ce tangenţiază cu ele nu-i atît de uşor, însă e necesar, dacă dorim să ne disluşim în esenţa ştiinţei.

Actualmente există nu numai o mulţime de difiniţii ale ştiinţei, dar şi diverse moduri de abordare, de interpretare a acestui fenomen.

Ştiinţa în prima lectură constituie o formă a conştiinţei sociale care înglobează un domeniu de activitate al cărui scop este acela de a studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi gîndire, însuşirile, raporturile dintre ele,legităţile lor. Chiar o astfel de simplă definiţie a ştiinţei prin modul de abordare descriptiv ne vorbeşte că ea reprezintă un fenomen spiritual, sociocultural deosebit de complicat şi deci conceperea esenţei acesteia necesită noi şi noi eforturi intelectuale considerabile.

a) Care-i esenţa noţiunii de activitateUlterior, reieşind din situaţia contemporană care s-a creat în activitatea ştiinţifică, dezvoltarea conceptului de ştiinţă e necesar de efectuat utilizînd modul de abordare sistemic - de activitate. Deci, ştiinţa e logic a o interpreta ca o sferă de activitate umană specifică, care substanţial se deosebeşte de celelalte domenii de activitate, de exemplu, religioasă, estetică, morală, inginerească, economică, politică, cotidiană etc.

Activitatea reprezintă o formă(proces) specifică umană de atitudine activă vis-a-vis de lumea înconjurătoare, conţinutul căreia îl constituie schimbarea acesteia cu un scop bine determinat şi transformarea ei în interesele oamenilor. Activitatea, deci, reprezintă unitatea obiectivizării şi dezobiectivizării. Activitatea omului preconizează o confruntare anumită a subiectului şi obiectului de activitate: omul îşi opune lui obiectul de activitate, care trebuie să primească o formă şi o proprietate nouă, să se transforme din material în obiect şi produs al activităţii.

Orişice activitate înglobează în sine scopul, metodele şi mijloacele de activitate, rezultatul activităţii şi însuşi procesul de activitate(diverse forme ale instituţiilor sociale).

b) Care-i scopul ştiinţei, reieşind din paradigma că ea reprezintă o formă de activitate? Scopul de bază, principal al ştiinţei îl constituie acumularea cunoştinţelor despre realitate, imaginînd lumea cu ajutorul noţiunei de adevăr. Cunoştinţele se dobîndesc şi se acumulează de către om în toate domeniile de activitate ale lui - şi în politică, şi în economie, şi în artă etc., însă aici dibîndirea cunoştinţelor nu reprezintă scopul principal.

c) Ştiinţa ca proces de cunoaştere.Metodele de cunoaştere

Ştiinţa ne dă posibilitate de a cunoaşte realitatea în dezvoltare, ea ne reprezintă tabloul global al evoluţiei lumii, începînd cu apariţia Metagalacticii, care a avut loc aproximative 20 mlrd. de ani în urmă şi pînă astăzi. Cunoaşterea se efectuiază cu ajutorul anumitor metode, care în principiu se folosesc pretutindeni. Este vorba de inducţie şi deducţie, analiză şi sinteză,abstractizare şi generalizare, idealizare, analogie, descriere, explizaţie, argumentare, pronosticate, ipoteză, aprobare şi dezminţire etc.

În ştiinţă se evidenţiază două niveluri de cunoaştere - empiric şi teoretic, fiecare posedînd metodele sale specifice de cercetare.

Cunoaşterea empirică furnizează ştiinţei fapte, ficsînd totodată conexiunile durabile, legităţile limii obiective. Metodele fundamentale de acumulare a le cunoştinţelor empirice sunt observarea şi experienţa.

Măsurarea ca metodă empirică dă posibilitate de a evidenţia caracteristicile cantitative a realităţii

În cunoaşterea empirică socială multilateral se folosesc acumularea informaţiei despre realitate(datele statistice), sistematizarea acesteia, deasemenea diverse tipuri de sondaj sociologic.

Dar fără teorie este imposibilă o percepţie integrală a realităţii. O acumulare goală a faptelor nu constituie ştiinţă, aşa cum o gramadă de petre nu reprezintă o casă - spune A.Poincare. Dar teoriile nu apar ca o generalizare liniară a faptelor. Aici procesul este mult mai complicat şi implică interacţiunea ştiinţei şi culturii în întregime. Teoreticienii pe larg întrebuinţează în cercetările lor experienţele imaginare (închipuite), unde se analizează variantele posibile de comportare a obiectelor idealizate de savant. Dezvoltarea acestui tip de gîndire filosofică o găsim în experimentul matematic folosit încă de Galilei (Aici se folosesc modelele matematice şi sistemele compiuterale).

O semnificaţie importantă posedă în cunoaşterea teoretică înţelegerea filosofică a diverselor situaţii de cercetare ştiinţifică. În rezultat apare stilul de gîndire în domeniul ştiinţei. Filosofia şantazează la urma urmei şi intuiţia în cercetările ştiinţifice, care joacă aici un rol deosebit, transformînd activitatea savantului într-un proces cognitiv.

d) Mijloacele (procedeele) de cunoaştere. Procedeul de bază a cunoşterii ştiinţifice îl constituie limbajul ştiinţei.

Alt mijloc de cunoaştere este matematica. Însă Galilei afirma că cartea Naturii e scrisă în limba matematicii. Recent se poate vorbi despre o matematizare completă, continuă a tuturor compartimentelor ştiinţei. În biologie, de exemplu, genetica evoluţionistă în această direcţie puţin se deosebeşte de fizica teoretică. A devinit cotidiană expresia “lingvistica matematică“. Matematica se încadrează chiar şi în istorie.

O semnificaţie importantă posedă în ştiinţă utilajul de experienţă(luneta lui Galilei şi microscopul electronic contemporan, radiotelescopul, sinhofazatronul, vapoare cosmice, compiuterile etc).

Diverse domenii ale ştiinţei posedă metode şi mijloace specifice de investigare. Cum purcede matematizarea ştiinţelor - ne vorbeşte frumos despre acest fapt.

Deci ştiinţa ne oferă cunoştinţe despre tot: ea studiază natura, societatea, omul, cultura, “natura secundă“, pe sine însuşi. Pentru a efectua acest lucru ştiinţa s-a transformat într-un institut social, care se străduie să constituie un sistem de cunoştinţe.
2. Ştiinţa drept sistem de cunoştinţe
a) Ce produce ştiinţa, care-i produsul ei final? Produsul activităţii ştiinţifice îl constituie, în primul rînd, cunoştinţele. Dar cunoştinţele se dobîndesc nu numai de ştiinţă. Deci cunoştinţele pot fi clasificate în ştiinţifice şi neştiinţifice. Apare aici problema corelaţiei noţiunilor “adevărat” şi “ştiinţific”. În practică putem dobîndi cunoştinţe adevărate, dar care nu sunt “ştiinţifice“ şi invers. Aşa, de exemplu, îndrumarul telefonic prezintă ceva adevărat, dar nu ştiinţific. Ipotezele ştiinţifice, care, de exemplu în medicină, sînt o mulţime nu întotdeauna constituie un adevăr, adică cunoştinţe adevărate.

Suma cunoştinţelor acumulate la momentul dat în istoria dezvoltării ştiinţei formează tabloul ştiinţific al lumii, care, feresc, suportă schimbări permanente. Din această cauză se poate vorbi de tabloul fizic(mecanicist) al lumii, de tabloul particular-ştiinţific al lumii, tabloul general-ştiinţific al lumii, tabloul filosofic al lumii. În literatura filosofică, în scientologie(ştiinţa despre ştiinţă) se evidenţiază deasemenea tablourile ştiinţifice corespunzătoare diverselor discipline concrete: tabloul matematic, tabloul chimic, tabloul medicinal, tabloul cibernetic al lumii, etc.

b) Următoarea întrebare care apare aici - stabilirea criteriilor caracterului ştiinţific al cunoştinţelor. La nivel empiric stabilirea cunoştinţei adecvate, adevărate în ştiinţă nu prezintă dificultăţi, ea este comparativ reglementată rigid. O situaţie contrară găsim la nivelul teoretic. K.Popper chiar afirma că stabilirea adevărului la nivelul teoretic în principiu este imposibil. Orişice teză ştiinţifică, scrie el, are şansă de a fi în viitor dezminţită, combătută şi despre aceasta ne mărturiseşte istoria, concluzionează el.

Şi totuşi, unul din cele mai principale criterii ale calităţii cunoştinţei ştiinţifice îl constituie criteriu de sistematizare, adică sistematizarea ştiinţifică a cunoştinţelor(clasificarea lor tendinţa spre aprofundare, principiile sistematizării şi necontradicţiilor acestora etc.).

Alt criteriu al caracterului ştiinţific îl constituie tendinţa spre argumentarea, spre întemeierea cunoştinţelor primite. Acest fapt a fost stabilit deja de Tales din Milet, care pentru prima dată a pus problema dovezii afirmaţiilor geometrice. Despre acest lucru ne vorbesc deasemenea aporiile lui Zenon, postulatele lui Euclid etc.

Mijloacele de argumentare a cunoştinţelor empirice sunt: controlarea cu ajutorul experimentului şi observării, apelul la sursele iniţiale, date statistice etc. Argumentarea concepţiilor teoretice se efectuiază reieşind din următoarele cerinţe: în contradicţie, corespunderea datelor empirice, posibilitatea de a descrie fenomenele cunoscute şi prognozarea celor nouă.

Deci putem concluziona că elementele cunoştinţei ştiinţifice sunt următoarele: faptele, legităţile, teoriile şi tablourile ştiinţifice ale lumii.

Al treilea criteriu al caracterului ştiinţific al cunoştinţelor îl constituie intersubiectivitatea acestora. K.Popper afirma că promovînd o hipoteză, savantul caută nu atît confirmare(adeverire), cît negare, ceea ce ne vorbeşte despre spiritul critic al ştiinţei. Ştiinţa secolului al XX-lea în opinia lui N.Bor trebuie să devină într-un anumit chip nebună, adică ea trebuie să pună capăt stilurilor vechi de gîndire. Exemple de astfel de teorii pot fi numite următoarele: geometria neluclidiană, teoria evoluţiei, genetica moleculară, teoria relativităţii şi mecanica cuantică, teoria esenţei inconştientului, descoperirea legităţilor antropogenezei şi a.m.d.

Încă un moment principal în dezvoltarea ştiinţii - eliminarea din rezultatele activităţii ştiinţifice a ceea ce e subiectiv, totul ce ar depinde de gustul savantului. În artă, de exemplu, dacă Eminescu n-ar fi scris “Luciafărul”, această operă n-ar mai fi existat. În ştiinţă este altă situaţie: legea lui Newton, de exemplu, ar fi fost formulată de alţi savanţi. Aşa s-ar fi întîmplat şi cu teoriile lui Darwin,Einştein şi a.

c) Ce mai produce ştiinţa? Afară de cunoştinţi ştiinţa mai produce şi stilul ştiinţific de raţionalitate, care recent se deplasează spre sferele de activitate umană.

Alt produs al ştiinţei este elaborarea metodelor şi mijloacelor de activitate asupra realităţii.

În fine, ştiinţa este o sursă a moralităţii. Ea ne demonstrează o astfel de profesie unde cinstea, obiectivitatea sunt elementele de bază a eticii profesionale. Fireşte, nu e cazul de idealizat savanţii. În ştiinţă, ca şi în orişice altă sferă a vieţii, se întîmplă multe. Şi nicidecum nu trebuie reprezentaţi toţi savanţii ca oameni care dezinteresat slugesc, servesc Adevărului, Binelui şi Frumosului. Despre asta ne-au vorbit cei mai eminenţi savanţi(Einstein şi alţi).

Einstein scria: “Templul ştiinţei constituie o construcţie ultracomplicată. Diverşi oamenii vin aici. Unii se ocupă cu ştiinţa din sentimentul superiorităţii lor intelectuale; pentru dînşii ştiinţa constituie acel sport, care le aduce satisfacţia ambiţiilor... Găsim în templu(hram) şi pe alţii: roada cugetelor sale ei le jertfesc(sacrifică) doar în scopuri utilitare. Dacă trimisul lui Dumnezeu îngerul ar alunga din templu ambele categorii de savanţi, apoi templu ar pustia catastrofal”. Deci vedem că şi în ştiinţă avem de aface cu diverse motivaţii ale savantului, reieşind din teoria moralităţii.

3. Ştiinţa drept activitate socială specifică
a) Ştiinţa ca institut social

Cunoscutul scriitor-moralist francez (duce) Larouchfouco (Laroşfuco) (1613-1680) afirma următoarele: “Acel care crede că poate să se lipsească de alţii profund se înşelează; dar acel care crede să alţii nu pot să se lipsească de dînsul comite o eroare şi mai profundă“. În ceea ce priveşte ştiinţa această teză dublu este de două ori adevărată, întemeiată. Ştiinţa, în esenţa sa, constituie un fenomen social. Ea e creată de o comunitate de savanţi pe parcursul a mai mult de două mii de ani. Ştiinţa, deci, reprezintă un sistem specific cu elemente şi cu legităţi proprii, care, de regulă se transmit prin tradiţii, obiceiuri etc.

Ştiinţa ca institut social apare în sec.XVII. Dar chiar la etapele ei iniţiale savanţii se uneau în diverse şcoli, care pe parcurs au suportat schimbări enorme. Actualmente în sistemul ştiinţe mondial sunt încadraţi 5 mln. de savanţi profesionişti, ce-şi organizează activitatea sa în laboratoare, institute, grupuri de investigaţii etc. Ştiinţa contemporană în principiu reprezintă un domeniu puternic de producere a cunoştinţelor cu o bază materială imensă, cu un sistem bine dezvoltat de comunicaţie.

În ştiinţă există templu său propriu, construit cu forţele a multor lucrători şi a puţinilor arhitectori. Ştiinţa recent constituie o activitate specifică profesională. O difiniţie interesantă a savantului profesional o găsim la V.Heisenberg. “Mulţi, - spune el, - cred că profesionalul este omul care ştie multe despre obiectul său. Însă cu o astfel de definiţie eu nu pot fi de acord, fiindcă niciodată nu poţi cunoaşte despre un oarecare obiect într-adevăr mult. Eu aşi prefera o altă formulare: profesionalul e omul căruia îi sunt cunoscute de regulă, cele mai grosolane erori, executate în profesia sa, şi deci care poate să le ocolească(evite)”. Această definiţie cuprinde, în opinia noastră, esenţa profesionistului, mai ales în medicină.

Alt moment al ştiinţei în această ordine de idei ne vorbeşte despre aceea că activitatea ştiinţifică actualmente constituie lucru comun a colectivelor de creaţie. Aceasta este nu numai specializarea în anumite domenii ale ştiinţei, sau chiar în diverse probleme ale ei, dar şi distribuirea diverselor funcţii în activitatea ştiinţifică.

Pe monumentul lui Newton înălţat în or.Kembridj în a.1755 citim următoarele cuvinte: “Prin raţiune el depăşea neamul uman”. În acelaşi timp I.Newton în preajma morţii spune: “Nu ştiu ce par eu a fi în faţa lumii, dar eu singur mă simt doar un copil, care se joacă pe malul mării, căutînd petre de diferite culori, sau o scoică frumoasă, atunci cînd marele ocean al adevărului se aşterne înaintea mea ne cercetat”. Darwin era nu mai puţin modest: “Eu niciodată, - spune el, - n-am fost atît de nechibzuit(imprudent) de a mă supraaprecia că am efectuat ceva mai mult decît să desenez cîteva trăsături, proprietăţi din bazele imense ale provinienţei speciilor”.

M.Planc a fost primul fizician care n-a executat nici o experienţă, recent există institute speciale de fizică teoretică. Aşa-i situaţia şi în medicină. Cu succes activiază sute de mii de savanţi ce se ocupă de crearea utilajului ştiinţific. Mai mult ca atît în multe domenii, mai ales în medicină, activitatea ştiinţifică diferenciază şi mai profund: unii se ocupă cu lansarea ideilor, alţii cu argumentarea lor, cei de-ai treilea cu elaborarea acestora, al patrulea cu implantarea ideilor în practică.

Se deosebesc savanţii şi prin stilul lor de activitate. V.Ostvald(1909 - premiul Nobel) a evidenţiat două tipuri de savanţi: cei clasici şi cei romantici. Primii - se stăruie să activeze individual, izolat, al doilea au înclinaţia de a lucra în colectiv, de a populariza performanţele sale, în lucru sunt spontani.

În ştiinţă savantul confruntă deficultăţi şi pe tărîmul relaţiilor dintre colegi. De la savant se cere o confirmare permanentă a profesionismului, o apreciere obiectivă a rezultatelor ştiinţifice proprii, atît prin publicaţii, cît şi prin alte forme. Activitatea savantului se apreciază şi prin diverse destinaţii: titluri ştiinţifice, onorifice etc.

De exemplu, cea mai înaltă decoraţie(distincţie)în domeniul medicinii, fiziologiei, chimiei şi fizicii din 1901, iar în economie din 1969 o constituie premiul lui Nobel. Pînă în 1990 în aceste domenii au fost conferite(decernate) 427 de premii SUA - 172, Anglia - 66, Germania - 62, Franţa - 23, Rusia şi URSS - 2Ă9ă11. Femeile savante au primit 9 premii. M.Scladovski - Chiuri a fost decernat cu premiul Nobel de 2 ori. În vîrsta de 25 de ani laureatul acestui premiu a devenit fizicianul englez Bregg.

În ştiinţă permanent se luptă diverse opinii, idei, paradigme, direcţii, şcoli. Mai ales acest lucru îl vedem în medicină.Medicina somatică este înlocuită cu cea funcţională, iar apoi recent obţinem o integrare ale acestora.De multe ori destinul savantului este destul de tragic. Amintim soarta lui G.Galilei, N.Copernic(a publicat lucrările sale înainte de moarte), Mendeli(fondatorul geneticii, lucrările căruia n-au fost recunoscute în timpul vieţii lui, a activat în a.1822-1884), Gaus(1777-1855), Garwei(1578-1657), medic englez, fiziolog şi embriolog, fondatorul teoriei despre circulaţia sîngelui, deasemenea a fiziologiei şi embriologiei contemporane.

Una din manifestările ştiinţe ca institut social este confidenţialitatea ei. 40% din toate cercetările ştiinţifice recent se efectuiază la comanda departamentelor militare. În fosta Uniune acest procent atingea cifra de 70-80%. Afară de aceasta aici avem de afacere şi cu taina comercială. Însă taina în ştiinţă a existat totdeauna. Se povesteşte că în şcoala lui Pitagor, cînd a fost descoperită incomensurabilitatea diagonalei patratului şi a laturii lui, aici a apărut o zăpăcială(confuzie) a membrilor acestei şcoli. Doar în viziunea lui Pitagor totul ce există în lume constituie armonia numerelor. Iar acest fapt ne vorbeşte despre aceea că nu pot exista relaţii care n-ar fi putut să fie exprimate în numerele naturale sau în fracţii. Descoperirea a fost interzisă de a o divulga(destăinui) sub frica căznirii capitale. Însă taina a fost divulgată, iar vinovatul acestui fapt a fost căznit.

b) Perspectivele dezvoltării ştiinţei

Discutarea viitorului ştiinţei este un lucru extrem de dificil. Despre asta ne vorbeşte istoria, unde cele mai isteţe minţi cădeau într-o încucrătură cînd era vorba despre pronosticare. De exemplu, Diderot(Didro), scria: “Nu v-or trece nici o sută de ani cînd n-a fi posibil de numit măcar trei matematicieni mari în Europa. Această ştiinţă se va opri acolo unde au activat Bernuli, Eiler, D,Alamber, Lagranj...Operele lor vor fi asemănătoare cu piramidele egiptene,...care ne unesc reprezentările noastre despre forţa şi atotputernicia oamenilor de pe atunci”.Diderot n-a fost matematic şi deci îl putem ierta. Dar cu se poate explica opiniile multor fizicieni de la începutul sec.XX ce afirmau despre sfîrşitul fizicii?

Fizicianul Tomson(Kelvin-lord)(1824-1907) cu ocazia sosirii sec.XX-lea a exprimat compătimirea generaţiilor de fizicieni ulterioare cărora nu le-a rămas nimic de efectuat în fizică. Marele fizician Plank(1858-1947) în anii 80 a informat pe profesorul Joli că tinde să se ocupe cu fizica teoretică. Joli i-a spus lui Plank: “Tinere, dece doreşti să-ţi strici viaţa, doar fizica teoretică e deja definitivată“.

Care-i perspectiva ştiinţei în sec.XXI? E recunoscut deja faptul că creşterea numărului de savanţi în ştiinţă este limitată. Cum consideră specialiştii sunt capabil de a se preocupa cu ştiinţa doar 6-8% din populaţie. Ştiinţa e necesar de dezvoltat într-o armonie adecvată cu alte domenii de activitate umană. Dar care-i limita celor ce se ocupă nemijlocit cu ştiinţa e deficil de spus. În ţările dezvoltate acest procent atinge cifra de 0,3% din populaţie. E clar că rolul ştiinţei creşte permanent şi deci şi numărul savanţilor se va schimba. Cine va deveni lider al ştiinţei e dificil de afirmat categoric, dar una se poate spune cu cuvintele lui Laibniz(1646-1716) că în loc de a contraversa oamenii o să spnă unul altuia - “haide să calculăm”, adică matematica va deveni lider în ştiinţă.

Care-i perspectiva ştiinţei despre om şi societate în sec. al XXI-lea? E cunoscut faptul că ea cedează esenţial ştiinţilor reale. Dar pentru a preveni omnicidul e necesar de dezvoltat (tocmai) ştiinţele unimanistice: ecologia, filosofia, psihologia, cognotologia şi a. Deci în al sec.XXI-lea o atenţie mare o sş fie acordată studierii vieţii omului, dezvoltării, comportării şi sănătăţii lui, descoperirii tainelor psihicei acestuia, analiza legităţilor funcţionării şi dezvoltării durabile a societăţii, economiei, culturii, problemelor globale etc.

Dacă dorim să supravieţuim, spune From, e necesar ca minţile cele mai lucide de impus să creeze o ştiinţă nouă umanistică despre om. În această ordine de idei e necesar de informatizat, intelectualizt şi noosferizat societatea şi ştiinţa, de a crea o concepţie despre lumea noosferică, o democraţie noosfericăţ, de trecut de la concepţia antropocentristă la cea biosferocentristă. În această ordine de idei se aşteaptă o nouă tendinţă de integrare a diverselor domenii ale ştiinţei.

E necesat ulterior de a perfecţiona limbajul ştiinţei. Dezvoltarea ştiinţei devine asemănătoare cu construirea turnului din Babilonia, care s-a oprit din cauza neînţelegerii oamenilor. Deci e necesar mai departe de a intensifica aspectul cultural al savantului. Savanţii renumiţi posedau o cultură enciclopedică. De exemplu, Kopernic era un specialist de forţă în teoria banilor, era un medic însuşit, manifesta interes faţă de filosofie. Galileo Galilei se preocupa nu numai cu matematica, fizica, astronomia. El desena, cînta la instrumentele muzicale, scria poezii, compunea comedii, se îndeletnicea cu literatură etc. Despre asta ne vorbeşte şi activitatea lui Kant, Descartes, Laibniz, Lametri, Boltran, Puancare, Viner, M.Born, N.Bor, etc.

În sec. al XXI-lea se va intensifica internaţionalizarea ştiinţei. Se va schimba radical formele de pregătire a cadrelor, se va amplifica instruirea fundamentală, cultural-generală, se va dezvolta în continuare instruirea permanentă. Radical se va schimba accesul la informaţie.

c) Cîteva cuvinte despre paraştiinţă - astrologia, parapsihologia şi a. Ştiinţa nu poate primi în rîndurile sale aceste fenomene fiindcă nu există fapte pe care ele s-ar putea fundamenta (de exemplu, translarea gîndului la depărtare, prognozarea verbală, etc.). Gecsli (1825-1895) - promovator al ideilor lui Darwin, scria că primind ceva în baza credinţei, ştiinţa săvîrşeşte autoucidere.Sunt multe iluzii, dar ele sunt, ca regulă, întîmplătoare. Despre artă ne spunea deja Becon, care nu credea în astrologie, în medicina netradiţională.

Deci ştiinţa, cum am demonstrat, este un fenomen destul de complicat şi reprezintă:

a) o activitate de cunoaştere specifică;

b) un sistem de cunoştinţe cu legităţile ei specifice de acumulare şi

dezvoltare a cunoştinţelor;

c) o activitate socială specifică, care se manifestă prin forma ştiinţei ca un

institut social, cu elementele, structura şi funcţiile lui specifice.

Ştiinţa afară de cunoştinţe, idei include în sine exprimarea lor social-instituţională - instituţiile ştiinţifice, organizaţiile, întreprinderile cu utilajul şi personalul uman al acestora. Ea deasemenea constituie un sistem de producţie a cunoştinţelor despre lume, constituie o reflectare ideal teoretică a realităţii. Include în sine determinările sociale şi interne ale apariţiei şi dezvoltării acestui fenomen.

Concluzia generală: ştiinţa reprezintă un institut social în limitele căruia se organizează şi se execută activitatea privind acumularea noilor cunoştinţi despre lumea înconjurătoare. Ştiinţa care se ocupă cu legităţile ei ca institut social se numeşte scientologie.