Introducere

6.1. posturi relaxante şi de facilitare a respiraţiei.

Observând bolnavii bronhopulmonari se constată că, intuitiv unii dintre aceştia adoptă în anumite momente mai dificile (criză de dispnee, chinte de tuse) unele poziţii particulare ale trunchiului şi chiar ale întregului corp, poziţii care le uşurează starea de disconfort respirator.

Posturarea are un nou rol în cadrul tratamentului unui pacient respirator indiferent de gravitatea stării clinice, de la dispneici de gradul 5, care nu pot părăsi patul, până la bolnavul care îşi continuă munca obişnuită.
O respiraţie corectă nu se poate concepe decât într-o poziţie relaxantă, care nu provoacă disinergii musculare. Postura corectă respiratorie cuprinde întreg corpul inclusiv capul, bazinul, membrele şi coloana vertebrală la care, deşi nu participă la mecanismul ventilator, poziţia şi forma lor, influenţează prin musculatura intersegmentară poziţia şi echilibrul toracoabdominal, elementul motor al respiraţiei. Nu trebuie uitat că mulţi din muşchii respiratori sunt în acelaşi timp muşchii posturii trunchiului putând duce la tulburarea ventilaţiei după cum o ventilaţie deficitară se va răsfrânge asupra posturii.
Totuşi trebuie să facem o distincţie între postura corectă a respiraţiei normale, pe care gimnastica profilactică sau corectivă tinde să o realizeze şi postura facilitatorie respiratorie a dispneicului, respectiv posturile relaxante.
Pentru marele dispneic în criză, poziţia în ortostatism facilitatoare este: spatele rezemat de perete, coloana uşor cifozată, trunchiul uşor flectat, umerii căzuţi cu membrele inferioare uşor flectate din genunchi. Această poziţie relaxează abdomenul permiţând o respiraţie mai uşoară.
Din aşezat se utilizează o postură cu trunchiul flectat şi nu sprijinit de spătarul scaunului. Membrele inferioare flectate, cu taloanele pe sol antebraţele în sprijin pe coapse.
În aproape toate posturile descrise există un factor comun şi anume flectarea trunchiului. Această postură este adoptată în special în disfuncţii obstructive şi permite diafragmului să participe cu uşurinţă la ventilaţie, blocându-se în acelaşi timp toracele superior.
Poziţia flectată a trunchiului (30⁰-40⁰) scade tensiunea în muşchii abdominali, scade presiunea viscerelor pe diafragm, având premisele mobilizării acestuia cu creşterea ventilaţiei lobilor pulmonari inferiori şi a zonelor biliare. Unele studii arată că dispneea se ameliorează mult la toţi bolnavii în această postură (spaţiul mort scade, nivelul ventilator în zona V.E.R, V.E de repaus scade, dar fără să crească PaCO₂ căci costul ventilator scade). De fapt senzaţia de dispnee scade prin dispariţia hipertoniei musculaturii inspiratorii din zona gâtului – umerilor - toracelui superior, zonele proprioceptive de la aceşti muşchi ne mai transmiţând impulsuri de “tensiune inadecvată”.
Analiza gazelor sangvine în acest moment de uşurare a dispneei arată valori neschimbate, dovadă că nu ameliorarea hipoxiei sau hipercapniei ar fi cauza ameliorării dispneei.
În pat se descriu o serie de poziţii relaxante din decubit dorsal şi lateral care au ca elemente comune poziţia trunchiului uşor flectată, poziţia membrelor inferioare în uşoară flexie, membrele superioare presând o pernă pe abdomen pentru facilitarea expiraţiei.
Toate acestea sunt posturi obişnuite pentru pacientul respirator, din care se execută fie gimnastică respiratorie abdominală, fie exerciţii de relaxare Jacobson.
Posturile relaxante care facilitează respiraţia capătă o mare importanţă la pacienţii operaţi pe torace. Ele sunt variate în funcţie şi de starea locală toracică.


OBIECTIVE ale posturării:

• 
  relaxarea musculaturii abdominotoracice;
  
• 
  facilitarea respiraţiei abdominale;
  
• 
  facilitarea tusei şi eventual a unui drenaj bronhic.