Note de curs
COCI GRAM-NEGATIVI (meningococul, gonococul)
Yüklə 1,11 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- CURS 10 16.Infectii cu micobacterii BACILI ACIDO-ALCOOLO-REZISTENȚI
- MYCOBACTERIUM LEPRAE
|
COCI GRAM-NEGATIVI (meningococul, gonococul) Cocii patogeni gram-negativi se incadreaza in familia Neisseriaceae, iar speciile patogene cele mai importante pentru om sunt cuprinse in: -genul Neisseria - Neisseria meningitidis intracellularis (meningococul) - Neisseria gonorrhoeae (gonococul) -genul Veillenella, bacterii anaerobe
In culturile proaspete meningococul prezinta aceeasi morofologie, de diplococ sub forma de boabe de cafea sau reniforme, gram-negativ. Dupa primele ore de la cultivare morofologia meningococului incepe sa se modifice, datorita unei enzime autolitice elaborate de microb, incat apar forme deosebit de polimorfe: coci sferici izolati, adesea giganti, in general inegal calibrati si adesea gram-pozitivi. Meningococul este imobil si nesporulat.
Meningococ, produs patologic Meningococ, cultura Spre deosebire de speciile nepatogene de Neisserii care se dezvolta pe medii simple, meningococul necesita pentru dezvoltare medii compuse cu adaos de sange, ser, lichid de ascita, glucoza, iar la izolarea din organism prezenta de dioxid de carbon 10%. Este aerob si temperatura de cultivare este riguros limitata la 35-37°C. Cultivat pe medii lichide le tulbura usor. Pe mediile solide formeaza colonii de tip S, mici, convexe, transparente (ca picaturile de roua) care prin invechire se transforma in colonii de tip R datorita aceluiasi proces de autoliza. Rezistenta in mediul extern. Meningococul este foarte putin rezistent in mediul extern fiind sensibil la uscaciune si lumina solara. In l.c.r. moare foarte repede prin autoliza, de aceea este absolut necesar ca insamantarea l.c.r. sa se faca chiar la patul bolnavului. Meningococul este sensibil la antisepticele obisnuite care il omoara instantaneu precum si la sulfamide, penicilina si antibiotice cu spectru larg. Boala la om. Meningococul determina la om meningita cerebrospinala epidemica precum si cazuri de imbolnaviri sporadice. Desi exista un numar important de purtatori cu meningococ, numarul imbolnavirilor este redus, probabil datorita imunizarii naturale fata de aceasta infectie. Meningita este precedata intotdeauna de o rinofaringita; de la acest nivel microbii, de obicei prin contiguitate (din aproape in aproape) ajung la meninge unde determina o inflamatie cu exudat purulent, in special la meningele de la baza craniului, care determina fenomenele de boala: febra, frison, cefalee severa, greata, varsaturi, rigiditatea cefei, contractii musculare, convulsii, reflexe exagerate. Uneori infectia se poate generaliza determinand forma supraacuta cu septicemie si petesii cutanate. Meningita si septicemia meningococica sunt provocate de diferite sero-grupe de Neisseria meningitidis. Formele endemice sunt asociate in principal cu meningococi din grupele A, B sau C, cu serogrupele Y fiind intalnite in principal pe continentul Americii de Nord. Meningococii de grupa A sunt cauza primara a epidemiilor majore, in special in asa numita meningita africana, acolo unde se produc in mod regulat epidemii majore (la fiecare 7 pana la 14 ani), si care au drept consecinta rate ridicate de mortalitate printre copii si tineri adulti. Contaminarea cu Neisseria meningitidis se produce pe calea aerului, prin picaturi de saliva si mucozitati nazofaringeale fie de la purtatori sanatosi sau de la bolnavi infectati cu aceasta maladie. Nu exista nici un rezervor pentru acest microorganism, fie la animale sau in mediul inconjurator. Meningita meningococica este endemica in intreaga lume, unde se produce in forma unor cazuri sporadice. In forma sa endemica, infectia meningococica are predilectie pentru copii si adolescenti, cu o incidenta maxima raportata la sugarii cu varsta cuprinsa intre 3 si 12 luni. Epidemiile majore de meningita sunt datorate in principal meningococilor cu serogrupele A si devasteaza in principal tarile africane. Cu toate acestea, alte serogrupe meningococice sunt responsabile, de asemenea, pentru epidemii extinse. Mai recent, numarul de cazuri datorate serogrupului W-135, care a fost responsabil pana atunci pentru anumite cazuri sporadice, a crescut in mod remarcabil. M 
Meningococ – coloratie Gram LCR purulent Diagnosticul in meningita cerebrospinala se bazeaza pe evolutia clinica care este confirmata prin diagnostic bacteriologic, care consta in punerea in evidenta a meningococului din lichidul cefalorahidian (clar, usor tulbure sau purulent) prin examen direct, culturi, pe mediul special Hinton-Mueller, identificare serologica precum si investigatii epidemiologice. Tratamentul se face cu sulfamide si penicilina pe baza de antibiograma. Medicamentele administrate trebuie sa fie active impotriva organismelor respective si capabile sa se raspandeasca la concentrarile terapeutice. Penicilina G, ampicilina, amoxicilina, cloramphenicol si cephalosporine de a treia generatie indeplinesc aceste cerinte. Tratamentul trebuie aplicat pentru cel putin 7 zile, pe cale parenterala. In absenta tratamentului, meningita si septicemia meningococica sunt fatale. Rata globala de mortalitate in cazul meningitei in tarile dezvoltate este de 5-10%; in Africa, este de aproximativ 10%. Rata de mortalitate pentru septicemia acuta poate depasi 15-20%. Dupa un episod de meningita, 10-15% dintre supravietuitori au sechele, in special tulburari mentale, surzenie sau paralizie. Profilaxia consta din izolarea si tratarea corecta a bolnavilor, sterilizarea purtatorilor cu rifamicina, sulfamine, evitarea infectiilor respiratorii si a aglomeratiilor. GONOCOCUL Neisseria gonorrhoeae este un coc asemanator ca morfologie cu meningococul si care de asemenea da infectii numai la om, de cele mai multe ori de natura veneriana. Habitat. Gonococul se gaseste la omul bolnav la nivelul mucoaselor: genitala, oculara. C  aractere morfologice si de cultivare. Gonococul este un coc gram-negativ, in forma de boaba de cafea, dispus in diplo, elementele privindu-se prin fetele lor concave. Prezinta exigente deosebite nutritive, cultivand pe medii speciale si necesita la izolarea din organism dioxid de carbon.
Gonococ, produs patologic Gonococ, cultura Rezistenta in mediul extern. Gonococul este foarte putin rezistent in mediul extern, fiind distrus repede la uscaciune, lumina, antiseptice. Boala la om. Gonococul determina infectii numai la om si anume: forma clinica initiala este uretrita acuta la barbat, vulvo-vaginita sau cervicita la femeie. Boala se transmite in majoritatea cazurilor prin contact sexual. Dupa 3-5 zile de la incubatie, boala incepe prin inflamatia uretrei anterioare, insotita de o secretie purulenta galben-verzuie, cu mictiuni dureroase si arsuri. Daca nu se intervine cu un tratament energic, boala trece in forma cronica; infectia se extinde din aproape in aproape la glandele anexe determinand la barbat: uretrita posterioara, epididimita, prostatita; la femeie leziunile initiale se complica cu metrita si salpingita. Atat la barbat cat si la femeie infectia netratata poate duce in final la sterilitate. In aceasta faza boala este greu de tratat si de diagnosticat. Exista si manifestari extragenitale ale infectiei gonocice survenite in urma contaminarii prin obiecte sau maini murdare, de exemplu: conjunctivita blenoragica la adult, poate fi o consecinta a autoinfectarii, sau vulvita tinerelor fetite poate surveni prin utlizarea in comun a lenjeriei cu parintii sau alte persoane bolnave. In unele cazuri contaminarea poate avea loc la nastere, de la mame bolnave prin tractusul genital, determinand la nou-nascut conjunctivita blenoragica sau oftalmia purulenta, afectiune foarte grava care poate duce la orbire. Oricare ar fi localizarea infectiei gonococice, ea se poate generaliza, determinand septicemie si ulterior localizari secundare ca: artrita purulenta, endocardita etc.
Gonococ – puroi (coloratie Gram) Diagnosticul in infectia gonococica se bazeaza pe examenul clinic confirmat prin diagnostic bacteriologic direct, punandu-se in evidenta gonococul din secretiile purulente: uretrale, conjunctivale, de pe colul uterin. Recoltarea corecta a secretiilor are o deosebita importanta pentru diagnostic si anume: la barbat secretia se recolteaza dimineata inainte de mictiune, iar la femeie in pozitie ginecologica utilizand valvele, de la nivelul colului uterin. Examenul direct are o mare importanta in diagnosticul formei acute de boala. Frotiul colorat cu albastru de metilen sau gram prezinta in faza acuta un aspect caracteristic: numeroase polimorfonucleare neutrofile si prezenta exclusiva a gonococului situat intracitoplasmatic in numar mare (20-30 elemente) in unele polimorfonucleare la care determina aspectul de „celula burata”. Este gram-negativ. Dupa cateva zile, daca nu se intervine cu tratament, numarul polimorfonuclearelor scade, apar filamente de mucus si o bogata flora de asociatie: stafilococi, enterococi, pseudodifterici. In aceasta perioada, ca si in formele cronice sau incomplet tratate, gonococul prezinta forme cu totul necaracteristice: sferice, gigante, inegale uneori cu elemente gram-pozitive, greu de diagnosticat si in care caz este obligatorie cultivarea. In acest scop, atat izolarea cat si antibiograma se va face pe un mediu special Hinton-Mueller cu adaos de antibiotice (lincomicina, polimixina B, colimicina) pentru inhibarea florei normale de la nivelul mucoasei genitale.
In formele acute se administreaza doze mari de penicilina (milioane de unitati), de obicei in doze unice, care au ca scop sa inlature si o eventuala infectie sifilitica care ar putea sa aiba loc concomitent. In caz de persoane sensibile la penicilina se alege un alt antibiotic activ, pe baza de antibiograma. Pentru ca tratamentul sa fie eficient, trebuie tratat si partenerul.
Se vor evita contactele sexuale intamplatoare; trebuie cunoscute simptomele bolii, iar in caz de suspiciune se recomanda examen medical imediat, urmat de aplicarea corecta a tratamentului, pana la sterilizarea infectiei. Se impune educatia sanitara in masa, in special la tineret. La toti copiii, la nastere, in prezent, se aplica in mod obligatoriu instilatii oculare cu nitrat de argint 1% sau unguent cu penicilina, tocmai pentru a evita posibilitatea unei infectii gonococice la nou-nascuti. CURS 10 16.Infectii cu micobacterii BACILI ACIDO-ALCOOLO-REZISTENȚI (APOSTOL-ANDREEA LUMINITA, ANUL II, SERIA 1, GRUPA 1 9.04.2009) Familia Mycobacteriaceae, genul Mycobacterium cuprinde numeroase specii de bacterii acido-alcoolo-rezistente care sunt bacili subţiri, uneori granulaţi, încurbaţi, imobili, necapsulaţi. Bacteriile patogene din acest grup cultivă greu (2-3 săptămîni) şi numai pe medii speciale; speciile saprofite cultivă după un interval mai mic (2-3 zile) şi pe medii mai puţin pretenţioase. Unele specii sunt patogene exclusiv pentru om cum este bacilul leprei, altele sunt patogene pentru om și specii animale, la care provoacă tuberculoza (hominis, bovis, avium etc.). Tuberculoza este o boală contagioasă cunoscută încă din antichitate, determinată de Mycobacterium tuberculosis (varietatea hominis) bacterie pusă în evidență pentru prima oară de către Robert Koch, denumit şi bacilul Koch.  
Mycobacterium tuberculosis La bovine tuberculoza este determinată de Bacterium tuberculosis (varietatea bovis), care transmite infecţia la om prin laptele nefiert. 
Mycobacterium bovis Mycobacterium avium determină tuberculoza la păsări.  
Mycobacterium avium, infecţie la nivelul ficatului la păsări Varietăţile Mycobacterium thamnopheus şi marinum se întâlnesc în tuberculoza animalelor cu sânge rece; există şi alte specii patogene pentru animale. 
Mycobacterium marinum Mai importante pentru patologia umană sunt bacilul Koch de tip uman şi bovin, cel aviar reprezentând doar 1-2% din totalul îmbolnăvirilor. Unele specii considerate în trecut saprofite pot determina la om infecţii bronhopulmonare ulcero-cazeoase sau adenite localizate mai ales în regiunea cervico-facială (micobacterioze) greu de diferenţiat de tuberculoza propriu-zisă. Aceste specii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu bacilul Koch (bacili a.a.r.=acid-alcoolo-rezistenti) se deosebesc totuşi de acesta prin cultivarea mai rapidă şi uneori la temperaturi mai scăzute, fiind denumite şi micobacterii atipice; unele din aceste specii determină colonii pigmentate sau cromogene (Myc. kansasii) sau necromogene (Battey, Fortuitum) care pot fi diferenţiate între ele cât şi de bacilul Koch, prin diferite teste biochimice. 
Mycobacterium kansasii Mycobacterium leprae sau bacilul Hansen este tot un bacii a.a.r, care determină la om lepra, boală cu evoluţie lentă şi care necesită un tratament special. 
Mycobacterium leprae Bacteriile a.a.r, comensale, prezente la nivelul căilor genitale în smegmă, urină, materii fecale ca Mycobacterium smegmatis ridică serioase probleme de diagnostic diferenţial în cazul unei suspiciuni de tuberculoză renală.  
Mycobacterium smegmatis TUBERCULOZA. ISTORIC În antichitate această boală se numea ftizie. Faptul că tuberculoza este una dintre cele mai vechi boli ce au afectat umanitatea, a fost demonstrat prin identificarea tuberculozei vertebrale la mumiile egiptene. Grecii denumeau această boală phthisis („consumare”), subliniind aspectul dramatic de emaciere generală, asociat cazurilor cronice netratate, în timpul revoluţiei industriale şi în perioada de urbanizare corespunzătoare din secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, tuberculoza a devenit o problemă de proporţii epidemice în Europa, cauzând cel puţin 20% din totalul deceselor din Anglia si Ţara Galilor în 1650. Pe Coasta de Est a Statelor Unite, rata mortalităţii anuale prin tuberculoză la începutul secolului al nouăsprezecelea a fost de 400 la 100.000 locuitori. Etiologia infecţioasă a tuberculozei a fost controversată până la descoperirea bacilului tuberculozei, de către Robert Koch, în 1882. Îmbunătăţirea condiţiilor socioeconomice şi izolarea pacienţilor contagioşi în sanatorii a avut un impact favorabil asupra epidemiologiei tuberculozei în prima jumătate a secolului al douăzecilea. Rata mortalităţii în Europa si Statele Unite a început să scadă cu câteva decenii înainte de introducerea medicamentelor antituberculoase, la mijlocul secolului. Infecţia începe din momentul pătrunderii bacteriei în alveole, infectarea macrofagelor alveolare, acolo unde bacteria se multiplică exponenţial. Bacteria este transportată in ganglionii limfatici, iar de aici prin sistemul circulator ajunge în organele corpului, acolo unde potenţial se poate dezvolta: plămâni, ganglionii limfatici periferici, creier, oase şi rinichi. Astfel apar diferitele tipuri ale tuberculozei: tuberculoza extrapulmonară, genitourinară, meningita tuberculoasă, tuberculoza miliară, peritonita tuberculoasă, pericardita tuberculoasă, limfadenita tuberculoasă, tuberculoza osteoarticulară, gastrointestinală, hepatică. Tuberculoza este întâlnită în România mai frecvent decât în alte ţări ale Uniunii Europene, se estimează că apar în medie 130 de cazuri la 100.000 de locuitori, faţă de media europeană de circa 30 bolnavi la suta de mii de locuitori. Se estimează că în România sunt aproximativ 30.000 bolnavi în toată ţara. În fiecare judeţ există cel puţin un spital şi trei-patru dispensare de pneumoftiziologie. În sec.XVII Sylvius descrie leziunile caracteristice din pulmon, tuberculii. Laennec în sec. XII stabileşte din punct de vedere anatomo-patologic, faptul că deşi manifestările clinice ale acestei boli sunt foarte variate, leziunile tuberculoase se pot prezenta numai sub două forme: infiltrat şi tuberculi. Villemin reproduce boala cu un filtrat din produse patologice cazeoase, prin elemente filtrabile. Robert Koch descoperă în anul 1882 bacilul care îi poartă numele, reuşeşte să-l cultive şi stabileşte în mod cert etiologia bolii.
Robert Koch (n. 11 decembrie 1843, Clausthal, Saxonia Inferioară – d. 27 mai 1910, Baden-Baden) a fost un bacteriolog german. A studiat la Göttingen, avându-l ca profesor pe Jacob Henle care afirma în 1840 ca rănile sunt infectate de nişte organisme parazite. Biografie. În 1866 a venit la Berlin pentru aprofundarea cunoştinţelor în domeniul chimiei, iar aici pe perioada de 6 luni cât durează studiul va veni în contact cu ideile lui Rudolf Virchow. În 1867 se stabileşte la Rackwitz (provincia Posen), unde trece examenul de Ofiţer Medical Districtual. În 1870 se înrolează voluntar în războiul franco-prusac. 1872-1880: Ofiţer al Districtului medical Wollstein; în această perioadă face primii paşi în dezvoltarea cercetării ştiinţifice a organismelor care cauzează infecţii. Antraxul la vremea respectivă era foarte răspândit în districtul Wollstein, iar Koch fără nici un ajutor bănesc sau ştiinţific îşi propune să descopere cât mai multe despre acest flagel. Laboratorul a fost casa sa, iar ca aparatură a avut un microscop dăruit de soţia sa, iar instrumentarul era procurat de el însuși. Bacilul antraxului era descoperit de Pollender, Rayer şi Davaine, însă Koch îşi propune să demonstreze faptul că acest bacil este de fapt agentul care produce boala. În acest scop el inoculează la şoareci extracte din splina animalelor bolnave, şi constată ca aceştia mor, în timp ce la lotul injectat cu extracte de la animale sănătoase şoarecii trăiesc. Experimentul confirmă un fapt ce se bănuia şi anume că sângele animalelor infectate este capabil să transfere boala la animalele sănătoase. Koch nu este mulţumit cu acest rezultat, el vrea să urmărească dacă bacilii care nu vin în contact cu nici un tip de animal pot provoca boala. El cultivă aceşti bacili pe un mediu obţinut din umoarea apoasa a ochiului de bou. Prin studierea, cercetarea si fotografierea acestui experiment, Koch înregistrează multiplicarea bacililor si observă care medii sunt prielnice dezvoltării și care nu, de asemenea observa producerea de spori care in anumite condiţii nefavorabile cum ar fi lipsa de oxigen rezista, iar atunci când condiţiile externe devin favorabile se retransforma in bacili care pot reinfecta organismele sănătoase. Koch cultiva bacilii timp de câteva generații si observa ca aceşti bacili își păstrează virulența chiar și în lipsa oricărui organism animal. Rezultatul acestei munci titanice Koch îl prezintă in fata lui Ferdinand Cohn profesor de botanica la Universitatea din Breslau si a colegului acestuia profesorul Cohnheim, disciplina de Anatomie Patologica la aceeaşi universitate. Amindoi profesorii sunt impresionaţi de munca si de rezultatele lui Koch. 1876: Cohn publică un articol, în jurnalul la care era editor, despre munca lui Koch, articol prin care acesta din urmă cunoaşte faima şi recunoaşterea muncii sale. Însă această faimă îl motivează şi mai mult , el continuă sa lucreze la Wollstein timp de 4 ani, timp în care descoperă şi îmbunătățește metodele de fixare, colorare şi fotografiere a bacteriilor, munca obositoare care are ca rezultat publicarea in 1878 a unui studiu asupra bolilor cauzate de infecţiile bacteriene ale rănilor. Prin acest studiu el pune bazele științifice ale controlului acestor infecţii. 1880: este numit membru al Biroului Imperial al Sănătăţii (germana Reichs-Gesundheitsamt) în Berlin, fapt care îi înlesnește accesul și lucrul într-un laborator modern , având colegi de lucru pe Loeffler, Gaffky si alţii. Aici continuă să dezvolte lucrările începute legate de bacterii, inventează noi metode de cultivare aşa numitele- Reinkulturen-, medii de cultura a bacteriilor pe substrat solid (amidon de cartof si agar), medii însămânțate în cutii Petri (inventate de colegul sau Petri), care se folosesc şi în zilele noastre. Pune bazele a noi tehnici de colorare, prin care bacteriile sa fie mai uşor de analizat si de identificat, rezultatul fiind obţinerea De culturi bacteriene pure. 1882: publică un studiu despre bacilul tuberculozei, precum si metode de cultură si de identificare a acestuia. 1883: este încă ocupat cu dezvoltarea cercetărilor asupra acestui bacil , când este trimis ca şef al Comisiei Germane pentru combaterea holerei, in Egipt pentru a studia epidemia de holera din aceasta ţară. Descoperă vibrionul holerei şi aduce culturi pure din acest virion in Germania. Această descoperire cumulată cu cercetarea holerei in India, iîl pun în poziţia de a elabora regulile pentru controlul epidemiei de holera, reguli care sunt aprobate de Parlamentul din Dresda in 1893 și care vor constitui bazele controlului acestei epidemii, baze valabile si astăzi. Descoperirea vibrionului holerei a avut o influenta foarte mare asupra controlului si conservării apei potabile. 1885: Profesor de Igienă la Universitate din Berlin, şi Director al noului Institut De Igiena German. 1890: este numit General de brigada (germana Generalarzt) clasa I si Cetățean de Onoare a Berlinului. 1891: Profesor Onorific al Facultății de Medicina din Berlin și director al Institului de Boli Infecţioase, unde are norocul sa lucreze alături de alte personaliăați: Ehrlich, von Behring si Kitasato, ei înșiși mari descoperitori. Se reîntoarce la bacilul tuberculozei şi reuşeşte să creeze o formă inactivată a bacilului pe care o denumeşte tuberculină. Pune bazele obţinerii tuberculinei prin 2 căi diferite, fiecare tuberculină primind numele de „cea veche” si „cea noua”. Însă comunicarea pe care o susţine asupra obţinerii tuberculinei, naşte vii comentarii si controverse, care culminează atunci când tuberculina nu se ridica la înălțimea așteptărilor opiniei publice în combaterea flagelului tuberculozei, ocazie cu care și opinia publică devine un duşman pentru Koch. 1896: anunţă obţinerea unei noi tuberculine , însă și de data aceasta rezultatele sunt sub așteptări; această tuberculină va avea însă un rol important ca substanţă de diagnostic. Este trimis in Africa de Sud pentru studierea pestei bovine, dar nu reuşeşte să izoleze agentul infecţios; obţine însă limitarea efectelor epidemiei prin injectarea animalelor sănătoase din fermele neatacate a unui preparat din vezica urinară a animalelor bolnave. Lucrează apoi in India si Africa la studiul malariei, a ciume bubonice și a bolilor transmise de către Tripanosoma la vaci şi cai. 1898: publica rezultatele acestor studii in Germania. La scurt timp de la întoarcerea în ţară, este trimis în Italia si la tropice , acolo unde în urma cercetărilor confirmă rezultatele lui Sir Ronald Ross în privinţa malariei, desfășurând un studiu fructuos privind etiologia diferitelor forme de malarie si controlul acestei maladii cu ajutorul chininei. 1901: Congresul Internaţional al Tuberculozei (Londra) unde Koch afirmă că bacilii care provoacă tuberculoza la om şi animale nu sunt identici, afirmaţie care bulversează lumea medicală; însă timpul va demonstra ca Robert Koch a avut dreptate. Lucrează la cercetarea bacilului tific, și în urma cercetărilor emite ipoteza că bacilul se transmite mult mai uşor de la om la om, decât prin apa infectata, şi ca urmare se iau masuri in această privinţa. 1904: este trimis in Africa de Est (provincie germana) pentru studiul febrei Coastei de Est (East Coast fever), boală care apăruse la vite; cu aceasta ocazie face observaţii interesante legate de Babetsii si de Trypanosoma. 1905 primeşte Premiul Nobel pentru Medicina şi Fiziologie . 1906 se reîntoarce în Africa pentru a continua studiile asupra genului Trypanosoma, şi raportează că atoxylul (compus pe baza de arsenic, obţinut din anilină) este tot atât de eficient ca şi chinina împotriva malariei. Pe parcursul vieţii sale Koch primeşte numeroase distincţii, medalii si titluri de Membru onorific al Universitaţilor din Heidelberg, Bologna, a Societaţilor medicale din Berlin, Viena, Posen, Napoli şi New York, precum şi Cetaţean de Onoare al oraşelor Berlin, Wollstein şi din partea oraşului natal Clausthal; este decorat cu Ordinul Coroanei Germane, Marea Cruce a ordinului german Vulturul Roşu ( prima de acest gen acordata unei personalitati medicale), precum si alte Ordine înalte din partea Rusiei si Turciei Rezumat: Koch a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecţioase şi a descoperit microorganismele care cauzeaza antraxul (1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) si alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 şi şef al Institutului de Boli Infecţioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904. În cursul cercetărilor sale bacteriologice pentru guvernul german şi pentru cel englez, a călătorit în Africa de Sud, India, Egipt şi în alte ţări. Cu aceasta ocazie, el a făcut studii valoroase cu privire la boala somnului, malarie, ciuma bubonică, lepra şi alte boli. Pentru contribuţiile lui la studiul infecţiei tuberculoase, Koch a primit in 1905 Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicina. HABITAT. Bacilii tuberculozei se găsesc numai în organismul omului sau animalelor bolnave. De la om prin spută sau alte produse patologice: urină, materii fecale, puroi din leziuni cazeoase, bacilii pot ajunge în mediul extern, unde la adăpost de lumină sunt destul de rezistenţi şi pot transmite infecţia pe calea aerului prin praf, obiecte etc.
CARACTERE MORFOLOGICE SI DE CULTIVARE. Bacilul Koch se prezintă sub forma unor bastonaşe drepte sau uşor încurbate cu structură omogenă sau granulară; în general subţiri,ei se aşează în mici grămezi sau câte doi, uniţi prin una din extremităţi sub formă de litere: L, Y, V, X. Se colorează greu din cauza componenţei particulare a peretelui bogat în substanţe ceroase, fapt care necesită în scop de colorare, încălzirea preparatului prin coloraţia special Ziehl-Neelsen. Bacilul Koch este acido-alcoolo-rezistent,iar coloraţia Ziehl reprezintă un criteriu important de identificare a speciilor care aparţin genului Mycobacterium.  
În prezent, metoda microscopiei cu fluorescentă permite punerea în evidentă a bacilului Koch în scop de diagnostic, din produsele paucibacilare; de asemenea, prin aceeaşi metodă se poate pune în evidenţă bacilul Koch din diferite organe sau ţesuturi. Spre deosebire de alte bacterii, bacilul Koch se cultivă greu, după aproximativ 2 săptămâni, pe medii speciale care conţin gălbenuş de ou, glicerina, asparagină. Mediul cel mai utilizat pentru izolarea bacilului Koch din produse patologice este Loewenstein-Jensen. Pe acest mediu ca şi pe alte medii solide bacilul Koch cultivă sub forma unor colonii rugoase, neregulate, conopidiforme, alb-gălbui de tip R.  
Bacilul Koch în mediul Loewenstein-Jensen
Bacilul Koch-frotiuri colorate Ziehl-Neelsen 
Bacilul Koch-frotiuri colorate Ziehl-Neelsen -urină Pe medii lichide (sintetice cu adaos de proteine) bacilul Koch cultivă la suprafaţă sub forma unui văl plisat, lăsând mediul limpede. Bacilul Koch este strict aerob. În anumite cazuri când bacilii sufăr modificări metabolice în organism sub acţiunea antibioticelor sau chimioterapicelor (în special HIN), vitalitatea lor este redusă considerabil. În aceste cazuri sunt necesare medii speciale cu adaos de anumite substanţe nutritive (de ex.: mediul Coletsos) care asigură în acelaşi timp şi condiţii de semianaerobioză, absolut necesară acestor bacterii la prima cultivare din organism. Mycobacterium bovis se dezvoltă mai lent pe medii de cultură, în 20-60 zile, sub formă de colonii de tip S. REZISTENTĂ ÎN MEDIUL EXTERN. Bacilul Koch este foarte rezistent în afara organismului. La adăpost de lumina solară şi uscăciune rezistă 6-8 luni; este foarte rezistent la frig; lumina solară directă îl distruge în l0-20 zile; este omorât în 10 min. la 80°C, în 5 min. la 90°C. De asemenea este distrus după 12-24 de ore de fenol 5%t lizol 1%, crezol 4%, bromocet 13% Bacilul Koch este sensibil ca specie la numeroase antibiotice şi chimioterapice (tuberculostatice) dar în timpul tratamentului se instalează adesea caracterul de rezistenţă, ceea ce impune în cadrul diagnosticului, necesitatea antibiogramei. Micobacteriile atipice sunt natural rezistente la HIN şi PAS. PATOGENITATE Patogenitatea bacilului Koch este determinată de virulenţă care este atribuită de unii autori fracţiunii lipidice numită cord-factor, după observaţia că tulpinile virulente, în culturi au o dispoziţie caracteristică în corzi, ca nişte frânghii răsucite, aşezare care lipseşte la tulpinile nevirulente; de asemenea s-a observat faptul că dacă în mod experimental s-a distrus cord-factorul, tulpinile au devenit nevirulente. La caracterul de virulenţă al microbului mai contribuie unele componente sensibilizante: cerurile, lipidele, care în asociaţie cu componentele proteice explică şi fenomenele de sensibilizare de tip întârziat. Una din substanţele proteice, tuberculina este capabilă să evidenţieze starea de sensibilizare a organismului iniţiată de complexul lipo-proteic. Tuberculina reprezintă un extras dintr-o cultură de bacili Koch, preparată după o tehnică specială, care inoculată la un organism în care este prezent bacilul Koch, deci oare a suferit infecţia tuberculoasă, determină o
Deoarece starea de sensibilizare a organismului se dezvoltă paralel cu rezistenţa antiinfecţioasă specifică (imunitate mediată de celule) intradermo-reacţia la tuberculină pune în evidenţă faptul că primul contact al organismului cu bacilul Koch a avut loc, determinând în paralel cele două manifestări imunologice: sensibilizare şi imunizare. Reacţia la tuberculină negativă la copilul de peste sapte ani sau adultul tânăr impune în mod obligator vaccinarea specifică BCG, deoarece în absenţa oricărei apărării imunologice, organismul este mai expus să facă tuberculoza-boală. INFECTIE TUBERCULOASĂ. TUBERCULOZA-BOALĂ. Este foarte important de a deosebi noţiunea de infecţie tuberculoasă şi tuberculoza boală. Infecţia tuberculoasă, afectul sau complexul primar, reprezintă primul contact al organismului cu bacilul Koch, care evoluează de obicei la vârsta preșcolară, când copilul părăseşte mediul strict familial și poate veni în contact cu o persoană care elimină prin tuse acest microb. Infecţia mică este de obicei învinsă, localizată de organism, dar prezenţa ei conferă organismului o stare de rezistenţă faţă de o nouă infecţie, care coincide cu sensibilizarea alergică, evidenţiată prin pozitivarea reacţiei la tuberculină. Boala la om. Tuberculoza boală apare relativ rar, numai atunci când rezistenţa antiinfecţioasă realizată de afectul primar este învinsă fie prin: - scăderea rezistenţei generale a organismului în urma unui efort fizic sau intelectual deosebit, boli infecţioase anergizante, anumite stări fiziologice (sarcină, alăptare) etc., care toate contribuie la redeşteptarea vechiului focar primar în care bacilul Koch, înglobat în macrofage rămâne viabil, în stare latentă dar cu toate caracterele de virulenţă nemodificate; de la acest nivel bacilii sunt mobilizaţi putând afecta orice ţesut sau organ. Acest mecanism de îmbolnăvire de la nivelul unei surse endogene, se pare că este cel mai frecvent întâlnit; -a doua posibilitatea de reinfecţie, care explică îmbolnăvirea, este contactul cu un bolnav, care prin tuse, strănut, vorbire elimină o cantitate foarte mare de bacili Koch. Un contact repetat cu persoana bolnavă, care reprezintă sursa exogenă de contaminare, reuşeşte uneori să învingă starea de rezistenţă antiinfecţioasă (de tip celular) şi să declanşeze tuberculoza boală. Contaminarea se poate face pe cale aeriană, digestivă, prin produse lactate sau chiar cutanata. Forma cea mai frecventă de tuberculoză este cea pulmonară dar există,şi tuberculoză ganglionară, meningeală, osoasă (morb Pott, coxalgie, tumoră albă de genunchi etc.) oculară, peritoneală, renală, genitală şi cutanată. În toate cazurile tuberculoza se manifestă clinic cu stare de subfebrilitate, astenie şi cu fenomene locale care în cazul tuberculozei pulmonare sunt: tuse cu expectoraţie uneori hemoptizie, şi modificări radiologice caracteristice. IMUNITATE. Studiile din ultimii ani au demonstrat faptul că în tuberculoză imunitatea este de tip celular "imunitate mediată de celule" care se identifică de fapt cu fenomenele de sensibilizare de tip întârziat (celular). În cadrul procesului de apărare antiinfecţioasă în reacţia inflamatorie locală, celulele sensibilizate cu funcţie de anticorp (limfocitele T) şi macrofagele mobilizate, produc o îngrădire, cu tendinţa de a limita procesul infecţios tuberculos, ceea ce realizează imunitatea mediată de celule; atunci când survine o nouă infecţie, pe un organism sensibilizat, în unele cazuri, la nivelul focarului inflamator poate avea loc o reacţie foarte puternică prin aflux masiv de celule sensibilizate şi macrofage care produc distrucţii celulare cu cazeum, în care bacilul Koch se dezvoltă foarte mult; în acest fel se realizează fenomenul de sensibilizare de tip celular, întârziat. Această nouă interpretare corespunde vechii denumiri de hiperergie adică o reacţie imunologică exagerată, spre deosebire de starea de anergie, lipsa totală de reactivitate imunologică. Rolul anticorpilor umorali în tuberculoză este redus şi anume ei intervin doar în intensificarea fenomenului de fagocitoză. Există o imunitate parţială, încrucişată între infecţia determinată de bacilul Koch şi bacteriile atipice. DIAGNOSTIC DE LABORATOR În formele pulmonare dar mai ales în cele extrapulmonare, diagnosticul de laborator este absolut necesar pentru precizarea etiologiei bolii şi efectuarea antibiogramei în scopul orientării unui tratament corect cu tuberculostatice. Din diverse produse patologice: spută, L.C.R, urină, puroi se vor face frotiuri colorate Ziehl-Neelsen, uneori fiind necesare metode de concentrare a microbilor (centrifugare pentru I.c.r., lichid de seroase, urină, flotare pentru spută). În toate cazurile se vor face însămânțări pe mediul Loewenstein-Jensen şi antibiogramă. În caz pozitiv se va pune în evidenţă în examenul direct bacili a.a.r. care cultivă greu pe medii de cultură,cu formare de colonii caracteristice de tip R. Dacă se izolează bacili atipici, cu aspectul coloniilor modificat, aceştia trebuie identificaţi prin teste biochimice şi demonstrat rolul lor etiologic, prin izolări repetate. Deoarece în produsele paucibacilare (cu număr redus de microbi),aceste examene pot fi negative, se va face concomitent inocularea la cobai, pe cale peritoneală dacă produsul este lipsit de floră de asociaţie sau subcutanat după înlăturarea acestei flore (din spută, puroi contaminat) prin diverse procedee. După l0-15 zile de la inoculare cobaiul prezintă un nodul la locul de inoculare, care se ulcerează, ganglionii regionali se tumefiază iar cobaii mor după 6-8 săptămâni. La necropsie se găsesc noduli caracteristici, cazeoşi (alb-gălbui) pe splină, ficat și uneori pe plămân iar la locul de inoculare, o ulceraţie. Un diagnostic mai rapid se poate obţine la cobai prin testarea stării de sensibilizare a cobaiului cu tuberculină brută (diluţii 1/10)prin IDR. În caz dereacţie pozitivă, se trage concluzia că produsul inoculat a conţinut bacil Koch, care a sensibilizat specific cobaiul. TRATAMENT Tratamentul în tuberculoză se aplică corect după antibiogramă, în asociaţii sinergice în care să intre un antibiotic şi două chimioterapice. Cele mai utilizate sunt:
Dintre chimioterapice:
Tratamentul medicamentos se completează cu tratament igienico-dietetic, cură la altitudine şi tratament chirurgical, atunci când este necesar. Chimioterapia tuberculozei a devenit posibilă prin descoperirea streptomicinei la mijlocul anilor 1940. Studiile clinice randomizate au indicat faptul că administrarea streptomicinei la pacienţii cu tuberculoză cronică a redus mortalitatea şi a condus la vindecare într-un număr de cazuri. Totuşi, monoterapia cu streptomicină a fost frecvent asociată cu dezvoltarea rezistenţei la streptomicină, însoţită de eşecul tratamentului. Odată cu descoperirea acidului para-amino-salicilic (PAS) şi a izoniazidei, a devenit o axiomă faptul că vindecarea tuberculozei necesită administrarea concomitentă a cel puţin doi agenţi la care microorganismul să fie sensibil. Mai mult, studiile clinice mai vechi au demonstrat că a fost necesară o perioadă mai lungă de tratament - adică 12-24 luni - pentru a preveni recurenţa tuberculozei. Introducerea rifampicinei la începutul anilor 1970 a iniţiat era chimioterapie eficiente cu durată scurtă, cu o durată a tratamentului mai mică de 12 luni. Descoperirea faptului că pirazinamida, care a fost utilizată pentru prima dată în anii 1950, amplifica potenţa regimurilor cu izoniazidă/ rifampicină, a condus la utilizarea unei cure de 6 luni cu acest regim de trei medicamente, ca tratament standard. Medicamente. Cinci medicamente majore sunt considerate agenţii de prima linie în tratamentul tuberculozei: izoniazidă, rifampicină, pirazinamida, etambutolul şi streptomicină. Primele patru, ce sunt administrate de obicei oral, sunt bine absorbite, cu concentraţii serice maxime la 2- 4 ore şi eliminare aproape completă în 24 ore. Aceşti agenţi sunt recomandaţi pe baza activităţii lor bactericide (capacitatea de a reduce rapid numărul microorganismelor viabile), a activităţii de sterilizare (capacitatea de a omorî toţi bacilii şi astfel de a steriliza organul afectat, măsurată prin capacitatea de a preveni recăderile) şi a ratei scăzute de inducere a chimiorezistenţei. Datorită unui nivel scăzut al eficienţei şi a gradului mai ridicat de intoleranţă şi toxicitate, unele medicamente din linia a doua sunt utilizate doar pentru tratamentul pacienţilor cu tuberculoză rezistentă la medicamentele din prima linie, în acest grup sunt incluse medicamentele injectabile, cum sunt kanamicina, amikacina şi capreomicina şi agenţii cu administrare orală: etionamida, cicloserina şi PAS. Recent, antibioticele chinolonice au fost adăugate acestei liste; deşi ofloxacina este în general recomandată, sparfloxacina şi levofloxacina au fost mai active în studiile experimentale. Alte medicamente din linia a doua includ clofazimina, amitio-zona (tiacetazona), utilizată larg cu izoniazidă în ţările mai puţin bogate, dar care nu este comercializată în America de Nord sau Europa şi amoxicilina/acid clavulanic. Derivaţii de rifampicină cu acţiune prelungită sunt de asemenea în evaluare pentru tratamentul tuberculozei, incluzând rifabutinul, care este utilizat pentru profilaxia bolii cu CMA la pacienţii cu SIDA şi este probabil activ împotriva unor bacili tuberculoşi cu rezistenţă de nivel scăzut la rifampicină, şi rifapentin, ce poate fi eficient atunci când este administrat doar o dată pe săptămână. PROFILAXIE Prevenirea infecţiei tuberculoase se face prin:
Vaccinarea cu BCG se efectuează pe cale intradermică în prima lună după naştere, iar la copii subponderali, vaccinarea se aplică în momentul când copii au greutatea de 3 kg. Revaccinarea se face la 3, 7, 14 şi 18 ani, după starea de sensibilizare la infecţia tuberculoasă a persoanelor, prin reacţia la tuberculină. În prezent se utilizează tuberculină purificată IC65 (purified protein derivative) care reprezintă o tuberculo-proteină elaborată de specia Mycobacterium, varietatea hominis. PPD-ul, preparat de Inst.Dr.I. Cantacuzino, se prezintă sub formă de liofilizat in fiole. Testarea la tuberculină în vederea vaccinării se face prin inoculare strict intradermica pe faţa anterioară a antebraţului, în treimea mijlocie cu 0,1 ml tuberculină (1 UT=unităti tuberculină). Citirea se face la 72 ore, deoarece reacţia are o sensibilizare de tip întârziat (tuberculinic). În cazul în care această reacţie va fi negativă, adică nu va apărea nici o modificare la locul inoculării după câteva ore, se va repeta I.D.R. după 15 zile cu doza de l0 UT. Numai dacă şi în acest caz reacţia va fi negativă se va trece la vaccinare. Reacţia pozitivă la tuberculină se manifestă după 48-72 ore cu roşeaţă şi infiltraţia locală a dermului cu un diametru minim de 6 mm. Reacţia este pozitivă la persoanele care au venit în contact cu bacilul Koch; ele prezintă rezistență faţă de infecţia tuberculoasă şi nu vor fi vaccinate. Reacţia negativă la tuberculină, cu absenţa oricărei manifestări locale, reflectă adesea:
O reacţie negativă urmată la un interval scurt de o pozitivare intensă, reprezintă virajul tuberculinic; dacă acest viraj apare brusc la un copil mic, nevaccinat BCG, el poate constitui un indiciu de îmbolnăvire recentă. De asemenea o reacţie la tuberculină foarte intensă mai ales la copil, trebuie urmată de un consult clinic, pentru a exclude sau a confirma tuberculoza boală. Reacţia la tuberculină nu trebuie să se efectueze la persoane cu suspiciune de boală, deoarece prin reacţia focală pe care o produce ea poate să redeştepte focare vechi tuberculoase stabilizate. MYCOBACTERIUM LEPRAE ISTORIC Boală cunoscută din vechime, fiind amintită deja în primele izvoare scrise din istorie. Cercetările mai recente au stabilit că locul de origine a bolii este Africa de est. De aici boala s-a extins în Europa şi Asia ajungând în India. În vechiul testament din Tora, partea Leviticus (cartea 3-a a lui Moise), boala este descrisă amănunţit în capitolul XIII vers. 1-46. De menţionat că aici lepra nu este considerată ca o boală diferită de alte boli dermatologice ca Lupus erythematodes (boală de piele cu o etilogie necunoscută), sau „Lupus vulgaris” (tuberculoză dermică), cauza fiind necunoscuta datorita cunoştinţelor medicale puţine din acel timp. La fel boala este amintită în Roma şi Grecia antică. O preocupare deosebită cu această boală a fost în timpul lui Cicero. Mai târziu prin secolele VII şi VIII boala este răspândită în rândul populaţiei langobarde (popor germanic din nordul Italiei). Prin secolul IX şi XI boala este amintită în Würzburg, Bremen sau colonia de leproşi (Leprosorium) din Aachen. Cruciadele fiind considerate ca unul din factorii importanţi care au determinat răspândirea bolii în Evul Mediu, boala atinge un apogeu în secolul XIII şi dispare la sfârşitul secolului al XVI-lea, lăsând bolnavii cu forma cronică de lepră. Lepra este considerată azi ca o boală care se poate transmite numai în condiţii igienice deficitare, stare de subnutriţie care determină o slăbire a sistemului imun. Fenomenul de contaminare era deja cunoscut de la epidemiile de ciuma (pestă), ceace a determinat izolarea leproşilor în colonii, evitându-se contactul cu bolnavii, dar neţinând seama de cei contaminaţi care erau în perioada de incubaţie a bolii. Lepra se extinde în zona Caraibică şi pe continetul american prin colonizarea Americii şi comerţul cu sclavi. O extindere mare a bolii are loc în secolul XIX în Norvegia, atingând cifra de 2 milioane de leproşi. In această perioadă este descoperit de medicul norvegian Hansen agentul etiologic.
Un tânăr de 24 de ani bolnav de lepră (secolul XIX) HABITAT Mycobacterium leprae sau bacilul Hansen determină lepra, boală specifică omului; aceasta apare după un contact îndelungat cu omul bolnav, fiind favorizată de condiţii proaste de igienă. CARACTERE MORFOLOGICE SI CULTIVARE Mycobacterium leprae, ca şi bacilul Koch este acido şi alcoolo-rezistent, parazit obligator intracelular, încât în interiorul macrofagelor se dispune paralel determinând aspectul microscopic caracteristic pentru lepră de "globi leproşi". 
Bacilul leprei produs patologic Bacilul Hansen nu a putut fi cultivat până în prezent pe medii de cultură artificiale şi nici nu s-a reuşit reproducerea infecţiei în mod experimental. Recent s-a putut obţine multiplicarea bacililor leproşi prin inocularea produsului patologic în regiunea plantară la şoarece. Din in anul 1960 s-a reuşit inocularea M. leprae la animale din familia Dasypodidae (furnicar, leneş), care nu se îmbolnăvesc din cauza temperaturii corporale mai scăzute. Din anul 1971 sunt folosite aceste animale în scopul producerii unui vaccin antilepros. FORMĂ TUBERCULOIDĂ.FORMĂ LEPROMATOSĂ Boala evoluează sub formă tuberculoidă, cu noduli infiltrativi bine delimitaţi în derm sau mucoase (inclusiv cea oculară), precum şi pe traiectul nervilor periferici şi forma lepromatoasă cu leziuni invadante, ulcerative. IMUNITATE Cele două manifestări atât de deosebite din punct de vedere clinic se explică prin reactivitatea imunologică diferită a celor două categorii de bolnavi: un bun răspuns imunologic mediat de celule, în forma tuberculoidă şi lipsă de răspuns imunologic. DIAGNOSTIC DE LABORATOR Diagnosticul de laborator constă din efectuarea examenului direct din secreţia nazală (nazo-farinxul reprezentând poarta de intrare a infecţiei). Examenul direct se efectuează de asemenea şi din secreţii recoltate din leziuni: noduli, ulceraţii, din care frotiurile se colorează Ziehl-Neelsen.Se poate practica de asemenea i.d.r. la lepromină, reacţie care este pozitivă numai în forma tuberculoidă.În zonele endemice diagnosticul clinic care se pune cu uşurinţă, este completat prin teste de laborator.
TRATAMENT Tratamentul se face cu sulfone cum ar fi difenil-sulfona. Azi lepra este o boală care se poate trata, costul tratamentului este o problemă încă nerezolvată în ţările în curs de dezvoltare. Primul pas important în combaterea bolii a fost făcut în anul 1873 de medicul Gerhard Armauer Hansen prin descoperirea agentului cauzal. După o cercetare timp de patru ani a bolii (1884-1888) de către medicul dermatolog german Eduard Arning (1855-1963) dovedeşte faptul că lepra este o boală transmisibilă, timp de 20 de ani boala neputând fi tratată. Descoperirea sulfamidelor (Gerhard Domagk), urmat de terapia cu sulfonamida Archie Cochrane, Dapson (DDS) (1947) este un pas important în tratamentul infecţiilor. Rezultatele tratamentului sunt influenţate starea imună a bolnavului, de forma şi evoluţia bolii, în funcţie de diagnostic (lepromintest) este durata tratamentului care poate fi o lună sau poate dura ani întregi. Medicaţia constă dintr-o combinaţie de antibiotice din anul 1962 Dapson, recomandă un tratament cu Clofazimin urmând ca din anul 1971 fiind utilizate medicamente din grupa antibioticelor de rezervă ca de exemplu rifampicina. PROFILAXIE Bolnavii de lepră sunt izolaţi în colectivităti închise numite leprozerii, pentru a nu genera alte îmbolnăviri persoanelor din jur. BIBLIOGRAFIE 1. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat) Yüklə 1,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
eningococul poate determina de asemenea: artrite, otite, iridociclite,endocardite. 
