Sandra Brown Imaginea din oglinda

Sandra Brown

Imaginea din oglinda

Traducere de Gicuţa Nistor Cobuz

Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros.

Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate.

La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul kicru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, AireAmerica, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă.

Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de-mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare.

în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare.

Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde.

- Irish! -Hmm?

- La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit.

- S-a prăbuşit?

- Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază.

Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor.

- La decolare sau la aterizare? întrebă.

- Nu s-a confirmat.

- Supravieţuitori?

- Nu s-a confirmat.

- Aeronavă de linie sau aparat particular?

- Nu s-a confirmat.

- La dracu'! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi

erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască.

"... pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt..."

Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos.

- Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar dejsîteva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului.

Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă.

- Cine ne-a anunţat? dori să ştie Irish.

- Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410.

- Mai este acolo?

- Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui.

- Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului.

Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume.

- Ike mai este? întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă.

- Este pe aici, joacă barbut.

- Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie - orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i...

- Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii.

- La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista AireAmerica, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună.

Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri.

Ţaţe Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui.

- Salut, Shep. Ţaţe se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol.

Zeci de mii de oameni îl priveau pe Ţaţe cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Ţaţe era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei.

Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat.

Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Ţaţe intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la Sân Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv.

Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Ţaţe o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse.

- Ţaţe.

- Ce s-a întîmplat? întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva.

- Nu ai ascultat la radio? întrebă Nelson.

- Nu, am ascultat muzică. De ce? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră.

Ţaţe, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea "Roata Norocului", pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Ţaţe începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că... Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie.

- Avionul lui Carole? întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai.

îşi făcu loc prin pîclă spre lumină.

Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue.

Simţea o durere cumplită. Din ce în ce.mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni - înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi Invadată de o flacără oarbă - un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea.

Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau.

Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei.

"... incredibil de norocoasă... cu tot combustibilul îmbibat în haine... arsurile au fost superficiale".

"Cît durează pînă va răspunde?"

"... răbdare... traumatismul după un astfel de accident dăunează... mai mult corpului".

"Cum... va arăta, după ce... se va termina?"

"... chirurgul mîine. El va... procedura cu dumneavoastră".

"Cînd?"

"... nu mai este pericol... infecţie".

"Va... afecta sarcina?"

"Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată".

Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare.

- Doamnă Rutledge? Mă auziţi?

Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse.

- îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup.

Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte.

- Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel?

- Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici.

Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles.

- Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat.

Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni.

încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform.

Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama.

Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească.

Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă?

Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea.

- Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine.

- Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului.

- Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată - nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea.

O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei.

- Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa.

- Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea?

- Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion.

Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu

corpul.