Note de curs


Importanta infectiilor stafilococice pentru farmacist



Yüklə 1,11 Mb.
səhifə14/22
tarix19.02.2017
ölçüsü1,11 Mb.
#9117
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   22

Importanta infectiilor stafilococice pentru farmacist.

Existenta unui numar mare de purtatori sanatosi de stafilococ patogen precum si frecventa crescuta a infectiilor stafilococice minore ctanate,explica rezervorul potential de infectie la nivel de farmacii in in special in spitale.Medicamentul poate fi contaminat din nazo farinx de catre farmacist prin tuse, stranut, vorbire, prin "maini murdare" care pot vehicula stafilococul de la nivelul faringian, intestinal sau prin aerul si intestinele contaminate cu acest microb in mod intamplator in timpul preparari sau manipularii lui.

Pentru a evita acest lucru trebuie respectate urmatoarele conditii:


    • Camerele de preparare a medicamentelor trbuie sa fie mentinute foarte curate prin utilizare de detergenti si aplicare de dezinfectii periodice.

    • Se va evita patrunderea in camerele de lucru din farmacii a

persoanelor straine si se va interzice vorbitul excesiv;

    • Medicamentele (in special cele obligator sterile) vor fi preparate

aseptic in boxe sterile ,utilizind corect masca care sa acopere obligator

gura si nasul;



    • Se va supravegia din punct de vedere microbiologic intreg personalul

din farmacii (inclusiv ingrijitorii).

Daca la una sau mai multe persoane se izoleaza din exudatul faringian stafilococ patogen (sau alte bacterii patogene) ele vor fi sterilizate cu unguent cu antibiotice, in cazul stafilococului (neomicina + gramicidina aplicat intra nazal si se vor recomanda gargarisme).

In caz de infectii stafilococice acute: plagi infectate, furuncule, panaritii ,este necesara izolarea persoanelor bolnave cu protejarea procesului infectios sub pensamente sterile;este absolut interzis ca persoanele cu infectii stafilococice evidente sau deschise sa prepare sau sa manipuleze medicamente.


COCI GRAM-POZITIVI (streptococii, pneumococul)

(ANGHEL ALINA – MIHAELA, anul II, seria 1, grupa 1 Farmacie


STREPTOCOCII

Streptococul face parte din familia Lactobacillaceae, genul Streptococcus. Streptococii sunt coci usor ovalari, gram-pozitivi, dispusi in lanturi, aerobi si facultativ anaerobi, care necesita pentru cultivare medii compuse. Exista si specii strict anaerobe.

Streptococii pot fi clasificati dupa criterii diferie: morfologia coloniilor si hemoliza produsa pe geloza-sange, specificitatea serologica a substantelor specifice de grup si de tip, reactiile biochimice, rezistenta la factori fizici si chimici, diferite caracteristici ecologice. In activitatea curenta, se impune utilizarea a doua criterii de clasificare: aspectul hemolizei pe geloza-sange, respectiv clasificarea antigenica Lancefield.

Dupa aspectul hemolizei la cultivarea in laborator, streptococii se impart in urmatoarele grupe:



  • Streptococi β-hemolitici (zona clara de hemoliza completa in jurul coloniei, efect al actiunii hemolizinelor produse de germen)

  • Streptococi α-hemolitici (zona de hemoliza verzuie, incompleta, datorata producerii de peroxid de hidrogen)

  • Streptococi α’ (zona de hemoliza alfa inconjurata de o zona ingusta de beta hemoliza)

  • Streptococi nehemolitici

Clasificarea antigenica (Rebecca Lancefield, 1933) are drept criteriu prezenta polizaharidului C in peretele celular, un antigen cu specificitate de grup, prezent la toate grupele de streptococi, exceptie facand grupa D, la care este inlocuit cu acid glicerol-teichoic. Din acest punct de vedere, streptococii sunt: grupabili, incadrati in 19 grupe serologice si negrupabili, care nu au antigenul de grup, dintre care fac parte Streptococcus pneumoniae si majoritatea streptococilor comensali ai mucoasei orofaringiene si bucale.

Streptococul a fost pus in evident pentru prima oara de Billreth in 1874 in erizipel si in anul 1879 de catre Pasteur in febra puerperala. Victor Babes a demonstrat in anul 1887 rolul streptococului in glomerulonefrita post-streptococica.



Habitat. Streptococii sunt foarte raspanditi in natura. Sediul lor natural este cavitatea bucala, rinofaringele, tractusul intestinal si mai rar mucoasa genitala la om si animale. Prin excretele naturale cat si prin produsele patologice de la om si animalele bolnave streptococii sunt raspanditi in mediul extern: sol, apa, aer, alimente mai ales lactate.

Caractere morfo-tinctoriale si de cultivare. Streptococii sunt sferici sau usor ovalari, avand diametrul de 0,8-1µ; sunt dispusi in lanturi care sunt ceva mai scurte in produsele patologice si culturile de pe mediile solide si ceva mai lungi in mediile lichide (10-15 coci). Lanturile foarte lungi care traverseaza campul microscopic apartin de obicei speciilor nepatogene. Streptococii sunt in general imobili cu exceptia unor tulpini de enterococ



(Streptococcus faecalis) care prezinta 2 cili laterali. Unii streptococi pot prezenta uneori o capsula fina; toti sunt nesporulati si se coloreaza gram-pozitiv.

Streptococ, produs patologic Streptococ, cultura

Pentru cultivare streptococii necesita medii bogate in proteine cu adaos de sange, aer, sau zaharuri. Majoritatea tulpinilor sunt aerobe dar exista si specii microaerofile sau strict anaerobe. Pe mediile lichide formele S produc o tulburare usoara a bulionului cu depozit redus; formele R cultiva cu depozit granular si mediu limpede. Pe mediile solide, coloniile sunt mici de 0,5–1 mm, transparente. Dupa aspectul coloniilor pe mediu cu geloza-sange streptococii au fost impartiti in 3 grupe: streptococi beta-hemolitici, ale caror colonii sunt inconjurate de o zona clara de hemoliza, streptococi viridans cu o zona de hemoliza incompleta, verzuie si streptococi indiferenti sau nehemolitici.


S. agalactiae (grup B) S. pyogenes (grup A)

coloratie Gram coloratie Gram



S. pyogenes

coloratie Gram


Rezistenta in mediul extern. Streptococii au o rezistenta redusa in mediul extern, ei fiind distrusi in 30 min la 55°C, dar in produse patologice pot rezista luni de zile la intuneric.

Streptococii sunt distrusi usor de antisepticele uzuale (fenol 2-5%, sublimat 1%o, apa oxigenata 3%) si sunt sensibili la actiunea penicilinei; streptococul viridans si enterococul fiind mai putin sensibili la penicilina, raspund mai bine la asociatia penicilina-streptomicina.



Patogenitatea. Genul Streptococcus cuprinde dupa Lancefield 19 grupe serologice notate de la A la U cu numeroase tipuri (55 numai in cadrul grupului A) dintre care numai unele sunt patogene pentru om. Cele mai multe infectii sunt determinate la om de Streptococcus pyogenes, specie hemolitica denumit si streptococ beta hemolitic grup A, iar streptococul viridans, prezent de obicei in cavitatea bucala si Streptococcus faecalis in intestin, pot determina infectii grave ca: endocardite sau infectii urinare, numai cu conditia ca local, pe endocard sau in caile urinare, sa existe malformatii anatomice sau depozite fibrinoase care sa favorizeze dezvoltarea bacteriilor la acel nivel.

Streptococcus pyogenes este o bacterie gram-pozitiva, care se dispune in lanturi si reprezinta cauza infectiilor streptococice de grup A. In peretele sau este prezent antigenul grupului A, este o specie hemolitica ce produce β-hemoliza atunci cand este cultivat pe geloza-sange (liza completa a eritrocitelor cu eliberarea hemoglobinei).

Patogenitatea streptococului este determinat de marea virulenta a bacteriei (in care un rol important il are antigenul proteic M) precum si o serie de exoenzime: hemolizine, streptochinaza, streptodornaza etc. si mai ales toxina eritrogena, la care se adauga factori cu rol sensibilizant: nefritogen si reumatogen (inca neidentificati).

Streptococii de grup A elaboreaza o serie de componente celulare de suprafata si produsi extracelulari care au importanta atat in patogeneza infectiei, cat si in raspunsul imun al gazdei umane. Peretele celular contine un antigen hidrocarbonat care poate fi eliberat din celula bacteriana in contact cu o substanta acida. Reactia dintre astfel de extracte acide si antiserul specific pentru grupul A reprezinta baza identificarii tulpinilor streptococice ca fiind Streptococcus pyogenes. Proteina majora de suprafata a streptococilor de grup A este proteina M, care apare in mai mult de 80 de tipuri distincte antigenic si reprezinta baza serotiparii tulpinilor cu antiseruri specifice. Moleculele proteinei M sunt structuri fibrilare ancorate in peretele celular al microorganismului, care se extind de la suprafata celulei sub forma de prelungiri filiforme. Secventa de aminoacizi a portiunii amino-terminale sau distale a moleculei proteinei M este variabila, explicand variatia antigenica a diferitelor tipuri M, in timp ce regiunile mai proximale ale proteinei sunt in general conservate. Prezenta proteinei M se coreleaza cu capacitatea unei tulpini de a rezista distrugerii fagocitare in sangele uman proaspat, un fenomen care aparent se datoreaza cel putin in parte legarii fibrinogenului plasmatic de moleculele proteinei M pe suprafata streptococica, interferand astfel cu activarea complementului si depunerea fragmentelor opsonice de complement pe celula bacteriana.

Aceasta rezistenta la fagocitoza este invinsa de anticorpii specifici fata de proteina M, explicand observatia ca persoanele cu anticorpi fata de un anumit tip M dobanditi in urma unei infectii sunt protejate impotriva infectiei urmatoare cu microorganisme de acelasi tip M, dar nu si cu tipuri M diferite. Streptococii de grup A elaboreaza, de asemenea, in proportii variabile, o capsula polizaharidica compusa din acid hialuronic. Anumite tulpini produc cantitati mari de acid hialuronic capsular, ducand la aspectul caracteristic, mucoid, al coloniilor. Polizaharidul capsular joaca de asemenea un rol important in protectia microorganismului impotriva ingestiei si distrugerii de catre fagocite. Spre deosebire de proteina M, capsula din acid hialuronic este slaba imunologic, iar anticorpii antihialuronat nu s-au dovedit a avea un rol important in imunitatea protectoare, probabil datorita aparentei identitati structurale dintre acidul hialuronic al streptococului si acidul hialuronic din tesutul conjunctiv al mamiferelor. Streptococii de grup A produc un numar mare de componente extracelulare, care pot avea un rol important in toxicitatea locala si sistemica si in facilitarea raspandirii infectiei in tesuturi. Printre acestea se numara streptolizinele S si O - toxine care afecteaza membranele celulare si sunt raspunzatoare pentru hemoliza produsa de aceste microorganisme - streptokinaze, ADN-aze, proteaza si exotoxinele pirogene A, B si C. Exotoxinele pirogene, cunoscute anterior ca toxine eritrogene, produc rashul din scarlatina.

Unele infectii determinate de streptococ constituie entitati clinice foarte distincte. Acestea sunt: scarlatina, erizipelul, febra puerperala si endocardita subacuta Osler.

1.Scarlatina. Este o boala infectocontagioasa a copilariei, fiind determinata de Streptococcus pyogenes sau streptococul beta-hemolitic. Boala incepe cu o infectie la nivelul amigdalelor (angina) iar dupa 2-7 zile de incubatie, exotoxina elaborata de streptococii din faringe se raspandeste in tot organismul determinand febra, frison si eruptie cutanata caracteristica localizata pe fata, gat, torace, abdomen.

Mod de transmitere. Este produsa de streptococul hemolitic. Microbul se gaseste in nasul si in gatul bolnavilor de scarlatina, convalescentilor netratati cu penicilina, bolnavilor cu angine streptococice si purtatorilor sanatosi. Boala se transmite de obicei prin contactul dintre bolnav sau purtator si individul receptiv. In timpul vorbirii, rasului, stranutului sau tusei, picaturile de secretii din nas sau gat si saliva infecteaza aerul din jurul bolnavului, dar si obiectele, alimentele, lenjeria. De cele mai multe ori, insa, boala se ia direct, de aceea, orice bolnav de scarlatina se izoleaza la domiciliu (daca sunt conditii corespunzatoare) sau se interneaza intr-un spital de boli contagioase.

Diagnostic clinic.

Prodromul (perioada preeruptiva) cu durata de 36-48 ore se instaleaza brusc, uneori brutal, cu febra, angina, varsatura. Febra este frecvent precedata de frisoane, atinge valori mari (39-40°C), fiind insotita de tahipnee, tahicardie, agitatie, convulsii la copilul mic. Angina (enantemul) debuteaza cu o senzatie de uscaciune in gat, deglutitie dureroasa. Aspectul anginei este rosu-intens (ca “flacara”) si cuprinde amigdalele, pilierii, lueta, prezentand o linie neta de demarcatie. Varsaturile pot fi unice sau repetate, insotite si de alte manifestari digestive: greturi, dureri abdominale. Adenopatia satelita este intotdeauna prezenta, submaxilar, latero- cervical. Limba  urmeaza un ciclu caracteristic de-a lungul evolutiei bolii, in prodrom fiind incarcata cu un depozit albicios (limba de portelan).

Perioada de stare (eruptiva): are o durata de 4-6 zile si debuteaza prin aparitia unui eritem punctat, pe gat si torace. Generalizarea eruptiei se realizeaza in 24-48 de ore, fara a afecta fata, care pastreaza aspectul de masca Filatov. Tegumentul este aspru la palpare. Limba isi continua ciclul, prin descuamare de la varf catre baza si  pe margini, fiind complet descuamata la sfarsitul perioadei de stare, cand ia aspect de “limba zmeurie”. Angina persista si este insotita de adenopatiile cervicale si submaxilare, cu ganglionii mariti in volum, sensibili la palpare, dar fara fenomene supurative.

Diagnostic de laborator.

Produse patologice: sange, urina, exudat faringian si/sau nazo-faringian, nazal.

Teste de laborator nespecifice: evidentierea sindromului biologic inflamator: leucocitoza cu neutrofilie, eozinofilie, VSH accelerat, fibrinogenemie crescuta.

Diagnosticul bacteriologic consta in evidentierea, prin culturi de la poarta de intrare, a streptococului beta hemolitic (neobligatorie pentru acceptarea diagnosticului). Exudatul faringian se recolteaza dimineata, inainte ca pacientul sa manance si sa se spele pe dinti, inainte de inceperea tratamentului. Se sterg amigdalele si peretele posterior al faringelui, evitandu-se atingerea cu tamponul faringian a limbii, luetei si contaminarea lui cu saliva. Dupa recoltare, tampoanele utilizate pentru recoltarea exudatelor faringian, nazo-faringian si nazal, se vor transporta in maximun doua ore la laborator. Daca acest interval se va prelungi, tampoanele se introduc in eprubete ce contin mediu selectiv imbogatit: mediu Pick sau bulion Todd-Hewitt.

Diagnosticul serologic (reactia ASLO) deceleaza anticorpii ASLO. Titrul ASLO nu este modificat in debutul bolii acute, dar creste in convalescenta; mentinerea crescuta a titrului ASLO exprima evolutia catre sindrom poststreptococic sau catre complicatii tardive.

Tratament.

Spitalizarea timp de 6-7 zile este obligatorie. Repausul la pat este recomandat timp de 6-7 zile. Regimul alimentar este hidro-lacto-zaharat. Izolarea, repausul relativ si controlul medical se vor prelungi inca 2-3 saptamani in convalescenta, pentru a preveni si depista eventualele complicatii imunologice.

Tratamentul etiologic: Penicilina reprezinta antibioticul de electie, inlocuit de macrolide la persoanele alergice la penicilina.

Tratamentul simptomatic: consta in administrarea de antitermice (aspirina, paracetamol) si capilarotone (vitamina C, rutin, troxevasin). Dezinfectia nazo-faringiana este importanta, utilizandu-se faringosept si instilatii nazale cu colargol.

Boala determina o imunitate solida, bazata pe anticorpi (antitoxica).

2. O entitate clinica distincta o constituie de asemenea si erizipelul localizat mai frecvent la fata sub forma unui placard congestiv, dureros, bine delimitat de un burelet, care nu supureaza si prezinta uneori vezicule (erizipel bulos).

Etiologie. Agentul etiologic este reprezentat de streptococul beta-hemolitic de grup A.

Patogenie. Infectia tegumentelor se poate produce prin: solutii de continuitate ale pielii (plagi, dermatomicoze, arsuri, ulcer varicos al gambei); contiguitate, de la mucoasa invecinata infectata cu streptococ (angina, rinofaringita, otita medie supurata); propagare limfatica (limfangite streptococice); diseminare hematogena, in mod exceptional (septicemii). Streptococii se multiplica in spatiile limfatice ale dermului, realizand o dermita acuta, caracterizata prin hiperemie, vasodilatatie, edem si infiltratii celulare. Placardul dermitic are tendinta extensiva, propagarea facandu-se centrifug, din aproape in aproape. Propagarea infectiei in hipoderm duce la edem masiv si (sau) procese supurative. Localizarea procesului infectios in spatiile limfatice explica limfangita si adenita din erizipel, ca si raritatea tromboflebitelor si a septicemiilor, mult mai frecvente in infectia stafilococica. In patogenia erizipelului este incriminata si interventia unei componente alergice, legata de sensibilitatea organismului fata de streptococul beta-hemolitic de grup A.

Sursa de infectie este reprezentata de bolnavii de boli streptococice si purtatori sanatosi de streptococ.

Transmiterea este directa prin picaturi Flugge, sau indirecta, prin obiecte contaminate. Contagiozitatea este foarte redusa.

3. Febra puerperala apare ca urmare a interventiilor septice la avort sau nastere, adesea insotita de stare septicemica, fiind determinata de obicei de specii anaerobe de streptococ.

4. Endocardita subacuta sau maladia Osler, este determinata de streptococul viridans, microb comensal al mucoasei bucale si evident potential patogen, deoarece determina aceasta infectie grava numai in conditii particulare locale (leziuni sau depozite fibrinoase pe endocard) care permit fixarea streptococului la acel nivel.

5. Streptococii beta hemolitici determina si alte numeroase infectii, de exemplu: la nivel cutanat, impetigo uscat sau flictenular, angulus infectiosis oris (zabaluta), intertrigo, acneea cu cicatrici si pemfigus (foarte grav la nou-nascuti).

6. De asemenea, streptococul poate determina abcese, flegmoane, otite, sinuzite, meningite, septicemie precum si suprainfectii ale plagilor.

Complicatii alergice post-streptococice. Infectiile determinate de streptococii hemolitici din grupul A netratate, sunt deosebit de periculoase prin efectul lor puternic alergizant mai ales in cazul infectiilor repetate. Cele mai importante complicatii alergice post-streptococice sunt: reumatismul articular acut (RAA), cardita reumatismala (CR), glomerulonefrita acuta (GNA) iar dupa unii autori si eritemul nodos.

Aceste boli apar dupa 2-3 saptamani de la infectia streptococica. Deoarece complicatiile pot sa apara si in absenta streptococului din leziuni, in perioada care corespunde formarii de anticorpi, se opiniaza pentru un mecanism alergic in care complexele Ag-Ac realizate in cantitati importante determina leziuni la nivelul tesutului din articulatii, endocard sau membrana bazala a glomerulului renal. Aceste complicatii apar mai frecvent la adultii tineri cu infectii repetate streptococice care nu au fost tratate (angine,infectii cutanate etc). Ele sunt importante deoarece determina o mortalitate ridicata si favorizeaza cronicizarea infectiei.



Imunitatea in infectiile streptococice este complexa: antitoxica si antimicrobiana; cea antitoxica prezenta in scarlatina este solida, specifica, dureaza practic toata viata in timp ce imunitatea antimicrobiana este specifica de tip, fiind posibile infectiile cu alt tip de streptococ.

Pentru a cunoaste starea de receptivitate la scarlatina, mai ales a populatiei infantile, in scopul vaccinarii se practica reactia Dick. Este vorba de o inoculare intradermica cu toxina streptococica in cantitati mici, care determina la persoanele receptive o reactie locala, eritematoasa. La copiii care s-au imunizat ocult, prin infectii mici si repetate, aceasta reactie apare negativa, deoarece antitoxina existenta in aer neutralizeaza toxina introdusa intradermic si reactia nu se mai produce, la fel ca si la bratul martor inoculat cu toxina inactivata prin caldura.

Reactia pozitiva manifestata prin roseata locala este explicata de absenta anticorpilor serici la persoanele respective care vor trebui sa fie vaccinate contra scarlatinei.

Diagnosticul de laborator consta in izolarea streptococului din produse patologice: exudat faringian, sange, puroi, lohii, lichide seroase pe geloza-sange si identificarea lui dupa caractere morfologice de cultivare si serologice.

In cadrul complicatiilor tardive alergice, o infectie recenta streptococica poate fi dovedita prin cresterea titrului anticorpilor antistreptolizina O, prin reactia serologica ASLO la valori de peste 200 U.



Profilaxia. Cea mai corecta atitudine este tratarea corecta a fiecarei infectii cu streptococ precum si sterilizarea purtatorilor pentru a evita raspandirea infectiei si aparitia complicatiilor. Profilaxia se face cu penicilina in cazul anginelor sau infectiilor cutanate iar pentru a preveni scarlatina se face vaccinarea cu anatoxina streptococica la copiii cu reactia Dick pozitiva.

Tratamentul infectiilor streptococice se face cu penicilina (cristalizata-G, Moldamin sau penicilina V), deoarece nu s-au descris pana in prezent tulpini de streptococ rezistente la acest anitibiotic.

Penicilina va fi inlocuita cu un alt antibiotic numai in cazul persoanelor care prezinta fenomene de sensibilizare (de exemplu cu eritromicina).

La infectiile cu streptococ viridans sau cu enterococ, se recomanda administrare de penicilina in doze mari in special in septicemii, endocardite sau asociatii sinergice de penicilina si streptomicina, sau alt antibiotic ales dupa testarea sensibilitatii microbului izolat, prin antibiograma.

PNEUMOCOCUL

Diplococcus pneumoniae face parte din familia Lactobacillaceae, genul Diplococcus. Este un coc ovalar, dispus in perechi, incapsulat, imobil, gram-pozitiv. A fost pus in evidenta pentru prima oara de catre Pasteur (1881), in saliva unui copil mort de rabie. Talamon si apoi Frankel (1886) au demonstrat rolul lui in etiologia pneumoniei lobare.



Habitat. Pneumococul este saprofit obisnuit al cavitatii nazo-faringiene dar poate fi prezent pe toate mucoasele la om si la animale. S-a constatat ca aproximativ 50% din persoanele sanatoase sunt purtatoare de pneumococ, adesea fiind prezente mai multe tipuri serologice la aceeasi persoana.

Caractere morfologice si de cultivare. In produsele patologice pneumococul are forma unor coci ovalari, mai ascutiti la unul din capete si dispusi cate doi, alaturati prin partea mai bombata (aspect de flacara de lumanare sau varf de lance); ei sunt inconjurati de o capsula si uneori formeaza scurte santuri; sunt coci gram-pozitivi.

Pneumococul cultiva numai pe medii compuse (cu adaos de aer, sange, zaharuri), producand o usoara tulburare a mediilor lichide; pe cele solide pneumococul formeaza colonii foarte mici, care pe geloza-sange sunt inconjurate de o zona verzuie, aspect greu de diferentiat de streptococul viridans. Din acest motiv, ca si pentru faptul ca pe mediile solide pneumococul isi pierde capsula si uneori se dispune in lanturi, este adesea foarte dificil de precizat daca este vorba de pneumococ sau streptococ viridans.


Pneumococ, produs patologic Pneumococ, cultura

Diferentierea se face pe baza unor caractere biochimice care sunt pozitive pentru pneumococ:

- fermentarea inulinei

- patogenitatea pentru soarece

- liza de catre bila (in sensul ca adaosul de bila la o cultura proaspata de pneumococ in bulion il lizeaza si produce clarificarea vizibila a mediului)

Pierderea capsulei se insoteste la pneumococ cu absenta virulentei si aparitia coloniilor de tip R. Fenomenul este reversibil in sensul ca, trecut pe soarece (animalul sensibil), pneumococul isi recapata capsula odata cu caracterul de virulenta si cultiva sub forma de colonii de tip S (fenomen de selectie).



Coloratie Maneval Streptococcus pneumoniae (x1.000)


Rezistenta in mediul extern a pneumococului este foarte redusa. Moare repede daca este expus la lumina solara si dupa doua ore la temperatura camerei. Este distrus in 30 min la 55°C si este foarte sensibil la antiseptice, dezinfectante, sulfamide si antibiotice din grupa penicilinelor sau alte antibiotice cu acelasi spectru precum si cele cu spectru larg.

Patogenitatea pneumococului este determinata de virulenta, caracter imprimat de prezenta capsulei cu componenta polizaharidica, iar dintre substantele elaborate de microb, hialuronidaza este cea mai importanta, permitand difuzibilitatea pneumococului in tesuturile organismului.

Virulenta este diferita, in functie de factorii care actioneaza la suprafata bacteriei sau in interiorul celulei:



  • capsula polizaharidica - previne fagocitoza prin inhibarea opsonizarii C3b a celulelor bacteriene

  • pneumolizina (Ply) - o proteina de 53-kDa care poate provoca liza celulelor tinta si activarea complementului

  • autolizina (LytA) - activarea acestei proteine determina liza bacteriei, ceea ce duce la eliberarea continutului

  • peroxidul de hidrogen - poate provoca apoptoza in celulele neuronale in timpul meningitei

  • complex proteina A-colina (CbpA) - o adezina care interactioneaza cu polizaharidele de la suprafata celulelor epiteliale pulmonare

  • antigenul de protectie (PspA) - poate inhiba opsonizarea pneumococilor

Boala la om. Pneumococul determina la adult pneumonia franca lobara, apoi bronhopneumonie, pleurezii, otite, sinuzite, meningite, mastoidite, precum si infectii secundare in alte boli bacteriene sau virale.

Epidemiologie. Incidenta anuala a pneumoniei pneumocice este numai partial cunoscuta, din cauza dificultatilor practice a diagnosticului bacteriologic si prin neobligativitatea declararii bolii. Pneumonia apare sporadic la persoane anterior sanatoase, dar posibil si in mici epidemii in colectivitati sau familie. Este mai frecventa la barbati decat la femei, precum si in anotimpurile reci si umede, (iarna, primavara), atunci cand numarul purtatorilor de pneumococ este maxim. Pneumococul este un germen habitual al cailor respiratorii superioare, dar starea de purtator variaza, 6% la adulti si 30% la copii.

Etiologie. Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este agentul etiologic al pneumoniei pneumococice. Este o bacterie gram pozitiva, incapsulata. Are aspect lanceolat si pe mediile de cultura se dezvolta “in diplo”. In functie de structura capsulei polizaharidice, se identifica 90 de serotipuri. Majoritatea bolilor pneumococice sunt produse de cateva serotipuri. Bolile pneumococice invazive sunt mai frecvent produse de serotipurile 4, 6B, 9V, 14, 18C, 19F, 23F. Majoritatea acestor serotipuri sunt rezistente la penicilina (6B, 9V, 14, 18A, 19F, 23F). Predominanta serotipurilor se schimba in timp, difera in functie de varsta si de aria geografica.

Pneumococul colonizeaza caile respiratorii superioare, fiind o componenta a florei saprofite nazo-faringiene la copil. Bacteria poate infecta din aproape in aproape urechea medie, sinusurile faciale si plamanul sau poate disemina pe cale sangvina, producand metastaze septice.

Unele serotipuri au proprietati invazive, producand infectii severe. Caracterul invaziv este dependent de compozitia si cantitatea polizaharidelor capsulare. Tulpinile care produc o cantitate mare de polizaharide capsulare sunt mai virulente. In sange, capsula protejeaza bacteria de fagocitoza neutrofilica si de activitatea bactericida mediata de complement. La animale de laborator au fost identificati factori de virulenta bacteriana: pneumolizina, proteina A de suprafata.

La subiectul normal, pneumococii care ajung la nivelul parenchimului pulmonar sunt rapid fagocitati de macrofagele alveolare sau de neutrofilele care migreaza din sange. Pneumonia se poate produce cand se pierde integritatea epiteliului tractului respirator inferior de cauza: infectioasa (infectie virala), chimica (alcool) sau mecanica (aspiratie). In aceste situatii, intarzie clearance-ul bacterian, ceea ce determina multiplicarea pneumococilor si inflamatia tisulara.

Patogenie. Infectia pulmonara cu pneumococ se face pe cale aeriana. Persoanele care fac pneumonie pneumococica sunt de obicei colonizate la nivelul orofaringelui de germeni virulenti, care in conditiile scaderii mecanismelor de aparare ale aparatului respirator, tranzitorii sau cronice si aspirarii pulmonare de secretii, dezvolta modificari patologice tipice. Desi individul sanatos are o capacitate eficienta de aparare fata de invazia pneumococica, o serie de factori care actioneaza temporar sau de lunga durata, pot interfera cu mecanismele de aparare respiratorie crescand susceptibilitatea la infectii. Printre acestia mai importanti sunt: expunerea la frig sau umezeala, oboseala excesiva, infectii virale respiratori.

Imunitatea este specifica de tip.

Diagnosticul de laborator se bazeaza pe evidentierea in examenul direct din sputa, puroi, lichid cefalorahidian, a unui diplococ gram-pozitiv incapsulat si izolarea microbului prin inocularea produsului patologic la soarece sau insamantarea pe medii de cultura si identificarea lui pe baza caracterelor morfotinctoriale, de cultivare, biochimice si serologice (umflarea capsulei cu ser imun specific de tip, reactie de aglutinare etc)

Profilaxie. In trecut, in zone, endemice se utiliza vaccinul; in prezent si la noi in tara nu este necesar. Se recomanda evitarea aglomeratiilor si a contaminarilor in sezonul rece, in special la batrani si copii, frigul favorizand exacerbarea pneumococilor existenti pe mucoase, potential patogeni.

Primul vaccin anti-pneumococic, vaccinul polizaharidic 23 valent, nu asigura o protectie eficienta pentru copilul de varsta mica (sub 2 ani), deoarece la aceasta grupa de varsta raspunsul imun T dependent este slab. Intrucat formele invazive de infectie sunt mai frecvente la aceasta categorie de varsta, s-a impus un nou vaccin, care a fost preparat dupa modelul vaccinului conjugat anti-Haemophilus influenzae tip b. Vaccinul conjugat anti-pneumococic s-a obtinut prin cuplarea polizaharidelor din capsula bacteriana (care sunt slab imunogene) cu o proteina. Aceasta combinatie determina raspuns antigenic puternic si raspuns booster.



Tratament: sulfamide, penicilina, sau alte antibiotice conform antibiogramei.
Yüklə 1,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   22




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin