Se spune că tot ceea ce facem şi/sau întreprindem în relaţiile cu mediul ambiant este şi înseamnă comunicare

apelarea la anumite norme referitoare la egalitate, cinste şi dreptate;

tăcerea, necomunicarea;

ameninţările;

explicaţiile;

rugăminţile;

criticile;

întrebările conducătoare („orientate” –n.a.);

scuzele;

reflexiile;

amânările;

umorul;

propunerile

Tim Hindle¹¹⁸ ne propune, ca trucuri (denumite, de domnia sa chiar „tactici”) utilizabile în negocieri, următoarele:

• 
  formularea de ameninţări;
  
• 
  proliferarea de insulte;
  
• 
  „mersul la cacealma”;
  
• 
  folosirea intimidării;
  
• 
  conducerea prin dezbinare;
  
• 
  folosirea întrebărilor dirijate;
  
• 
  recurgerea la apeluri emoţionale;
  
• 
  testarea limitelor
  

În opinia altor autori¹¹⁹, „...trucurile de succes într-o negociere sunt:

• 
  înşelătoria intenţionată având, ca principale componente, următoarele:
  
• 
  datele false;
  
• 
  autoritatea ambiguă;
  
• 
  intenţiile dubioase;
  
• 
  dezvăluirile parţiale
  
• 
  războiul psihologic, care poate include:
  
• 
  situaţiile stresante;
  
• 
  atacurile la persoană;
  
• 
  jocul de-a „cel bun şi cel rău”;
  
• 
  ameninţările
  
• 
  tacticile de presiune asupra poziţiilor între care, mai importante sunt:
  
• 
  refuzul de a negocia;
  
• 
  pretenţiile exagerate;
  
• 
  pretenţiile în creştere;
  
• 
  tacticile de blocare;
  
• 
  partenerul inflexibil;
  
• 
  amânarea calculată;
  
• 
  acceptaţi sau nu?!;
  
• 
  nu vă lăsaţi păcăliţi!...”
  

În opinia profesorului universitar doctor Ştefan Prutianu¹²⁰, printre tehnicile de negociere se înscriu şi următoarele:

• 
  tehnica feliei de salam;
  
• 
  tehnica trântitului-uşii-în-nas;
  
• 
  tehnica piciorului-în-prag;
  
• 
  tehnica pumnului-în-piept;
  
• 
  tehnica cotului-în-barbă;
  
• 
  tehnica stresării şi tracasării
  

În opinia noastră, dincolo de hilarul şi bizarul unor asemenea denumiri, trist este nu atât faptul că tinerii sunt învăţaţi aşa ceva, cât mai ales cel că practica ne demonstrează cât de reale sunt asemenea „obiceiuri”! Ca şi cele care urmează…

În opinia lui Audebert-Lasrochas¹²¹, în cadrul negocierilor, pot fi apelate mai multe categorii de tactici, după cum urmează:

1. 
   tactici de ameninţare care, în esenţă, se referă la:
   

• 
  „punerea în gardă”;
  
• 
  impresionarea;
  
• 
  intimidarea;
  
• 
  tactica paşilor mărunţi
  

2. 
   tactici de destabilizare care constau, spre exemplu, în:
   

• 
  simularea indiferenţei faţă de tema abordată şi faţă de interlocutor;
  
• 
  desconsiderarea interlocutorului;
  
• 
  aparenţa neîncrederii în spusele interlocutorului;
  
• 
  „cascada” evenimentelor (a solicita, simultan, intervenţia mai multor interlocutori; intervenţia, în discuţie, a unei terţe persoane; referirea la punctele de vedere ale unei persoane absente de la discuţii; etc.);
  
• 
  autoritatea nereală (a crea celor prezenţi impresia că suntem investiţi cu puterea de a lua decizii, fapt care nu corespunde realităţii...);
  
• 
  „eu vreau, dar alţii nu!” (a lăsa senzaţia că avem cele mai bune intenţii, dar alţi factori de decizie nu ne permit să acţionăm aşa cum am dori);
  
• 
  atitudinea de dominare a interlocutorului;
  
• 
  atitudinea de culpabilizare a interlocutorului;
  
•