Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume
APARIŢIA, ETAPELE DE BAZĂ ŞI LEGITĂŢILE
Yüklə 1,2 Mb.
|
|
APARIŢIA, ETAPELE DE BAZĂ ŞI LEGITĂŢILE DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI I. Problema apariţiei ştiinţei II. Etapele şi legităţile dezvoltării ştiinţei 1.Etapele de dezvoltare ale ătiinţei 2.Legităţile dezvoltării ştiinţei III. Mit, tehnologie şi ştiinţ` 1.”Ştiinţa”(tehnologia) în China, India Antică şi Orientul Aropiat 2.Esenţa ştiinţei în Grecia antică (ştiinţa embrională) 3.Fenomenul de instituţionalizare a ştiinţei (ştiinţa ca institut social) IV. Ştiinţa “aristoteliană” şi cea “galileiano-newtonian`” 1.Esenţa şi conţinutul ştiinţei “aristoteliane” 2.Caracteristica ştiinţei “galileiano-newtoniană“(“ştiinţa mic`”) V. “Ştiinţa mare” (Ştiinţa matură): esenţa şi specificul ei VI. Ştiinţa şi societatea contemporană I. Problema apariţiei ştiinţei Unde şi cînd apare ştiinţa? E posibil a stabili măcar cu o exaccitate diacronic` şi geografic` relativ` data şi locul naşterii ştiinţei? Dificultatea r`spunsului la această întrebare o constituie, în primul rţnd, complexitatea determinării conţinutului conceptului de ştiinţă, coraportul acesteia cu cultura. E vorba de faptul că atunci cînd analizăm esenţa ştiinţei devinim martori că hotarele ei cu toată claritatea se extind pînă la graniţele fenomenului “cultură“. Istoria tocmai ne permite a-şi da seama, a conştientiza că ştiinţa contemporană în sursele sale istorice posedă foarte mult comun cu cultura şi deci nu-i atît de uşor de a găsi(a stabili) linia de demarcaţie dintre aceste două fenomene sociale. Recent ştiinţa se manifestă drept o familie de numeroase disciplini ştiinţifice, printre care găsim destul de tinere ca cibernetica, informatica, cognitologia, noosferologia, sinergetica, ufologia, genetica moleculară, lingvistica matematică, ecologia etc., care au apărut în a doua jumătate a sec. al XX-lea. Alte domenii ale ştiinţii ca electrodinamica, chimia fizică, sociologia, fizica statistică şi altele au apărut în sec. al XIX-lea. A treia grupă de ştiinţe apar în Epoca Modernă, de exemplu, analiza matematică, geometria analitică, dinamica etc. În fine, multe dintre disciplinele ştiinţifice îşi iau începutul încă în antichitate(geometria, medicina, astronomia, aritmetica, geografia, istoria etc). Istoricienii ştiinţei, reieşind din faptul că ştiinţa se află într-o permanenţă schimbare a conţinutului şi formelor sale, propun diverse răspunsuri la întrebarea vis-a-vis de data şi locul apariţiei ştiinţei. În dependenţă de faptul ce model teoretic al ştiinţei ei promovează, adică căru-i curent în limitele filosofiei ştiinţei ei aparţin, se pot evidenţia cîteva opinii care în principiu exclud una pe alta. a)Una din opiniile savanţilor reiesă din aceea că ştiinţa se identifică cu experienţa activităţii practice şi de cunoaştere în genere. Un astfel de punct de vedere promova fizicianul englez, sociologul ştiinţei, unul din fondatorii scientologiei D. Bernal(1901-1971). El scrie în cartea sa “Ştiinţa în istoria societăţii” că “...flucsul de bază al ştiinţei rezultă din procedeurile tehnice practice ale omului primitiv...” b)Mulţi istoricieni numesc altă dată: ştiinţa ea naştere aproximativ douăzeci şi cinci de secole în urmă în Grecia Antică. Într-adevăr, aici de prima oară apare filosofia şi ştiinţa reflexivă, omul se separează de natură, se iniţiază descompunerea gîndirii mitologice, se ivesc primele programe de cercetare a naturii(fizica şi fizicienii), se conştientizează unele principii fundamentale de cunoaştere ale naturii.Deja în Egiptul şi Babilonia antică au fost acumulate cunoştinţe considerabile matematice, însă doar grecii au încercat să dovedească teoreme(teorema lui Pitagora, formula lui Gheron, etc). c) Al treilea punct de vedere atribuie data naşterii ştiinţei către perioada înfloririi culturii medievale în Europa Occidentală(sec.XII-XIV). Ştiinţa, în viziunea acestor savanţi, apare o dată cu reconştientizarea rolului cunoştinţelor experimentale. Acest fapt e legat de activitatea episcopului englez Robert Grosseta(1168-1253), de activitatea filosofului şi naturalistului englez călugărului franciscan Rodjer Bacon(1214-1292) şi a. Aceşti şi alţi matematicieni şi naturalişti din Acsford cheamă cercetătorii să se bazeze pe experienţă, observare şi experiment, dar nu pe autoritatea legendei sau pe tradiţiile filosofice. Matematica, în viziunea lui R.Bacon, reprezintă porţile şe cheile spre alte ştiinţe. Atunci, în acea perioadă, începe critica aristotelismului, dogmelor lui Aristotel, care secole la rînd dominau în ştiinţa despre natură. d) Însă majoritatea istoricienilor ştiinţei consideră că despre ştiinţă în sensul adevărat al cuvîntului se poate vorbi doar începînd cu sec. al XVI-XVIII. Aceasta este epoca cînd apar operele lui I.Kepler, H.Giuigens, G.Galilei, Newton, Montaigne. Punctul culminant, apogeul revoluţiei spirituale ce ţine de apariţia ştiinţei în perioada nominalizată îl constituie fără dor şi poate lucrările lui Newton, născut în 1643, după un an de la moartea lui Galilei(1642). Ştiinţa aici elaborează modele matematice ale fenomenelor studiate, le compară cu datele experimentale. Fizica este strîns legată de aparatul matematic(calculul diferenţial şi integral descoperit de Newton şi Leibniz(1646-1716). În sec. al XVII-lea are loc recunoaşterea statutului social al ştiinţei, naşterea ei în calitate de institut social. În a.1662 apare Societatea Regală a naturaliştilor din Londra, în a.1666 - Academia de ştiinţe din Paris. e) Unii cercetători (foarte puţini, ceea ce e justificat) strămută data naşterii ştiinţei contemporane încă mai tîrziu şi leagă această perioadă cu sfîrşitul primei treimi a sec. al XIX-lea. O astfel de paradigmă împărtăşesc acei savanţi care consideră criteriul principal al ştiinţei contemporane coinciderea activităţii de investigaţii şi studiilor universitare. Prioritatea aici îi aparţine Germaniei, universităţilor ei. Un nou tip de instruire este propus după reformele universităţii din Berlin(fondată în a.1810), efectuate sub conducerea recunoscutului naturalist, filosof, diplomat, lingvist, estetic german V.Humbaldt(1767-1835). Noutatea aici constă în aceea că are loc definitivarea ştiinţei într-o profesie specială. Geneza ştiinţei contemporane ţine de apariţia laboratoarelor de investigaţii universitare cu participarea activă aici a studenţilor. Modelul nou de învăţămînt(de instruire) în calitate de consecinţe pentru toată cultura de atunci a generat apariţia pe piaţă la astfel de mărfuri ca îngrăşămintele minerale, chimicatele otrăvitoare, substanţele explozive, mărfurile electrotehnice etc., producerea cărora necesită acces spre cunoştinţele ştiinţifice. Istoricienii demonstrează că Anglia şi Franţa, care n-au acceptat la etapa iniţială “modelul german” de instruire, s-au ales cu o rămînere în urmă pronunţată în dezvoltarea culturii. Cultul savanţilor-amatori, atît de caracteristic pentru Anglia se răsfrîng pentru ea cu pierderea liderismului în ştiinţă. Modelul germam a influenţat esenţial sistemul de instruire universitar şi din Rusia. E destul de amintit în această ordine de idei despre activitatea savantului german în Rusia Eiler(1707-1783), care a depus eforturi imense în dezvoltarea universităţii din Sanct-Peterburg. f)Uneori întîlnim şi o astfel de viziune extravagantă, care reiesă din aceea că ştiinţa “autentică“, ştiinţa cu literă mare încă nu s-a născut, ea va apărea în sec. al XXI-lea. Aici, după cum se simte, părăsim terenul şi posiziile istoriei ştiinţei şi ne plasăm în domeniul proiectelor sociale. Deci apare întrebarea: cărei paradigme de dat preferinţă? Care din ea mai autentic reflectă situaţia în dezvoltarea problemei în cauză? A sosit timpul de a examina perioadele, etapele dezvoltării ştiinţei, legităţile de dezvoltare ale ei.
Meditînd în jurul acestei probleme e necesar de a te plasa pe poziţiile adevărului şi nu a proiectelor nejustificate, reieşind din postulatul că ştiinţa în geneza sa a parcurs diverse nivele de dezvoltare - de la empirismul unilateral pînă la nivelul abstract, teoretico-speculativ contemporan. Ştiinţa permanent evoluţionează, interacţionînd cu alte forme ale conştiinţei sociale, cu cultura în genere şi în aşa mod îmbogăţîndu-şi durabil conţinutul său. Luînd în consideraţie acest fapt e logic a evidenţia trei etape, trei perioade în dezvoltarea ştiinţei, promovînd paradigma apariţiei ei în Grecia antică. În Grecia apar primele sisteme teoretice ale lui Tales şi Democrit, s-au creat condiţiile corespunzătoare pentru dezvoltarea teoriei. Ştiinţa s-a constituit pe baza acelor elemente de cunoştinţe ştiinţifice care existau atunci şi pe baza criticii şi a distrugerii sistemelor mitologice. Pentru apariţia ştiinţei era necesar de un nivel destul de înalt de dezvoltare a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale care a condus la divizarea muncii în cea fizică şi cea intelectuală, şi prin urmare ca consecinţă apare posibilitatea de a se ocupa sistematic cu ştiinţa(aritmetica, geometria, astronomia, medicina etc). 1)Prima etapă în dezvoltarea ştiinţei cuprinde perioada dintre secolele VI î.e.n. şi V î.e.n. Cunoştinţele din această perioadă constituie, formeaz` ştiinţa embrională. Aici ea nu era separată de activitatea socială. Din contra, în limitele religiei păgîne şi celei creştine, filosofia şi ştiinţa, pătrundeau organic în viaţa practică şi activitatea teoretică. În ştiinţă domina fenomenele de integrare. Chiar de la început ştiinţa apare ca răspuns la necesităţile practice, îndeosebi a celor de producţie şi de dirijare a societăţii. Apariţia geometriei, astronomiei, mecanicii a fost prilejuită de necesităţile măsurării loturilor de pămînt, irigaţiei, navigaţiei, construcţiei piramidelor, templelor etc. Aritmetica era necesară pentru comerţ şi încasarea impozetelor. Un nivel destul de înalt au atins ştiinţele juridice, politice şi filosofice în Grecia şi Roma Antic`, apoi în epoca medieval` şi în medicin` (Hipocrat, Paracelsus - 1493-1541, Avicenna - 980-1037) şi a. Apar primele revoltări vis-a-vis de dogmatism(Montaigne, R.Bacon şi a.). În prima etapă a existenţei ştiinţei procesul de creştere a semnificaţiei ei sociale decurge foarte lent, iar uneori chiar se întrerupe pentru un timp îndelungat. Aşa, de exemplu, Evul mediu mai ales cel timpuriu, s-a remarcat în Europa prin pierderea multor realizări ştiinţifice ale Antichităţii. Însă ele se compensează cu apariţia ştiinţei epocii Renaşterii(sec.XV-XVI). 2)A doua etapă din istoria ştiinţei începe la sfîrşitul sec. al XV-lea şi se încheie cu sfîrşitul sec. al XIX-lea. Avem de aface cu aşa numita “Ştiinţă Mică“ s-au ştiinţă prematură. Ea dobîndeşte independenţă, “se scutură“ de dogmele religioase, de dogmele scolastice şi cele ale lui Aristotel, într-un cuvînt emansipează. Aici domină fenomenele de diferenţiere, apar tot noi şi noi domenii ale ştiinţei. Această etapă se caracterizează deasemenea prin apariţia ramurii moderne experimentale a ştiinţelor naturii şi concomitent prin creşterea vertiginoasă a ştiinţelor umanitare. În această perioadă paralel cu progresul furtunos al ştiinţei creşte rolul ei în viaţa societăţii. Extinderea cunoştinţelor ştiinţifice în secolele XV-XVIII a pregătit revoluţia industrială din Anglia de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, iar trecerea la producţia mecanizată a oferit concomitent deasemenea o bază tehnică şi a impulsionat dezvoltarea ei în continuare. Relaţiile “marfă - bani” au contribuit substanţial şi la dezvoltarea ştiinţei din secolil al XIX-lea. În această perioadă în ştiinţă prelungesc s` predomine fenomenele de diferenţiere. Despre progresul ştiinţelor socioumanistice din perioada examinată ne vorbeşte faptul că primele revoluţii burgheze din Europa erau nevoite să apeleze la religie pentru a-şi fundamenta din punct de vedere ideologic năzuinţele, pe cînd în revoluţia din Franţa(1789-1793) masele largi ale populaţiei a bineficiat de ideile sociopolitice şi filosofice ale iluminiştilor din sec. al XVIII-lea. 3) A treia etapă în dezvoltarea ştiinţei o constituie “ştiinţa Mare”. Începea în secolul al XX-lea. În această perioadă se schimbă esenţial rolul social al ştiinţei. Se modifică substanţial corelaţia dintre ştiinţă şi practică. Dezvoltarea ştiinţei devine punctul iniţial pentru crearea unor noi ramuri ale producţiei. În ştiinţă au loc atît procesele de integrare, cît şi cele de diferenţiere. Cristalizarea ştiinţei drept institut social s-a produs cum am menţionat deja în secolul al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, cînd în Europa se organizează primele asociaţii ştiinţifice şi încep editările primelor reviste ştiinţifice. La începutul secolului al XX-lea situaţia iar se schimb`, apar noi forme de organizre a ştiinţei şi anume laboratoarele şi institutele ştiinţifice gigantice. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX ştiinţa a jucat un rol auxiliar de producţie. În secolul al XX ştiinţa începe să se dezvolte mai rapid decît tehnica şi producţia, ceea ce conduce la constituirea sistemului “ştiinţă-tehnică-producţie”. Ştiinţa se transformă tot mai mult într-o forţă de producţie. Fiecare ştiinţă posedă perioada ei de constituire şi un anumit criteriu universal. Acest criteriu const` în determinarea obiectului de cercetare; în elaborarea noţiunilor corespunzătoare acestui obiect; în stabilirea legii fundamentale pentru acest obiect; în crearea teoriei de interpretare a faptelor etc. De exemplu, mecanica apare ca ştiinţă doar atunci cînd au fost descoperite şi formulate legile inerţiei şi conservării cantităţii de mişcare şi elaborate noţiunile corespunzătoare de către Galilei, Descartes, Newton. 2. Legit`ţile dezvolt`rii ştiinţei Care-s legit`ţile de baz` în dezvoltarea ştiinţei? a) Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorică a ştiinţei este creşterea rolului ei în producţie şi în dirijarea societăţii. Această lege a fost demonstrată în procesul descrierii celor trei etape de evoluţie a ştiinţei. b) O altă legitate este dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi acumularea exponenţială a cunoştinţelor. Conform datelor UNESCO în ultimii 50 de ani(pînă în anii 70 ai sec. al XX-lea) sporirea anuală a numărului cadrelor ştiinţifice constituie 7%, pe cînd populaţia creştea doar cu 1,7% anual. Informaţia ştiinţifică se dublează recent anual. 90% din toată informaţia acumulată de civilizaţie este produsă în ultimii 70 de ani ai sec. al XX-lea. c) Altă legitate de dezvoltare a ştiinţei este creşterea independenţei ei relative. Ştiinţa posedă în interiorul ei mecanisme ce provoacă dezvoltarea ei ulterioară fără influenţări exterioare. d) Continuitatea dezvoltării ştiinţei constituie o altă legitate. Fiecare treaptă superioară în dezvoltarea ştiinţei apare pe baza celei precedente prin infiltrarea a tot ce a fost preţios acumulat anterior. e) Altă legitate este caracterul treptat al dezvoltării ştiinţei. Această legitate se reduce la succesiunea perioadelor de dezvoltare relativ lentă(evoluţionistă) şi schimbarea rapidă(revoluţionistă) a bazei teoretice a ştiinţei(sistemul de noţiuni, legi, teorii). Dezvoltarea evoluţionistă a ştiinţei este un proces de acumulare treptat` a faptelor noi, a datelor experimentale în cadrul concepţiilor teoretice existente. Revoluţia în ştiinţ` are loc atunci cînd începe schimbarea radical`, revederea noţiunilor fundamentale, legilor, teoriilor ca rezultat al acumul`rii noilor date, care nu pot fi explicate în concepţiile, paradigmele existente. f) Diferenţierea (specializarea) şi integrarea constituie o alt` legitate de dezvoltare a ştiinţei. E dificil de concluzionat care din aceste dou` fenomene este mai productiv pentru ştiinţ`. Credem c` adev`rul este undeva la mijloc: la anumite etape predomin` diferenţierea, la alte din contro procesele de integrare.
Procesele de integrare se desf`şoar` în dou` sensuri: în primul sens integrarea se execut` prin unirea obiectelor de cercetare, în al doilea sens - prin unirea metodelor de cercetare. Procesul de integrare este substanţial impulsionat de aşa principii şi legit`ţi universale ca, de exemplu, principiul relativit`ţii, noţiunea de informaţie, de principiile conserv`rii, diversit`ţii, reducţionismullui etc. Integrarea sporeşte de asemenea graţie apariţiei ştiinţilor general-ştiinţifice ca matematica, cibernetica, informatica, sinergetica, logica etc. Necesitatea integr`rii disciplinilor medicale este actualmente determinat` de faptul c` diferenţierea conduce la izolarea savanţilor medicii de diferite specialit`ţii. În urma integr`rii apar ramuri interdisciplinare care lichideaz` aceast` separare. Integrarea poate fi efectuat` deasemenea în jurul unei probleme care necesit` pentru soluţionarea ei forţele a mai multor disciplini (SIDA, problema demografic`, problemeke natalit`ţii etc.).
Cunoaşterea ştiinţific` a lumii o constituie nu pur şi simplu o explicaţie a structuri acesteia pe care o putem g`şi în mit, şi nu pur şi simplu nişte cunoştinţe tehnologice care pot fi elaborate (fabricate), b`zîndu-ne atît pe indicaţiile mitului, cît şi pe practica cotidian`. Ea (cunoaşterea ştiinţific`) nu reprezint` şi “un produs secundar” al acţiunilor magice şi rituale cu conţinut religios. Amintim c` mitul povesteşte despre aceea cine a generat toat` existenţa, filosofia se întreab` din ce a ap`rut ea, iar ştiinţa studiaz` fenomenele şi procesele din Univers, propriet`ţile, raporturile dintre ele, legitaţiile lor, adic` ea are scopul stabilirii adev`rului. Tehnologia la rîndul s`u reprezint` totalitatea procedeurilor, regulilor, deprinderilor aplicate la fabricarea unui oarecare tip de producţie în diverse forme de activitate uman`. Tehnologia contemporan` avansat`, scientofag` are de aface şi cu un aşa produs al activit`ţii umane ca “cunoştinţa”, adic` cu lumea a treia în terminologia lui K.Popper, dar care nu este rezultatul nemijlocit al tehnologiei, ea doar efectuiaz` o mulţime de operaţii asupra acestor cunoştinţi. Deci concluzion`m: nici mitul, nici tehnologia de sine st`t`tor niciodat` nu se modific` (transform`) în ştiinţa. Apare întrebarea: în ce mod s-a executat (efectuat) acest salt spiritual atît de important pentru omenire? În opinia multor savanţi (rusul Rojanschi, englezul Djozef Nidama ş.a.) în ţ`rile Orientului Apropiat cunoştinţele matematice, astronomice, medicale posedau un caracter pur aplicativ şi serveau doar scopurilor practice. Ştiinţa elin`, din contr`, chiar din capul locului era o ştiinţ` teoretic`, scopul c`reia îl constituia stabilirea (descoperirea) adev`rului, ceea ce a determinat un şir de particularit`ţi ale ei, str`ine “ştiinţei” din Orient. În aspect tehnologic imperiul chinez în perioada dintre secolele I î.e.n. şi XV e.n. substanţial a dep`şit perfomanţa civilizaţiei europene occidentale. China a dat lumii praful de puşc`, busola, tip`rirea c`rţilor, ciasornicile mecanice, farforul, hîrtia, tehnica turn`rii metalului ş.a. Chinejii au uzbulit s` elaboreze o tehnic` de calcule avansat`, pe care au utilizat-o în diverse domenii ale practicii. Îns` în opinia istoricianului englez Djozef Nidama în China, ştiinţ` ca afare, n-a fost creat`. Aceeaşi situaţie o g`sim şi în India, unde paralel se dezvolt` atît gramatica (texte în limba sanscrit`), cît şi matematica, medicina, meşteşurăritul. Dar în India Antică cunoaşterea lumii nu se recunoştea o valoare supremă şi o fericire pentru om. Se povesteăte că atunci cînd pe Buda îl întrebau despre esenţa lumii, despre originea şi legile ei el tradiţional răspunde cu “o tăcere nobilă“. Omul, în corpul căruia s-a oprit săgeata, spunea Buda, e obligat a o scoate, dar să nu cheltuiască timp asupra meditaţiilor cu privire la faptul din ce metal este ea turnată şi de cine e aruncată. E cunoscut faptul că dacsălii grecilor antici în domeniul matematicii şi filosofiei au fost egiptenii, care au pus acestora la dispoziţie (au comunicat) extrem de mult din experienţa de cunoaştere acumulată în Babilonia şi Mesopotamia. De exemplu, Babilonia antică a creat o aritmetică destul de dezvoltată în baza căreia au fost efectuate măsurări geometrice fine şi prelucrarea observărilor astronomice. Astronomia babiloviană, la rîndul său, devine organon de dirijare statală şi de reglare a vieţii economice: ea era folosită, în primul rînd, pentru alcătuirea calendarilor şi pronosticarea revărsărilor rîurilor. Dar nici babilonienii, nici egiptenii nu admiteau deosebire dintre soluţiile exacte şi aproximarive ale problemelor matematice. Orişice soluţie ce contribuia la rezultate acceptabile practice se consideră efectivă. Din contra, pentru greci avea semnificaţie doar soluţia strictă, primită prin intermediul cugetelor, judecăţilor logice. Amintim despre practica sofiştilor, a lui Pitagoras, a lui Aristotel etc. Astronomicienii din Babilonia aveau posibilitatea de a observa şi prezice multe fenomene cereşti, inclusiv şi vis-a-vis de poziţia celor cinci planete, însă ei nu puneau întrebarea despre aceea, de ce aceste fenomene se repetă. Pentru greci anume această problemă era cea fundamentală şi ei au început a constitui, crea modelul Cosmosului Material Senzorial (CMS) 2. Esenţa ştiinţei în Grecia Antic` (ştiinţa embrional`) Ce s-a întîmplat atunci, în antichitatea greac`? Saltul general optimal care a avut loc în Grecia în secolele VI-V î.e.n. se numeşte “minune elină“. În această perioadă poporul elin se eliberează de puterea conducătorilor gentilici, apar oraşele-polise cu autodirijare, se dezvoltă intensiv navigaţia, comerţul. Se naşte o aşa formă de dirijare statală pe care elinii o numesc “democraţie”. În oraşele polise liber se dezvoltă comunicaţia, schimbul de informaţie, retorica (artă de orator, artă de a convinje în condiţiile cînd fiecare avea dreptul de a se pune la îndoială). Prin intermediul artei de orator ea naştere logica formală, care posedă un caracter de dialog. Ea se manifesta ca un mecanism (organon) de comunicare umană în condiţiile cînd coordonatele mitologice tradiţionale ale vieţii obşteşti au atins declinul. Deci, ştiinţa şi democraţia din capul locului au fost împreună. Cele expuse mai sus ne dau posibilitatea de a concluziona: problema europocentrismului (apariţia ştiinţei în Europa) ne obligă în procesul ei de soluţionare de a canaliza cu o certitudine mai pronunţată întrebarea despre analiza aspectelor sociale ale ştiinţei, studierea acelor premise culturale de care necesită dezvoltarea ei. Nimeni nu poate nega performanţele grecilor antici în dezvoltarea ştiinţei. Însă e clară şi o altă situaţie: în lipsa culturii arabilor ştiinţa n-avea perspectivă de dezvoltare. Anume arabii au fost dascăli Occidentului latin. În viziunea lui A.Koire primele traduceri ale operelor filosofice şi de ştiinţă greceşti au fost executate nu nemijlocit din limba elină, dar din versiile lor arabiste. Şi aceasta a avut loc nu numai din cauza că în Occident nu mai existau traducători din limba greacă antică, dar şi deaceea că aici nu s-au găsit persoane care ar fi fost capabile de a concepe, de a explica pînă la urmă aşa opere ca “Fizica” şi “Metafizica” lui Aristotel, “Almagestul” lui Ptolomei. Aici a fost bine venit ajutorul lui Farabi (850-950), Avicenna (Ibn-Sina) - (980-1037), Averroesa (Ibn-Roşd) - (1126-1198), care au tradus şi au comentat lucrările filosofilor greci. Antichitatea păgînă elină nu ştia filosofie. Deaceea în dezvoltarea ştiinţei au contribuit toate popoarele lumii, ştiinţa are un caracter supranaţional, internaţional.
Însă atenţionăm faptul că ştiinţa în această perioadă era separată de instruire: investigătorul naturalist din sec. al XVII-lea era savant amator. Instruirea profesională tehnică sau reală pe atunci nu exista. Societatea Regală din Londra includea în sine savanţi-amatori. “Valul” mişcării sociale, pe creasta căruia au apărut organizaţiile noi îngloba următoarele momente: lupta împotriva autorităţii antice în ştiinţ`, conştientizarea progresului posibil, democratismul, idealurile pedagogice, interesul faţă de om şi a. Încă un moment fundamental privind ştiinţa din perioada aceasta: ea s-a delimitat, s-a separat cu mult de religie, morală, instruire etc. Ştiinţa constituia cunoştinţe experimentale. Societatea Regală din Londra deschis propaga această orientaţie, sublinîind că scopul ei este elaborarea cunoştinţelor reale cu ajutorul experimentului şi trebuie să contribuie la extinderea filosofiei noi sau la ameliorarea celei vechi. În fine, în progresul său istoric ştiinţa permanent se bazează pe performanţele anterioare, la tot pasul (întotdeauna) schimbînd conţinutul acestora. În acest capitol renumitul istorician al matematicii olandezul Van-der-Varden scria în 1903: “A concepe operele lui Newton, necunoscînd ştiinţa antică e imposibil. Newton nimic n-a creat din nimic. Fără operele lui Ptolomei ...ar fi fost imposibilă şi “Astronomia nouă“ a lui Keppler, iar ulterior şi mecanica lui Newton... Calculul integral al lui Newton e posibil al concepe doar ca o dezvoltare a metodelor lui Arhimed ce ţin de determinarea suprafeţelor şi volumelor. Istoria mecanicii ca o ştiinţă exactă îşi ea începutul doar cu stabilirea legii pîrghiei, cu determinarea presiunei apei axată de jos în sus şi cu aprecierea centrelor de greutate la Arhimed”. În acest capitol a sosit timpul de a efectua o analiză comparativă a ştiinţei antice (elină) şi a celei moderne europene din secolele XVI-XVII, care este prototipul ştiinţei contemporane. IV. Ştiinţa “aristoteliană“ şi cea “galileiano-newtonian`” 1. Esenţa şi conţinutul ştiinţei “aristoteliane” Ştiinţa Modernă europeană (sec.XVI-XVIII), care apare în rezultatul revoluţiei ştiinţifice din secolele nominalizate, ţine de operele savanţilor remarcabili Galilei şi Keppler, F.Bacon şi Descartes, Giuigens şi Newton. Care-s indicii acestei ştiinţe şi prin ce se deosebeşte ea de cea antică? Amintim că civilizaţia egipteană, cea din Mesopotamia şi India au elaborat şi au acumulat un bagaj bogat de cunoştinţe astronomice, matematice, biologice, medicinale. Dar aceste cunoştinţe se manifestau printr-un caracter de receptură, erau strîns legate cu sarcinile concrete practice: măsurarea laturilor de Pămînt, întocmirea calendarilor, pronosticarea revărsărilor rîurilor etc. De regulă, asemenea cunoştinţe se sacralizau, erau acumulate şi translate din generaţie în generaţie (diacronic) odată cu reprezentările religioase-mitologice de către preoţi. Cunoştinţa ştiinţifică apare în cultura europeană două mii şi jumătate de ani în urmă. Primiii gînditori elini (fizicienii Tales, Anaximandros, matematicianul Pitagoras şi a.), fiind influenţaţi de inţelepciunea Egiptului antic şi de alţii, au creat ceva nou, ce esenţial se deosebea de creaţia ultimilor. În primul rînd, eu au purces la construirea sistemelor de cunoştinţe logice - a teoriilor. În al doilea rînd, aceste teorii nu marginalizau doar cu practica. Motivele principale ale acestor doctrine erau năzuinţa de a concepe temeliile iniţiale şi principiile universului (cosmosului). “Teoria” din limba greacă constituie “contemplare”. Conform opiniei lui Aristotel “teoria” este o astfel de cunoştinţă pe care o caută graţie ei însuşi, dar nu în scopuri utilitare, strict practice. În al treilea rînd, cunoştinţa teoretică în Grecia antică era elaborată şi acumulată nu de preoţi, dar de oameni civili şi deci acesteia ei nu-i atribuiau un caracter sacral. Teoreticienii antici instruiau pe toţi doritorii şi pe toate persoanele capabile în ştiinţ`. Ca rezultat apar teoriile matematice, se crează sistemele cosmologice, sunt puse temeliile a multor ştiinţi - fizica, biologia, medicina, logica formală, psihologia etc. În Academia lui Platon şi în şcoala aristotelian` peripatetică (likei) - “galerie închisă“ - aceste cunoştinţi se repartizează conform diferitor disciplini ştiinţifice care apoi se sistematizează după anumite reguli. Aristotel fără dor şi poate este primul filosof al ştiinţei. El a creat logica formală ca instrument (“organon”) de judecată ştiinţifică raţională. A clasificat diverse tipuri de cunoştinţe, divizînd (separînd) filosofia (metafizica), matematica, ştiinţa despre natură şi cuniştinţele teoretice despre om, deosebea cunoştinţa practică (meşteşugăritul, cunoştinţe tehnice, bunul simţ practic). La Aristotel găsim ideea despre aceea cum trebuie de organizat investigaţia ştiinţifică. În acest capitol el evidenţiază în activitatea savantului patru etape principale, pe care le folosim cu succes pînă astăzi în realizarea tezelor de doctor în ştiinţă. Care-s acestee etape? a) Expunerea istoriei problemei examinate însoţită de critică a opiniilor anterioare vis-a-vis de chestiunea analizată; b) În baza faptelor dobîndite se formulează problema în cauză şi care necesită o soluţionare adecvată; c) Promovarea soluţăionării proprie, adică promovarea ipotezei; d) Motivarea acestei soluţii prin intermediul argumentelor logice şi utilizării datelor de observaţie şi experimentale. În fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie să se manifeste explicarea ştiinţifică deplină şi justificată a fenomenului sau evenimentului. Conform filosofiei lui Aristotel orişice fenomen este condiţionat de patru tipuri de cauze: formală (ţine de esenţa fenomenului, de structura sau conceptul lui); materială (ţine de substanţă, de substrat în care se concretizează această formă sau structură); motrică (cauza concretă motrică); cu destinaţie specială (ţine de faptul “din ce cauză“, “pentru ce” se desfăşoară fenomenul). Dacă se reuşeşte a stabili şi a explica toate cauzele nominalizate, atunci obiectivul (sarcina) ştiinţei devine pedeplin realizat, iar fenomenul se consideră lămurit şi apoi cunoscut. De exemplu, apare necesitatea de a explica cuaza schimbării culorii pielii camelionului cînd ultimul se tîrîie de pe o frunză verde iluminată pe o creangă brună-întunecată. Cauza formală aici va fi esenţa cameleonului drept o fiinţă vie capabilă să-şi schimbe culoarea pielii în dependenţă de iluminarea fondului(cîmpului). Cauza materială va fi prezenţa unei substanţe speciale în pielea lui care schimbă culoarea ei. Cauza motrică se manifestă prin faptul însuşi a tîrîielii camelionului din locul iluminat în cel întunecat. Cauza cu destinaţie specială a schimbării culorii pielii o constituie străduinţa cameleonului a se face neobservat (imperceptibil) de duşmanii potenţiali. Măreţia erudiţiei, sublimul bogăţiei de cunoştinţe a antichităţii şi azi provoacă admiraţie. Însă e necesar de relevat şi limitarea (mediocritatea) ştiinţei “aristoteliene”. În primul rînd, ea a descris lumea ca un Cosmos, Univers închis şi relativ în demensiuni nu prea mare, în centrul căruia se situiază Pămîntul. Matematica se considera ştiinţa despre forme ideale, iar sferă ei de aplicare referitor la natură se limita cu calculele mişcării corpurilor cereşti în “lumea de a supra lunei“. În “lumea de sub lună“, în cunoaşterea fenomenelor terestre, în opinia lui Aristotel, sunt posibile doar teoriile nematematice, calitative. E semnificativ deasemenea că savanţilor din antichitate li-i era străină ideia experimentului exact, precis controlat. Doctrinele lor se bazau pe experienţă, pe empiric, însă acest fapt reprezenta doar o observare obişnuită a obiectelor şi evenimentelor în ambianţa lor naturală cu ajutorul organelor umane de simţ. Aristotel s-ar fi mirat tare, pomenindu-se recent într-un laboratoriu contemporan ştiinţific unde se studiază “lumea” îngradită într-o odaie micuţă.
Interpretarea aristoteliană a ştiinţei multe secole rămînea ca ceva sfînt, ca o autoritate incontestabilă (indiscutabilă). Doar cu epoca Renaşterii au luat naştere unele încercări de a elabora un tablou nou al lumii şi un nou “organon” a cunoaşterii ştiinţifice. Începutul criticii îl găsim deja la R.Bacon, mai apoi la Montainge. Nicolai Kopernic (1473-1543) înclude în cultura umană sistemul (tabloul) lumii heliocentrice, descoperit încă de Aristarh - Grecia antică. În aspect ideinic o influenţă mare a avut-o F.Bacon care propaga “organonul nou” şi chipul netradiţional al ştiinţii inductive, empirice. Dar lovitura de baz` pe aristotelism a fost executată de G.Galilei, care nu numai multelateral a argumentat doctrina lui Kopernic, dar şi a creat o nouă înterpretare a esenţei ştiinţei, a elaborat şi a folosit metoda de cercetare experimentală exactă, pe care n-o posedau nici savanţii antici, nici cei din Evul mediu. Apropo, Galilei în universitate la etapa iniţială a studiat medicina (or.Pizo) ,apoi s-ia consacrat viaţa fizicei şi matematicii. În opera sa principală “Dialogurile despre două sisteme principale ale lumii” (1632), el analizează în limbajul matematic sistemul lui Ptolomei şi cel al lui Kopernic. Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins că limba autentică, veritabilă cu ajutorul căreia pot fi descrise legile naturii este limba matematicii. În renumitul aforism el declară: “Filosofia e scrisă în cea mai mare carte, care permanent e deschisă înaintea ochilor noştrii, însă este imposibil de a o înţelege ne fiind antrenat în limba ei şi ne studiind literele cu care ea e scrisă. Dar e scrisă ea în limba matematicii şi literele ei constituie triunghiuri, arce şi alte figuri geometrice fără de care este imposibil a înţelege omeneşte cuvintele ei...”. Aici apar noi dificultăţi: cum de descris lumea atît de diversă şi schimbătoare în limba abstractă a matematicii? De a realiza acest fapt Galilei cerea ca obiectul de studiu al ştiinţei naturale s` fie limitat doar cu calităţile obiective,”primare” ale obiectelor, printre care este forma, mărimea şi masa lor, poziţia în spaţiu şi caracteristicele mişc`rii acestora.”Calităţile secunde”- culoarea, gustul, mirosul, simtul - nu reprezintă proprietăţi obiective ale obiectelor. Ele constituie rezultatul acţiunei obiectelor şi proceselor reale asupra organelor se simţ şi deci, ele există doar în conştiinţa subiectului care le percepe. Ce-i drept, Galilei admitea faptul ca caracteristicile unelor calităţi secunde corespund anumitor schimbări fixate precis în calităţile primare. De exemplu, nota sunetului strunei depinde de grosimea, lungimea şi încordarea acesteia. Graţie unui astfel de pas metodologic Galilei a izbutit să realizeze “matematizarea naturii”. Lămuririi fenomenelor ce reiese din “calităţile” obiectelor (în viziunea “ştiinţei aristoteliene”) i-a fost contrapusă teza că toatele schimbările calitative reiesă din deosebirile cantitative ale formei, mişcării şi masei particolelor substanţei. Anume aceste caracteristice cantitative şi pot fi exprimate în legităţi matematice exacte. În limitele acestei metode lui Galilei deasemenea nu i se cerea să lămurească fenomenele prin intermediul “cauzelor cu distinaţie specială“-aristoteliene. Acestu-i fapt el a contrapus ideea “legii naturale”, adic` lanţului infinit de cauze, care străbate toată lumea. Transformările în cunoaştere iniţiate de Galilei au fost prelungite de De Descartes, Newton şi alţi “părinţi” ai ştiinţei Moderne europene. Cragie străduinţelor acestora s-a format o nouă formă de cunoaştere a naturii - ştiinţe reale (naturale) matematizate, care se bazează pe experimentul exact. Spre deosebire de doctrina de contemplare a teoretizării antice, bazată pe observarea fenomenelor în evoluţia lor reală, ştiinţa europeană Modernă utilizează procedeuri “active”, constructiv-matematice de constituire a teoriilor şi se fundamentează pe metode de măsurare exactă şi de cercetare experimentală a fenomenelor în condiţii de laboratoriu. În pofida schimbărilor care au avut loc în ştiinţă din vremurile lui Galilei şi Newton pînă azi, ea a păstrat şi a amplificat nucleul său metodologic. În acest sens ştiinţa contemporană rămîne să fie o ştiinţă de tip european Modern, de tip galileian.
a) Substanţial a majorat numărul savanţilor. Dacă la frontierile secolelor XVIII-XIX activau circa o mie de savanţi, la mijlocul secolului trecut - 10 mii, în a.1900 - circa de 100 mii de savanţi, apoi la sfîrşitul sec. al XX-lea în domeniul cercetărilor ştiinţifice activeaz` mai mult de 5 milioane de oameni ai ştiinţei. Dublarea numărului de savanţi în anii 1950-1970 în Europa s-a întîmplat în timp de 15 ani, în SUA - în 10 ani, iar în fosta URSS - în 7 ani. 90% din num`rul savanţilor tuturor vremurilor sunt contemporanii noştri. b) Majorarea bruscă a volumului informaţiei ştiinţifice. Dacă în a.1665 în lume se edita o revistă filosofico-ştiinţifică, pe timpurile lui Newton - 5 reviste, apoi actualmente se scot de sub tipar circa 200 mii de denumiri de reviste. Informaţia ştiinţifică se dublează în fiecare an. 90% din informaţia ştiinţifică acumulată de omenire revine secolului al XX-lea. A apărut fenomenul “trombozei informaţional”, cînd în condiţii de abundenţă de informaţie societatea permanent suportă “foame de informaţie”. Acest paradox poate fi depăşit doar cu ajutorul MEC. c)Schimbarea arhitecturii interne a ştiinţei. Ştiinţa actualmente înglobează un domeniu enorm de cunoştinţe. Ea cuprinde aproape 15 mii de discipline, care tot mai intens interacţionează între ele. Ştiinţa contemporană ne oferă tabloul integral de apariţie şi dezvoltare a Metagalacticei, apariţiei vieţii pe Pămînt şi despre etapele principale de dezvoltare ale ei, despre apariţia şi dezvoltarea omului. Ea recent studiază totul, chiar pe sine însuşi. Viitorul ştiinţei, în opinia multor savanţi, se va axa în jurul studiului materiei vii, a omului şi a societăţii. Aceste ştiinţi v-or determina şi specificul sec. al XXI-lea. d) Transformarea activităţii ştiinţifice într-o profesie specifică. Pînă nu demult, aproximativ pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea ştiinţa nu prezenta o profesie. Ea nu constituia sursa principală în asigurarea materială a savanţilor. Savanţii cîştigau, de regulă, în universităţi pe t`rîmul lucrului pedagogic (laboratoarele funcţionau în componenţa universităţilor). Una dintre primele laboratoare a fost creată de către chimicianul german Iu.Libih în a.1825. Laboratorul i-a adus lui mari venituri. Însă aici avem de aface mai mult cu o excepţie, decît cu o regulă. De exemplu, la sfîrşitul sec. al XIX-lea renumitul microbiolog francez L.Paster la întrebarea lui Napoleon al III-lea de ce el nu cîştigă de pe contul invenţiilor sale, răspunde că savanţii Franţiei socot înjositor de a face aşa ceva pe baza ştiinţei. Astăzi savantul este o profesie specifică, care permanent solicită atenţia societăţii. În caz contrar ea (societatea) nu poate să se dezvolte armonios, durabil. Imposibil devine şi rezolvarea problemelor globale conexate de criza global` ecologic`, de alte cauze. Supravieţuirea omenirii deasemenea se afl` în mîinele ştiinţei. VI. Ştiinţa şi societatea contemporan` Ştiinţa recent se manifestă ca o direcţie prioritară în activitatea statului. În majoritatea ţărilor cu dezvoltarea şi funcţionarea ştiinţei sunt preocupaţi toate forţele de stat, inclusiv preşedinţii şi parlamentele. În ţările dezvoltate 2-3% din produsul brut naţional este chieltuit pentru ştiinţa atît aplicată, cît şi cea fundamentală. Atenţia puterilor de stat vis-a-vis de investigaţiile fundamentale a majorat esenţial după ce la 2 august 1939 Einştein l-a informat pe Ruzvelt despre o sursă nouă a energiei - bomba atomică. În perioada postbelic` are loc întrecerea a două sisteme (URSS şi SUA) în ştiinţă şi în primul rînd în cea militară. Apare bomba atomică(SUA), apoi şi cea hidrogenică (URSS), sputnicii (4.X.1957), rachetele, aviaţia cu o viteză mai mare ca viteza sunetului, submarine şi vapoare uriaşe, vapoare cosmice, compiutere de diverse generaţii transplantarea organelor, informatizarea sociumului etc. Toate acestea ne vorbesc că ştiinţa contemporană nu poate să se dezvolte fără ajutorul statului şi invers, - statul permanent are nevoie de performanţele ştiinţei. Ştiinţa cere nu numai remunerarea savanţilor, dar şi utilaj costisitor. Aşa, de exemplu, un sinhofazatron costă cîteva miliarde de dolari. Dar cîte miliarde necesită însuşirea Cosmosului? Credcă nu mai poţine miliarde de dolari, poate şi mai multe chiar.
Una din cele mai importante probleme ale contemporaneităţii o constituie problema responsabilităţii savanţilor faţă de societate. Această problemă a căpătat o rezonanţă uriaşă după aruncarea bombei atomice asupra oraşelor Hirosima şi Nagasachi (1945). Trumen în convorbire cu fostul secretar de stat al SUA Aceson spune: “Mai mult nu-l mai aduceţi pe acest prost la mine. Bomba a fost aruncată nu de el, dar de mine. Mie mii greaţă de o astfel de fire plîngăreaţă“. Aceste cuvinte sunt adresate lui P.Oppengeimer, fondatorul bombei atomice în SUA (1939-1945), care după tragedia din 1945 spunea că mînile sale sunt în sînge. Trumen poate şi avea dreptate: savantul trebuie să facă ceea ce necesită societatea, iar celelalte momente nu-s pe seama lui. O astfel de poziţie este satisfăcătoare vis-a-vis de politicieni, dar nu de savanţi. Savantul trebuie să mediteze în jurul celor ce se face în ştiinţă, să se conducă de anumite principii etice în activitatea sa ştiinţifică. Astăzi la ordinea zilei în ştiinţă apar probleme de o vastă semnificaţie ce necesită o atitudine morală bine chibzuită. E vorba de folosirea performanţelor ştiinţei în tehnica electronică de calcul, în genetică (clonarea), transplantologie etc. Aşa savanţi ca Einştein, Russel, Jolio-Chiuri, Saharov şi alţii ne vorbesc că ştiinţa trebuie să posede un caracter uman, ea trebuie să fie supusă unui control moral şi juridic din partea societăţii. Savantul nu poate activa în afara politicii, dar el nu e obligator să se străduie de a deveni preşedinte, - încă o regulă fundamentală în ştiinţă. Einştein a refuzat să devină preşedinte al Izrailului. Fiecare trebuie să se ocupe cu profesia sa. E necesar de a constitui o aşa societate unde permanent ar apărea necesitatea de a se adresa la ştiinţă în soluţionarea problemelor. Această problemă e cu mult mai deficil de a o soluţiona, decît a alcătui un guvern din doctori în ştiinţă. E necesar ca noi toţi să cunoaştem istoria ştiinţei, istoria celor ce au creat-o. Astai o necesitate şi morală şi juridică. Acestea-s cîteva meditaţii în jurul problemei apariţiei ştiinţei, etapelor şi legit`ţilor ei de dezvoltare. Ştiinţa ap`rînd în Grecia Antic`, se manifest` pe parcursul s`u de dezvoltare în trei variante, ipostase: ştiinţa embrional` (“aristotelian`”), “ştiinţa mic`” (“galileian`”) şi “ştiinţa mare”. Actualmente colaboratorul ştiinţific a devenit o profesie care substanţial impulsioneaz` progresul social, iar ştiinţa, cunoştinţele ştiinţifice îngenere radical influienţiaz` asupra soluţion`rii problemei problemelor - supravieţuirii omenirii. Din aceast` cauz` statul nu poate economisi de pe contul ştiinţei. Cine nu va înţelege acest fapt se va pomeni pe marginea drumului progresului social, v-a contribui nemijlocit la apariţia omnicidului, ceea ce este amoral şi neacceptabil. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI ŞTIINŢEI I. Ştiinţa ca obiect al analizei filosofice II. Corelaţia dintre filosofia, metodologia şi logica ştiinţei 1. Noţiune de filosofie a ştiinţei 2. Esenţa logicii ştiinţei 3. Conţinutul metodologiei ştiinţei III. Problema originei filosofiei ştiinţei 1. Premizele apariţiei filosofiei ştiinţei 2. Şcolile filosofiei ştiinţei în procesul de dezvoltare a acesteia 1) Concepţiiile neocantianee vis-a-vis de ştiinţă 2) Pozitivismul - prima şcoală a filosofiei ştiinţei şi etapele acestuia 3) Empiriocriticismul - a doua etapă a pozitivismului 4) Neopozitivismul (“al treilea pozitivism) şi modificările acestuia I. Ştiinţa ca obiect al analizei filosofice Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale care înglobează un domeniu de activitate a cărui scop este studierea fenomenelor şi proceselor existenţei (natură, societate şi gîndire), proprietăţile şi legităţile acesteia. Ştiinţa constituie un fenomen social şi spiritul destul de complicat. Conceperea esenţei lui necesită din această cauză eforturi intelectuale considerabile. Printre problemele dificile care azi au apărut în faţa omenirii este şi aceea ce ne axează atenţia sprea analiza rolului social-istoric al ştiinţei atitudinei ei vis-a-vis de tehnică, cultură, de alte forme ale conştiinţei sociale. Rolul ştiinţei în societate permanent se schimbă, se modifică funcţiile ei. De exemplu, în programele ştiinţifice contemporane cu destinaţie spicială sunt unite într-un complex cercetările fundamentale şi aplicate, deasemenea investigaţiile în domeniul ştiinţelor naturale, rehnice şi sociale. Condiţiile nominalizate necesită o elaborare mai profundă a problemelor metodologice şi conceptuale ale ştiinţei, a orientării ei socioumanistice. Au loc şi alte modificări în ştiinţa contemporană atît la nivelul factorilor exteriori (cadrele ştiinţifice), cît şi al celor interni (conceptuali, metodologici etc.). Aceste transformări obligă filosofia contemporană să redobîndească profilul epistemologic şi statul social al ştiinţei, sş elaboreze o nouă Critică a raăiunii pure (Kant). Inbestigaţiile epistemologice efectuate în această direcţie vizează şi detectarea trăsăturilor specifice ale ştiinţei contemporane. Enumerăm cîteva din ele. 1) Pentru ştiinţa contemporană este caracteristic un mod de gîndire integrativ, sintetic. Acest mod de gîndirese manifestă în trei direcţii, trei ipostase: a) apariţia unor discipline ştiinţifice de frontieră ca, de exemplu, chimia fizică, biochimia, biofizica, bioetica, astrologia, biomedicina etc; b) apariţia unor disciplini ştiinţifice cu profil general-ştiiţific integrativ ca, de exemplu, cibernetica, informatica, semiotica, cognitologia, noosferologia, sistemotehnica etc; c) interpătrunderea şi influenţarea reciprocă a ştiinţelor fundamentale cu cele aplicative, a ştiinţelor naturale cu cele tehnice şi socioumanistice. Ca exemplu pot servi programele moderne elaborate pentru soluţionarea problemelor globale ale contemporaneităţii, ale însuşirii Cosmosului etc. 2) Creşterea permanentă a rolului gîndirii teoretice în procesul de cunoaştere. Mario Bunge, cunoscutul fizician şi filosof canadian scrie în această ordine de idei: “o particularitate a ştiinţei sec. al XX-lea o constituie aceea că cea mai importantă activitate ştiinţifică... se concentrează în jurul teoriilor... Problemele sunt puse şi datele sunt colectate în lumina teoriei”. La acest capitol e cazul de menţionat două aspecte. a) Asistăm recent la apariţia unor teorii de o complexitate superioară; b) Mărturisim intervenţia sporită a logicii, metodologiei şi filosofiei în formularea şi interpretarea teoriilor. Ca exemplu pot servi mecanica cuantică, genetica (clonarea), medicina practică (transplantologia, diagnosticarea etc). 3) Integrarea perspectivei istorice şi evoluţioniste în creaţia ştiinţifică. Cunoaşterea ştiinţifică actuală apelează tot mai mult la perspectiva istorică ca la o dimensiune internă a sa. Nu este întîmplător faptul că savanţi renumiîi în ştiinţe naturale din secolul nostru au scris şi scriu numeroase studii de istorie a gîndirii ştiinţifice. Printre acestea evidenţiem lucrările lui Einştein, Russel, Heisenberg, Dirac, Planc, Vernadski, saharov, Karnap ş.a. Multe idei apărute şn epocile anterioare cunosc azi “o renaştere” ştiinţifică remarcabilă. De exemplu, ideea evoluţiei - product ştiinţific al sec. al XIX-lea - este reluată astăzi de majoritatea disciplinilor ştiinţifce. 4) Matematizxarea sporită a ştiinţelor. Despre asta ne vorbeşte toată istoria gîndirii ştiinţifice, însă actualmente acest proces este reevaluat de toţi specialiştii, inclusiv şi de cei în domeniul socioumanistic (istorie, literatura, lingvistică, economie, medicină etc.). O disciplină ştiinţifică se maturizează atunci cînd se utilizează pe larg şi pedeplin metodele matematice. 5) Creşterea importanţei ştiinţei aplicate în comparaţie cu cea teoretică. Acest moment se află într-o corelaţie evidentă cu majorarea rolului social al ştiinţei la etapa actuală. 6) O altă particularitate specifică a dezvoltării ştiinţei contemporane o constituie influenţa tehnicii moderne asupra investigaţiilor ştiinţifice. E vorba de compiuterizarea şi informatizarea ştiinţei, inclusiv e medicinii. 7) În condiţiile cînd recenţa societate constituie o civilizaţie noosferică ştiinţa la rîndul său este supusă unui nou proces - procesului de noosferizare, adică ea trebuie să contribuie nemijlocit la formarea noilor civilizaţii - informaţionale, ecologice, cosmice, adică să contribuie la elaborarea noilor paradigme de supravieţuire a omenirii. 8) În fine, tot ce am menţionat pînă acum ne vorbeşte despre faptul că actualmente are loc un proces enorm de pronunţat, necunoscut sociumului în epocele precedente: se desfăşoară pe o scară largă fenomenul scientizării societăţii, a tuturor domeniilor de activitate umană. Acest proces poate provoca o mulţime de consecinţe, atît pozitive cît şi negative. De a combate urmările neplăcute e necesar de a efectua din partea sociumului acţiuni de caracter etic, axiologic etc. E vorba de o axiologizare completă a scientizării activităţii umane, care la rîndul său devine azi o condiţie necesară a supravieţuirii omenirii. Am enumerat cîteva din trăsăturile remarcabile ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Menţionăm că evidenţierea şi caracterizarea lor sunt un rezultat al analizei filosofice. Ştiinţa deci, devine obiectul unei atenţii deosebite, apare necesitate interpretării filosofice, ceea ce se întîmplă în cardul filosofiei ştiinţei, care este o disciplină ce studiază construcţia cunoştinţei ştiinţifice, mecanismele şi formele ei de dezvoltare.
Termenul “filosofia ştiinţei” a fost folosit pe larg abea în anii 20 ai sec. al XX-lea de reprezentanţii neopozitivismului. Pînă în anii 60 termenul “filosofia ştiinţei” se identifică cu termenul “neopozitivism”, ceea ce nu era justificat deoarece problematica filosofiei gîndirii filosofice era elaborată şi de alte curente filosofice ca fenomenologia, structuralismul, marxismul, neotomismul şi chiar de existenţialism. După anii 60 începe perioada postpozitivistă în interpretarea filosofiei ştiinţei, care înglobează, după cum s-a menţionat, o mulţime de concepţii, paradigme. Evidenţa acestor fenomene ne permit de a contura conceperea obiectului de studiu al filosofiei ştiinţei. Obiectul de studiu al filosofiei ştiinţei îl constituie legităţile şi tendinţele generale ale cunoşterii ştiinţifice determinată drept o activitate specifică de producere a cunoştinţelor ştiinţifice, luate în dezvoltarea lor istorică şi examinate într-un context sociocultural care se schimbă istoticeşte. Reieşind din cele spuse putem circimscrie unele probleme ce ţin de obiectul de studiu al filosofiei ştiinţei: ştiinţa ca activitate specifică, ca un sistem de cunoştinţe, ca tradiţie; coraportul ştiinţei şi filosofiei; cunoaşterea ştiinţifică ca un fenomen sociocultural; ştiinţa, societatea şi savantul; esenţa, conţinutul, structura şi dinamica cunoştinţelor ştiinţifice; legităţile şi perioadele de dezvoltare ale ştiinţei; ştiinţa şi tehnica; integrarea şi diferenţierea cunoştinţelor ştiinţifice; bazele ştiinţii, societatea şi PTŞ; revoluţiile ştiinţifice; aspectele istoriei ştiinţei; etica ştiinţei, legităţile de constituire, de dezvoltare şi de interacţiune ale disciplinilor ştiinţifice ş.a. 2. Esenţa logicii ştiinţei Filosofia ştiinţei e strîns legată de logica acesteia. Logica ştiinţei este disciplina care aplică noţiunile şi aparatul tehnic al logicii formale la analiza cunoştinţelor ştiinţifice. La constituirea şi dezvoltarea ei o influenţă decisivă au efectual ideile lui Russel, Witgenstein ş.a. Sfera problematicii logicii ştiinţei poate fi redusă în linii generale la următoarele: studierea structurii logice a teoriilor ştiinţifice; examinarea construcţiei limbajului artificiat al ştiinţei; cercetarea diverselor tipuri de concluzii inductive şi deductive; analiza structurilor formale ale noţiunilor ştiinţifice; interpretarea structurilor logice ale procedeilor de cercetare ştiinţifică; fundamentarea empirică şi verificarea teoriilor şi ipotezelor ştiinţifice. Logica ştiinţei este preocupată cu precădere de analiza logică a cunoştinţelor deja existente. 3. Conţinutul metodologiei ştiinţei Metodologia (ştiinţa despre metodă) constituie sistemul de principii şi mijloace de organizare şi create a activităţii teoretice şi practice, deasemenea doctrina despre acest sistem. Noi recent atenţionăm faptul despre metodologia cunoştinţelor, a ştiinţei, adică despre metodologia în sens îngust. Dacă adinioară noţiunea de metodologie îngloba de preferinţă (în deosebi) totalitatea reprezentărilor despre bazele filosofice ale activităţii ştiinţifico-cognitive, apoi recent acesteia îi corespund un domeniu intern de cunoştinţe diferenciat şi specializat. Spre deosebire de teoria cunoaşterii, care cercetează activitatea cognitivă în genere şi în primul rînd analizează bazele ei semantice, metodologia pune accentul pe metodele şi căile de dobîndire a cunoştinţelor adecvate şi efective în practică. De sociologia ştiinţei şi scientologie metodologia se deosebeşte prin tendinţa (orientarea) ei spre mecanismele interne, spre logica mişcării şi organizării cunoştinţelor. Există cîteva clasificări a metodologiei cunoştinţelor (cunoştinţelor metodologice). Una din cele mai răspîndite clasificări este aceea ce ţine de divizarea metodologiei în cea semantică (de conţinut) şi cea formală. Prima înglobează în sine următoarele probleme: structura cunoştinţei ştiinţifice în genere şi teoriei ştiinţifice în particular; legile apariţiei, funcţionării şi schimbării teoriilor ştiinţifice; carcasa (scheletul) de noţiuni ale ştiinţei şi ale disciplinilor ei aparte; caracterizarea schemelor de explicaţie prezente în ştiinţă; structura şi componenţa operaţională a metodelor ştiinţei; condiţiile şi criteriile caracterului ştiinţific ş.a. Metodologia formală ţine de analiza limbajului ştiinţei, de analiza structurei formale a explicaţiei ştiinţifice, de descrierea şi analiza metodelor de cercetare formale şi formalizate, de studierea tipologiei sistemelor de cunoştinţe etc. Necesitatea studiului acestor probleme a şi provocat apariţia metodologiei ştiinţei ca un domeniu de cunoştinţe ce înglobează toată multitudinea de principii şi procedee metodologice şi metodice, de operaţiuni şi forme vis-a-vis de construcţia cunoştinţei ştiinţifice. Reieşind din cele spuse apare întrebarea: metodologia este o disciplină separată, de sine stătătoare, sau ea constituie un domeniu al filosofiei, adică prezentă o disciplină filosofică. Ambele viziuni actualmente sunt prezente în literatura ştiinţifică şi ambele, deci au dreptul la “o viaţă“ ştiinţifică. Însă situaţia în “ştiinţa mare”, unde actualmente are loc revoluţia ştiinţifico-tehnologică, unde predomină procesele integrative care provoacă forme şi mijloace netradiţionale ca, de exemplu, fenomenele general-ştiinţifice (noţiuni, categorii, principii, metode, moduri de abordare, legi, probleme, concepţii, idei etc.), conduce spre noi interpretări a metodologiei. E vorba de apariţia domeniilor integrative, interdisciplinare, unde într-un tot întreg se contopesc filosofia şi cunoştinţele particular-ştiinţifice, sub “conducerea”, dirigarea filosofiei. Printre aceste domenii ale ştiinţei e bine venită intenţia de a evidenţia aşa sisteme teoretice ale cunoştinţei ca metodologia, concepţia despre lume şi tabloul ştiinţific al lumii. În principiu aceste fenomene au un caracter general-integrativ, nucleul cărora este filosofia. Stabilirea caracterului complex, integrativ-interdisciplinar al metodologiei constituie o concluzie semnificativă care contribuie la soluţionarea statutului metodologiei în genere şi al metodologiei ştiinţei în particular. Metodologia a apărut în cunoştinţele filosofice, dar treptat a părăsit hotarele acestora, ne izolîndu-se de ele. Metodologia posedă cîteva niveluri, care sunt determinate la urma urmei de filosofie. Nivelul metodologiei condiţionat nemijlocit de filosofie şi este însăşi filosofia. Un alt nivel este acela ce se formează mai cu seamă în sfera şriinţelor particulare. În fine, e necesar de evidenţiat şi al treilea nivel situat între (intermediar) nivelele filosofic şi cel Yüklə 1,2 Mb. Dostları ilə paylaş:
|