Cuprins prefaţĂ

4.2. Clasificarea bolilor

4.3. Perioadele evoluţiei bolii

4.4. Structura bolii
4.1. Noţiune de sănătate şi boală
Noţiunile de sănătate şi boală sunt două categorii di­alec­­tice cuplate, care se supun legilor proprii tuturor categoriilor dialec­tice şi pot fi studiate doar împreună prin comparaţie.

Până în prezent s-a discutat aprig despre esenţa sănătăţii şi bolii, rezultatul acestor discuţii fiind numeroasele definiţii ale noţiunilor de boală şi sănătate de pe poziţii filozofice, sociale, ju­ridice, biologice şi medicale, care, în pofida caracterului so­fis­ti­­cat, pentru medicul practic au doar o valoare relativă.

Organizaţia Mondiala a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel: «Sănătatea este starea de confort fizic, spiritual şi social, dar nu numai lipsa bolii sau a defectelor fizice». Deşi laconică, aproape aforistică, această definiţie nu poate servi drept punct de pornire, nici conduită în activitatea medicului practic. Mult mai utilă pentru medic este definiţia sănătăţii prin intermediul noţiunii de normă. În activitatea sa practică medicul vis-a-vis de potenţialul pacient nu este în stare să determine gradul de confort fizic, psi­hic sau social al persoanei în cauză. Medicul culege infor­maţii subiective şi obiective despre pacient (senzaţiile subiective şi informaţiile comunicate de pacient, parametrii homeostaziei biochi­mice, structurale, funcţionale şi psihice) şi, comparându-le cu un anumit etalon recunoscut normativ, stabileşte în ce măsură parametrii pacientului concret diferă de valorile normative. Aceas­ta permite de a trage concluzie despre starea de sănătate sau boală la persoana concretă. Astfel, apare o alta categorie de­nu­­mita normă.

Norma este valoarea statistică medie a parametrilor struc­tu­­rii şi funcţiei organismului omului stabilită prin înregistrări de scrining în masă. Norma este o categorie concretă, specifică pen­­tru anumite grupuri de populaţie şi este în funcţie de rasă, sex, vârstă, constituţie ş.a. Or, norma este valoarea medie sta­tistică a parametrilor morfologici, funcţionali, biochimici şi psi­hici ai organismului omului de anumită rasă, etnie, sex, vârstă, con­stituţie în anumite condiţii de existenţă. De exemplu, dacă la o persoană nu se înregistrează modificări ale homeostaziei mor­fo­logice (prin metodele de radiografie, ultrasonografie, endosco­­pie, tomografie computerizată ş.a.), modificări ale homeostaziei biochimice (prin investigaţii biochimice ale sângelui, lichidului cefalo-rahidian, ale urinei, sucului gastric şi duodenal ş.a.), mo­di­ficări ale homeostaziei funcţionale (prin înregistrarea ECG, EEG, spirogramei, electromiogramei ş.a.), modificări ale ho­meos­­­ta­­ziei psihice (prin diferite teste psihologice), modificări ale adaptabilităţii (prin proba cu efort fizic, suprasolicitarea cu glucoză ş.a), atunci se poate concluziona cu probabilitate aproa­pe absolută că persoana în cauză este sănătoasă. Anume astfel procedează medicul vis-a-vis de pacient şi nu prin aprecierea gradului de “confort fizic, spiritual şi social”.

Norma nu este o categorie statică şi nu poate fi caracterizată doar printr-o cifră fixă. Toţi parametrii organismului uman (biochimici, morfologici, fiziologici) depind atât de genotip, cât şi de fenotip, de starea funcţională şi de condiţiile de existenţă. Viabilitatea omului ca entitate biologică este exprimată prin adap­tabilitate – capacitatea organismului de a-şi modifica para­me­­trii coerent cu condiţiile de viaţă şi de a-şi menţine invariabi­­li­tatea funcţiilor vitale în condiţii variabile de existenţă. Or, să­nă­tatea este nu numai starea caracterizată prin valoarea normală a parametrilor organismului în condiţii optime şi în stare de re­paus fizic şi psihic, ci şi capacitatea de a menţine homeostazia or­ganismului în diapazonul oscilaţiilor condiţiilor externe pro­prii arealului de trai. Din această cauză stabilirea valorii para­me­trilor organismului în condiţii optime şi în stare de repaus nu este suficientă pentru a determina starea sănătăţii omului, ci mai este necesar de a determina şi modificarea acestor parametri la suprasolicitare în diapazonul obişnuit pentru persoana în cauză. Şi numai dacă organismul este în stare să răspundă la supraso­li­ci­tare prin modificarea adecvată a parametrilor, ceea ce deter­mi­­nă gradul de adaptabilitate, se poate constata starea de sănătate. În legătură cu aceasta au fost stabilite şi apoi stipulate valorile normative ale oscilaţiilor parametrilor organismului în funcţie de condiţiile de existenţă şi gradul de suprasolicitare funcţională.

Sănătatea se caracterizează prin valorile normative ale pa­­ra­­me­trilor morfologici, funcţionali, biochimici ai organismului în condiţii optime de repaus fizic şi psihic şi prin deviaţiile nor­­ma­­tive ale aceloraşi parametri la modificarea dozată a condiţiilor de existenţă. Generalizând această definiţie se mai poate stipula că sănătatea este capacitatea organismului de a-şi păstra ho­­meos­­tazia structurală, funcţională, biochimică şi psihică în con­diţiile variabile de existenţă.

Boala este antipodul dialectic al sănătăţii. Urmând contex­tul aprecierii sănătăţii, boala se poate defini ca o stare calitativ nouă a organismului, care apare la acţiunea factorilor nocivi şi se caracterizează prin dezechilibrul homeostatic (morfologic, funcţional, biochimic şi psihic), dizadaptabilitate, dezechilibrul social, pierderea capacităţii de muncă şi valorii social-eco­no­mi­ce pe o anumită perioadă de timp.

Discutabilă este noţiunea de «stare premorbidă» propusă de savantul rus С.М.Павленко. Starea premor­bi­­dă a fost defi­ni­­tă de autor ca perioada specifică ce precedă boala şi care echiva­lea­ză fie cu perioada latentă a bolii (pentru maladiile infecţioase – perioada de incubaţie), fie cu acţiunea anumitor factori de risc pentru unele boli (stare de preinfarct, preictus, precancer ş.a.). După cum constata fiziopatologul rus А.Д.Адо, noţiunea de «stare premorbidă» nu este uni­ver­sală pentru nozologie în între­gi­me şi nici nu se întâlneşte în toate bolile.