Introducere

B. Relaxarea “intrinsecă” este astăzi considerată ca singura cale să inducă o adevărată relaxare. Subiectul îşi execută el însuşi relaxarea, este autonom, chiar dacă un instructor îl dirijează şedinţele de relaxare până la învăţarea tehnicilor respective Numai prin acest gen de relaxare se asigură acea inhibiţie reciprocă, psihic-muşchi.
Există trei mari curente care realizează autorelaxalarea:
1. Curentul oriental: este se pare sistemul de autorelaxare cel mai perfect şi complet dar se învaţă încet în luni şi chiar ani de zile, motive pentru care este mai puţin un mijloc terapeutic, cât mai mult unul profilactic .
2. Curentul fiziologic - indus de Edmund Jacobson şi care are la bază relaxarea progresivă pe baza principiului de identificare kinestezică a stării de tensiune (contracţie) musculară în antiteză cu cea lipsei de contracţie (relaxare). Se vor executa deci după o anumită tehnică contracţii - decontracţii la nivelul diverselor grupe musculare. Contracţia trebuie să aibă forţa trei din “testing-ul” muscular, adică doar atât cât segmentul respectiv este ridicat antigravitaţional. Această ridicare trebuie făcută de pacient sub imaginea” că de abia o poate executa”. Progresiunea constă în realizarea mentală a efortului de ridicare desprinzând tot mai puţin segmentul de pe planul patului până când practic nu-l mai desprinde deloc, decât mental (contracţie gândită). Decontractarea se face printr-o concentrare maximă de relaxare care determină căderea ”liberă” a segmentului sub imaginea de eliberare “de cădere”.
Sincronizarea respiraţiei cu aceste două faze (contracţie - relaxare) este deosebit de importantă. Se inspiră pe contracţie şi se expiră pe faza de relaxare.
Pacientul în decubit dorsal, capul pe o pernă mică, genunchii uşor flectaţi sprijiniţi pe un sul, membrele superioare îndepărtate de trunchi (abducţie de cca. 30⁰) palmele pe pat.
a) prologul respirator. Timp de 2-4 minute i se va cere pacientului să respire amplu, liniştit, concentrându-se pe dirijarea aerului (expiraţiei).
Prologul respirator la unii pacienţi poate reprezenta el însuşi o modalitatea de relaxare - subiectul simţind o senzaţie de ”greutate” a corpului. În acest caz pacientul poate fi instruit ca:

• 
  în inspir să-şi imagineze că devine mai uşor ”ca un balon de săpun care se ridică”,
  
• 
  în expir că devine ”greu” ca şi cum corpul se înfundă în pat, sau patul ”împinge în corp”.