4.3.3 Cele 10 elemente ale mecanicii exprimării
Problemele majore care trebuie soluţionate în cadrul comunicării ocazionate de susţinerea unui discurs se referă la mecanica exprimării orale şi sunt următoarele:
-
volumul – acesta trebuie adaptat distanţei care ne desparte de interlocutor, precum şi eventualului zgomot ambiental;
-
debitul verbal – trebuie micşorat şi moderat, fapt care denotă atenţia specială acordată auditoriului;
-
articularea cuvintelor. Fapt dovedit, multe persoane nu ştiu să articuleze cuvintele!... Iată de ce este necesar să vorbim extrem de clar (a se vedea exemplul dicţiei britanicilor şi/sau a actorilor profesionişti), evitând, astfel, situaţia neplăcută în care ni se solicită să repetăm ceea ce, deja, am spus;
-
inflexiunea. Este important să dăm „culoare” discursului/alocuţiunii noastre, context în care întrebările, afirmaţiile, sugestiile etc. pe care le formulăm trebuie să fie pronunţate cu tonalităţi diferite, adecvate scopului urmărit;
-
intonaţia – trebuie să reflecte un ton dinamic, sugestiv şi interiorizat, pentru a denota entuziasmul, fermitatea şi certitudinea exprimărilor noastre, astfel determinând auditoriul să ne perceapă, cât mai fidel, sentimentele şi intenţiile;
-
accentul. Este necesar să ştim să accentuăm cuvintele care dorim să dea o anumită semnificaţie frazelor pe care le formulăm (avantaje, noutăţi ale ideii prezentate etc.);
-
ritmul. O alocuţiune poate deveni, repede, obositoare şi/sau plictisitoare dacă nu există variaţii în volum şi, mai ales, în debit. Atenţia auditoriului trebuie, permanent, reînnoită şi, de asemenea, ritmul trebuie schimbat în funcţie de interesele urmărite în discurs;
-
Dostları ilə paylaş: |