Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə1/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16


Dr.I.Cucu C.Ioan

Dr.Cucu Toma


PSIHIATRIA

SUB DICTATURA

O CARTE ALBA A PSIHIATRIEI

COMUNISTE ROMANESTI

Piatra Neamt - 2005


In memoria scumpilor nostri bunici si parinti

CASANDRA, ANA SI CONSTANTIN CUCU



Profesia de medic are mai multi sfinti decat pacatosi.

Erich Segal


CUVANT INAINTE

Sunt constient ca m-ati invitat aici sa iau cuvantul in calitate de diletant. Probabil, specialistii au tinut sa afle si parerea unui diletant, in ceea ce priveste consecintele experientei totalitare intr-o tara din estul Europei asupra psihiatriei cobailor.

Ei bine, in aceasta modesta calitate, ingaduiti-mi sa va propun un paradox. Specialistii cunosc exact - am impresia - crimele psihiatrice oribile comise in ospiciile din Est. Banuiesc, insa, ca domniile lor cunosc mai putin bine crimele psihiatrice, nu la fel de brutale, dar dezastruoase prin consecinte, savarsite in afara ospiciilor. Caci, practic, vreme de peste 40 de ani am fost cu totii, aici, pacienti. E adevarat, niste pacienti aparte, adica lasati in libertate. In plus, crima seamana de aceasta data cu o depravare insidioasa. Asa cum ma voi stradui sa va demonstrez, ea are efecte care fac ravagii si astazi.

De altfel, m-am convins recent, la ultimul eveniment politic din Romania, adica la alegeri, ca tragedia in care ne-a aruncat sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial nu s-a incheiat. Am fost niste naivi cand ne-am imaginat, la revolutie, ca am iesit din cosmar. Acum se vede destul de limpede ca, dupa ce ne-a inghitit o buna parte din viata, intr-o anormalitate ce devenise pentru noi singura ”normalitate” posibila, comunismul ne stalceste mai departe destinul intr-o libertate pe care nu ne pricepem inca sa o traim, fiindca ne-am pierdut reflexele unui comportament normal.

De fapt, insasi conceptul de libertate a insemnat multi ani - si in buna masura mai inseamna - doar iesirea din cusca. N-am inteles si, probabil, nu intelegem nici astazi prea bine ca libertatea are propria sa ordine. Indeosebi, n-am inteles ca, asa cum animalele tinute mult timp in captivitate isi duc in ele cusca atunci cand li se da drumul, readaptandu-se greu la libertate, la noi trecutul nu tine in primul rand de arhive, nu se opreste la ceea ce “a fost“. El este inca activ. Strigoii merg pe strada, vorbesc, uneori ii vedem la televizor. Noi insine, cateodata, suntem fara sa ne dam seama propriii nostri strigoi.

Dar ma tem, sa ma ierte oaspetii nostri, ca un occidental nu are cum sesiza tragedia acestei situatii, pentru simplul motiv ca incearca sa judece, sa analizeze - cu o logica normala - o anormalitate.

Occidentul s-a grabit sa salute sfarsitul comunismului, dupa care s-a relaxat si a devenit mai indiferent, fara sa observe ca pe scena Estului European s-a schimbat spectacolul, dar vechii “actori” forfotesc prin culise si nu si-au uitat rolurile. Pregatesc, poate, chiar un spectacol nou, care sa combine cele doua nenorociri ale secolului, comunismul si fascismul.

In fond, teroarea n-a fost singura noastra problema. Ar putea intelege oare un occidental de ce un om ca mine si-a pus intrebarea, intr-o zi, daca nu cumva o anumita forma de “intelepciune”, ce a bantuit ca o molima prin Est, a devenit principalul aliat al teroarei? La 18 ani am vazut Bucurestiul impanzit de uniforme rusesti. Am simtit pe pielea mea cele doua pietre de moara intre care a fost prins acest secol, macinat pana la sange intre ideologii. Revolutia m-a prins la 63 de ani. Am imbatranit intr-o anormalitate care a sfarsit prin a ni se parea, la un moment dat, ”normala”, in sensul ca nu mai mira pe nimeni, raul banalizandu-se. Cum sa explici asta unui om obisnuit sa desparta ce este normal de ce este anormal? Mai ales ca lipseste, din pacate, o analiza serioasa si dreapta a tragediei popoarelor din Est, iar in privinta noastra au circulat destule prostii.

In Romania a avut loc prima manifestatie anticomunista din Estul Europei si prima rezistenta armata impotriva ocupatiei sovietice, rezistenta care a durat ani, in munti. Cu toate acestea, ne-a fost dat sa auzim mirari superficiale, de genul: “Romanii rabda orice” sau “Mamaliga nu explodeaza”.

Cativa ani inainte de caderea lui Ceausescu, lucram la un manuscris pe care intentionam sa-l trimit in Occident. Ma preocupa ceea ce eu numeam “a doua Politie”, adica paradoxul ca o tiranie tiranizeaza si cu ajutorul celor tiranizati. Mi-am amintit tot ce am citit despre formele de colaborationism din Franta, in timpul ocupatiei, si de hipnoza pe care o exercita Hitler asupra germanilor. Cu ce eram noi mai rai decat altii? Incercam sa supravietuim, sa nu cadem victime, exact ce au facut si alte persoane in vreme de dizgratie. Totusi, nu puteam sa nu vad ca frica noastra ii ajuta pe cei care ne infricoseaza pentru a ne infricosa si mai mult. Era mai mult decat evident ca, pe masura ce ne feream de riscuri, Ceausescu si acolitii sai isi permiteau si mai mult. Nebunia lui era stimulata de “intelepciunea” noastra. Fara voia lor, persecutatii deveneau complici cu persecutorii. Dar raul nu s-a oprit aici. Nu mai surprindea pe nimeni minciuna. Devenise o practica ”normala”. Ne acomodam cu raul, ne obisnuiam cu el. Si, cu timpul, aproape n-am mai stiut ce era normalitatea normala. Nu mai vedeam decat anormalitatea “normalizata“. Ni se parea ca, intr-o lume ca a noastra, asa era normal sa se petreaca lucrurile, ca sinceritatea sa devina un risc, o “nebunie”. Realitatea iti amintea la fiecare pas ca trebuie sa fii atent ce spui, cui spui, daca voiai sa nu intri in atentia Securitatii. De aceea neacceptarea anormalitatii ca un factor normal parea nu atat un act de curaj, cat un semn de uzura a instinctului de conservare. Incat, nu faimoasa spalare a creierelor este poate crima cea mai perfecta a regimului comunist, ci cea mai durabila. Un creier spalat nu mai are trecut. In schimb, un creier deprins sa considere normala anormalitatea e amenintat sa dispara – chiar si in libertate - de reflexele pe care le-a capatat intr-o istorie de cazarma, unde adevarul este ca o pasta moale, ce poate lua orice forma, in functie de ordinele date. Raul a intrat in limbaj, in modul de a gandi. Permiteti-mi sa va reamintesc ce zicea Euripide, ca sclavul devine cu adevarat sclav abia cand se comporta ca atare.

Toate acestea au lasat urme pe care un strain le sesizeaza greu. Chiar si noi nu le mai observam uneori. De fapt, exista riscul, cred, ca in continentul care l-a dat pe Descartes sa opereze la sfarsitul acestui secol doua logici diferite: una mai pragmatica si egoista, a Vestului, cealalta, resentimentala si derutanta, a Estului, dispus sa vada in Occident “a treia Roma” care se separa de “noii barbari”. Aceasta stare de lucruri poate accentua si mai mult pericolul, deloc neglijabil dupa parerea mea, ca intre Est si Vest sa se creeze o ruptura inca si mai profunda, fiindca in locul Cortinei de Fier ar fi o rana care ar face, practic, aproape imposibila comunicarea.

Poate ca unui occidental ii suna normal sau macar pitoresc indemnul lui Marx, de a ne desparti de trecut razand. Mie sincer sa fiu, mi se pare o enormitate. Si e greu de gasit, cred, un sfat mai absurd.

Mai intai, cum sa razi de un cosmar? Ar fi un ras neghiob si, fara indoiala, indecent. Au fost savarsite prea multe crime pentru a ne permite sa izbucnim intr-un ras isteric ca sa exorcizam intr-un fel tragedia care a avut loc.

Apoi, noi nu am avut alta viata decat aceea pentru care ne-am temut. Ea a reprezentat singura sansa de a iubi ori de a contempla un cer plin de stele. Ceasurile noastre de tandrete s-au amestecat cu disperarea. In ceea ce ma priveste, in acest cosmar am devenit tata, am scris carti. Sa ma detest oare fiindca uneori am fost fericit, in timp ce compatriotii mei erau maltratati de Securitate sau putrezeau prin puscarii? Ma rusinez pentru egoismul de a ma fi bucurat de zilele cu cer limpede, in vreme ce atatia romani zaceau in celule intunecate, dar ce a fost, a fost, nici zeii nu mai pot schimba nimic, si pe urma, e o vina oare sa traiesti? Morala imi spune ca orice este lasitate, chiar daca se reduce la neputinta de a respinge o zi insorita din pricina urateniei istoriei. Dar nu mai vreau sa fiu ipocrit, ma consider vinovat.

Ma consider vinovat ca am tacut multi ani dupa ce tatal meu a murit intr-un spital, in urma unei banale peritonite, deoarece i s-a refuzat administrarea antibioticelor, nefiind colectivizat, nu pentru ca am iubit viata chiar intr-un regim criminal. In fond, vreau sa spun ca viata traita nu este ca Zidul Berlinului, s-o darami cu tarnacopul. Iata de ce ne este atat de greu sa judecam ceea ce “a fost”.

De aici provine, probabil, si iritarea cu care multi dintre noi refuza aici orice discutie despre vinovatie, considerand fie ca vina este egala, uniformizata, cu corolarul firesc, daca toti suntem vinovati, toti suntem inocenti, fie ca avem alte treburi mai urgente acum. Si-ti vine sa spui si tu, ca un poet roman din secolul al XIX-lea, ”ce a fost a fost, ce este e si va mai fi ce se cuvine”. Dar ce se cuvine? Nu cumva ceea ce “se cuvine” depinde de taria de a privi in fata ce “a fost”? Eu unul, recunosc, ma tem ca avem nevoie sa trecem printr-un purgatoriu pentru a regasi, in sfarsit, normalitatea normala.



Octavian Paler

Bucuresti 1994

SI REVINE VINTUL” (fragmente)



Vladimir Bukovski
In fond, spitalul special din Leningrad nu era decat o inchisoare obisnuita, cu detentiune in camere, limitarea corespondentei si hranei, cu gratii, sarma ghimpata, ziduri de imprejmuire si paza inarmata. Teoretic, la evadarea unui alienat mental, paza nu trebuia sa deschida focul. Dar incearca sa-l deosebesti pe un smintit de un criminal de drept comun din personalul de deservire. Fireste, paza deschidea focul si asemenea cazuri au avut loc.

... Aici era detinut din 1956 Nikolai Samsonov, geofizician, laureat al premiului Stalin. A fost trimis la balamuc pentru o scrisoare adresata C.C. in care cerea o demascare consecventa a crimelor savarsite de Stalin. El refuza categoric sa dea dovada de “critica” si astfel facea puscarie de opt ani. Era tratat dupa voia administratiei: injectii, maltratari, plasarea in camera de detinuti furiosi. Sanatatea ii fusese zdruncinata definitiv: inima, ficatul, stomacul - toate cedasera si, in fond, acesta era efectul secundar al medicamentelor psihotrope. Deosebit de insistent era tratat in ultimul an, se svonise ca venisera unele indicatii noi in privinta lui.

... In calitate de “tratament al furiosilor”, mai bine zis, de sanctionare, erau folosite trei mijloace. Primul: aminazina. De obicei, dupa administrarea ei, omul cadea intr-o somnolenta, se cufunda intr-o stare de abrutizare si nu-si mai dadea seama ce se intampla cu dansul. Al doilea era sulfazina sau pucioasa. Ea procova dureri ingrozitoare, o febra violenta, temperatura se ridica la 40-41 de grade si dura doua - trei zile. Al treilea era “infasarea”. Pentru o vina oarecare, detinutul era infasat strans, de la picioare la subsuoara, cu cearsafuri rasucite sau benzi de foaie de cort, muiate in apa. Uscandu-se, panza se contracta, provocandu-i pacientului o durere nespusa si o arsura in tot corpul. De obicei, nefericitul foarte curand isi pierdea cunostinta si surorile medicale erau datoare sa-l supravegheze. Cel care isi pierdea cunostinta era slabit nitel din stransoarea feselor, lasat sa-si revina dupa care era infasat din nou. Procedura era folosita de cateva ori.

... La etajul superior al primului bloc, in sectia a cincea, se aflau “cascavalurile” - camere captusite cu cauciuc, pentru ca nebunii furiosi sa nu-si sparga capul izbindu-se de pereti. In aceste camere oamenii erau detinuti in totala izolare, goi pusca si, se zice, erau batuti crunt. Nu chiar atat de demult, acolo a fost omorat unul dintre smintiti, rupandu-i-se coloana. Altul s-a innabusit in “fasa”, n-au reusit sa-l slabeasca din stransoare. Bineinteles, nimeni nu a fost vinovat, asasinatii erau stersi din evidenta - ticnitii fiind intotdeauna de vina.

... Pericolul rafuielii plana asupra capetelor noastre. Cu cel mai mic prilej, ii auzeai pe infirmieri si gardieni: ”Ce-i leatule, ti s-a facut dor de fasa?”. O data prescrise, injectiile de amilazina ti se administrau in mod automat, de multe ori uitand a mai fi suspendate. Ti se faceau atatea injectii, incat nici acul nu mai putea fi infipt in fese. Tin minte, am nimerit intr-o zi in cabinetul de fizioterapie, pentru a-mi incalzi amigdalele - data fiind umezeala din Leningrad, tonsilita mea cronica s-a agravat si febricitam. Pai, iata, am intrat in cabinetul medical si am vazut o priveliste fantastica. Pe zeci de banchete stateau intinsi niste oameni care isi expuneau fundurile goale la lampile de incalzire. Fesele li se batucisera, astfel incat nu mai intrau acele si trebuia sa le inmoaie muschii, pentru a fi “tratati” din nou.

... Glumele si batjocura crunta cu care erau tratati bolnavii devenisera un fel de necesitate. In alt bloc, intr-o camera mai mare, printre vreo 10 persoane, se afla un tanar de 19 ani, unul Sapronovici. Avea fluturii sai, si anume: el trebuia sa distruga lumea din Occident, in primul rand America. El apasa mereu butoane imaginare, fiind sigur ca lanseaza rachete cu focoase nucleare.

“Sa aruncam America in aer! Sa-l ucidem pe Kennedy!”, racnea el, apasand butoanele. Nu stiu de ce nu avea ochi sa-l vada pe Kennedy.

“Sapronovici, il strigau cei cu mintea intreaga, vino incoace! Uite un buton adevarat, apasa-l!” si-i aratau butonul de la usa, cu care erau chemati infirmierii si gardienii. Treptat, el s-a obisnuit cu acest buton, astfel incat statea toata ziua langa usa si-l apasa mereu. Infirmierii s-au plictisit sa tot dea fuga la aceste semnale false si-l maltratau adesea, ii faceau injectii si-l “infasau“ – toate insa nu aveau nici un efect.

Toamna, Kennedy a fost asasinat. Tiranii lui Sapronovici nu puteau scapa ocazia de a juca cu el giurgina. I-au adus ziarul cu comunicarea despre asasinarea lui Kennedy.

“Ce zici, Sapronovici, asa c-ai facut-o de oaie? Acum fii cu ochii in patru. Deocamdata asasinul nu a fost gasit, este cautat, asa ca nu te vei afla mult timp la fereala, au sa te dibuie, pentru ca toata lumea stie cine a apasat pe butoane”.

Sapronovici o sfeclise, era zguduit. O saptamana intreaga a stat gavozdit in pat, acoperit pana peste cap cu patura. Nu se ridica nici sa ia masa, se temea sa-si iteasca capul de sub patura. Rezultatul era surprinzator. Sapronovici aproape ca s-a insanatosit si nu mai avea chef sa apese pe vreun buton.

….Un grup numeros il constituiau persoanele care incercau sa razbata la diferite ambasade din Moscova. Oamenii sovietici de rand credeau, ca niste naivi, ca era suficient sa intri intr-o ambasada si de acolo te va transporta, in secret, peste frontiera. Cu aceasta treaba a fost mult mai complicat. Nici o lege nu interzicea sa intri intr-o ambasada. Cum sa-i judeci?

Letonul Pintan a fugit din Letonia inca de la invazia sovietica a tarii lor. In tot acest rastimp a trait in Australia, a lucrat ca incarcator-descarcator si si-a crescut copiii. Dar au ajuns si in Australia zvonurile depre ”dezghetul” hrusciovist; inima l-a tras acasa, sa vada cum o mai duc cetatenii din patrie. A venit cu toata familia, l-au lasat sa intre fara nici o propteala. Dar cand si-a dat seama ce inseamna “dezghetul”, a vrut sa plece din nou in Australia. A vrut, insa a constatat ca tocmai inapoi nu se mai poate. Nu s-a ingrijit sa obtina cetatenia australiana, a trait ca un cetatean leton, cu vechiul buletin din Letonia, mai ales ca celor din Australia nu le pasa ce buletin ai. Or, aici era alta poveste: Uniunea Sovietica nu recunostea nici un fel de Letonie. Si cetateanului Pintan i s-a adus la cunostinta ca in tot acest timp dumnealui a fost cetatean al U.R.S.S. fara ca el sa banuiasca acest lucru. Pintan nu putea nicidecum intelege un lucru atat de simplu, facea taraboi, cauta sa razbata la scumpa-i ambasada australiana si pentru aceasta i se administra aminazina.



INTRODUCERE

Fara unii ca noi si poate si fara marturii de felul pe care noi le prezentam in aceasta carte, in psihiatria romaneasca ar fi liniste caci, asa cum sublinia un apologet, “profesorii comunisti din psihiatrie erau si sunt generosi si de un profesionalism indiscutabil", iar in psihiatria noastra nu s-a schimbat nimic si nici nu trebuie sa se schimbe.

Desi pare un paradox, lucrarea noastra este un adevarat samizdat, caci ea apare intr-o lume psihiatrica nu numai conservatoare, dar care nici nu s-a desprins de dogmele comunist-materialiste, iar cei care pazeau “puritatea” ideologica in trecut o pazesc si astazi, manuind cu mare abilitate tactica aceea comunista a formelor fara fond (utilizeaza de exemplu DSM-ul, dar fara a face referire la bazele ideologice ale psihiatriei americane).

Lucrarea noastra este ca si un samizdat si pentru ca un grup de psihiatri nonconformisti, aflati ca si in trecut pe aceleasi pozitii (si nu ma refer doar la ierarhie) si intr-o atmosfera de adversitate si de monopol al puterii, incearca sa alcatuiasca o “CARTE ALBA” a psihiatriei comuniste romanesti si fac acest lucru sfidand conducerea post-comunista a “profesorilor”, cat si a “celor care pretind ca apartin noii democratii, dar care “au muscat" deja din ciolanul puterii, dupa care atata au jinduit.

De fapt, psihiatria romaneasca, inapoiata stiintific si institutional, este nevoita inca pentru multi ani sa poarte cangrena vechii nomenclaturi, facand sa mai functioneze acel “minister al adevarului” si organizand o adevarata institutie a coruptiei intelectuale, la care s-au aliat nu numai “profesorii”, dar si toti profitorii, fostii tortionari din vechea organizare psihiatrica.

Dar sa lamurim mai intai pe colegii din alte specilitati medicale, care privesc ca pe ceva bizar lupta din sanul psihiatriei, desi se fac a uita ca decenii in sir psihiatria furniza secretarii de partid si alti politruci medicali, ca si cum acest lucru era un domeniu rezervat doar psihiatriei. Nu a venit oare vremea sa ne intrebam de ce?

Foarte frecvent medicii de alte specialitati se intreaba pentru ce in psihiatrie s-a declansat o asemenea disputa, in timp ce in alte specialitati medicale problema se pune de a fi sau a nu fi un bun specialist (desi lucrurile nu stau peste tot asa).

In psihiatrie, insa, practica profesiei presupune nu numai acumularea unor cunostinte biologice sau biochimice, cum este de regula cazul medicinii somatice, dar si a unor temeinice cunostinte de psihologie, sociologie, religie si chiar de filozofie, care se adauga cunostintelor biologice (psihiatria ramanand totusi in centrul medicinii).

Din aceste motive, in psihiatrie, asa cum vom vedea pe parcursul lucrarii, sinonimii maestrilor din specialitatile medicale au format o nomenclatura careia partidul i-a trasat sarcina sa creeze o “psihiatrie socialista”, opusa psihiatriei occidentale, pe care ei o numeau in deriziune “psihiatria burgheza”.

Inchipuiti-va o asemenea absurditate intr-una dintre disciplinele medicale, cum ar fi cardiologia sau chirurgia. Din aceste motive, comunistii au considerat psihiatria ca pe un camp de lupta ideologica, in care “emanatiile” filozofice marxiste trebuiau sa lupte si sa castige disputa cu conceptele burgheze: psihologia si sociologia nemarxista, pe care psihiatria din Occident si le adjudecase dupa un lung drum al dezvoltarii multor stiinte umaniste, nu numai de esenta biologica sau biochimica. Vom vedea pe parcursul lucrarii cum pe aceasta baza, psihiatria din tara noastra va fi practic politizata (in sensul ideologiei comuniste), organizata si condusa de oamenii regimului, agreati de catre Securitate, psihiatria fiind nu numai in atentia organelor de partid, dar si a acelora de represiune.

Ce a urmat a fost doar un mic pas, pentru ca regimul comunist sa se foloseasca de psihiatrie in scopurile sale represive, asa cum o facea de fapt in toate domeniile de activitate, toate fiind aservite scopului pastrarii puterii.

Dar aceasta politizare comunista a psihiatriei a dus aproape in mod reflex la aparitia unei permanente rezistente si chiar a unei miscari de dizidenta, caci ce ati fi dorit, iubiti colegi, sa opunem noi “psihiatriei socialiste”, creata cu migala timp de aproape 50 de ani?

A sustine azi ca psihiatria practicata in Romania comunista - in ciuda abuzurilor ideologice si a inapoierii stiintifice - a fost o desfasurare normala, si aceasta doar pentru a pastra o falsa “pace interna” sau in numele unei false colegialitati echivaleaza cu o monstruozitate pe care doar somnul ratiunii o poate tolera.

Psihiatria socialista” trebuie sa dispara impreuna cu maculatura si nomenclatura care au fundamentat-o si aceasta atat din motive de moralitate, cat si din necesitate. Cerem deci ingaduinta colegilor nostri si chiar opacului Minister al Sanatatii, pentru a putea duce la bun sfarsit aceasta lucrare, incetul cu incetul si cu staruinta.

Dar sa privim putin in jurul nostru. Tinerii si romanticii revolutionari au murit in decembrie 1989 cu ferma convingere ca in Romania comunismul va fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Respingerea comunismului a devenit, pentru acele momente, ratiunea de a se sacrifica a natiunii noastre si mai ales a tineretului nostru.

Insa, daca in 1945 comunistii lui Stalin stiau ca nu vor putea schimba un regim politic si nu vor putea comuniza Romania pastrand vechile structuri ale statului democrat burghez, trecand imediat la epurarea administratiei, armatei, politiei, magistraturii si institutiilor academice, revolutionarii din 1989 au avut naivitatea de a crede doar in puterea unei revolutii morale, pe care au stropit-o din plin cu sange, crezand naiv in “convertirea” vechii nomenclaturi. Nu numai ca s-au inselat, dar s-au inselat amarnic, motiv pentru care de atatia ani Romania se zbate inca in bratele unui criptocomunism tot atat de malign ca si comunismul insusi.

Daca in 1945 in tara noastra existau doar vreo 800 de comunisti, in 1989 numarul celor adevarati nu parea sa fie mult mai mare, caci cum altfel s-ar putea explica pulverizarea unui sistem represiv si a unui "partid de 4 milioane de oameni" in doar citeva zile.

Dar, ca si in 1945, cohortele de profitori si de adepti ai unui materialism vulgar si ai coruptiei fara crez moral sau ideologic “s-au adaptat” rapid, preluand spre folosul lor tanara si fragila societate romaneasca post-totalitara. Treptat, a devenit clar ca nu va mai exista un proces al comunismului, punctul 8 de la Timisoara, ca si spiritul Timisoarei au fost respinse si insultate in chiar noul Parlament al Romaniei, iar fostii detinuti politici, ca si fostii dizidenti isi duc mai departe calvarul suferintelor, in timp ce revolutionarii din decembrie 1989 apar mereu ca figuri contestate, punandu-li-se in spinare toate greutatile actuale ale tarii.

Vechea nomenclatura s-a cocotat din nou pe pozitiile anteriore, trecand de la dicteul fanatismului comunist, prin care isi asigura in trecut existenta parazitara, la promovarea unui “capitalism salbatic” si de taraba, pentru a compromite total idealurile revolutiei romane din 1989.

Dar ce face poporul, ce fac cei multi, care ar trebui sa-i inlature pe acesti profitori?

Poporul, purtand in spate acea “psihologie a custii” din care abia a iesit, ca orice masa se teme de schimbare, iar sub comunisti simtul sau politic care il face pe om sa fie o fiinta unica in univers s-a atrofiat, cine stie pentru cata vreme.

Ca si in trecut, poporul este lovit de putere in existenta sa (somaj, subnutritie, salarii de mizerie, permanenta inflatie) si de aceea, ca si in trecut, cedeaza oricarui paternalism ieftin, tiradelor nationaliste, celor mai simple manevre propagandistice ale fostei si actualei nomenclaturi care si astazi, fara nici o jena, lanseaza cu succes lozincile “salvarii poporului de mosieri si capitalisti” pana la diversiuni ridicole, cum ar fi culpabilizarea fostilor detinuti politici, gen Ticu Dumitrescu sau Corneliu Coposu.

Este oare situatia in psihiatrie schimbata? Nicidecum. Trebuie sa recunoastem, si comunistii au confirmat-o cu putere, ca medicina nu a fost niciodata independenta de puterea politica, dintre disciplinele medicale psihiatria fiind cea mai dependenta. Datorita naturii sale particulare, psihiatria are mereu de infruntat probleme etice si de esenta umana, daca ar fi doar sa ne gandim ca ea este singura disciplina medicala autorizata de catre societate sa interneze o persoana uneori chiar impotriva vointei sale.

Pe de alta parte, psihiatria dispune de frontiere foarte vagi, iar psihiatrul, voluntar sau involuntar, isi poate utiliza “puterea” in defavoarea libertatii si autonomiei unei persoane. Psihiatria joaca deci si un rol “politic” activ, daca luam termenul de politic in acceptiunea de viata a "polisului”. Astfel, daca in tarile democratice extremistii de dreapta sau de stanga nu vor avea niciodata de-a face cu psihiatria, in Romania comunista, ca si in fosta U.R.S.S., practica psihiatrica a implicat factori ideologici si chiar politici, o parte a opozitiei fiind etichetata ca tinand de domeniul psihiatriei. Se stie cat de imprecise sunt criteriile de diagnostic in psihiatrie, iar intre simple simptome psihopatologice sau comportamentele neconformiste si un adevarat diagnostic clinic exista o mare deosebire. Astfel, multi dizidenti, supusi persecutiilor si injustitiei, traind intr-un permanent stres, au putut prezenta unele trasaturi psihopatologice reale, dar ei nu puteau deveni prin aceasta adevarati bolnavi psihici si numai ratiuni de natura politica au facut posibil acest lucru.

Ca si in alte tari comuniste, in Romania, trei structuri particulare dictaturii au fortat limetele psihiatriei:

1. Caracterul totalitar al statului;

2. Locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile;

3. Teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile.

Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv in a considera pe un individ nebun, iar pe de alta parte stiinta era supusa - ca sa nu spunem servitoarea - ideologiei. Din aceste motive si psihiatria era “datoare” sa participe prin toate mijloacele specifice la mentinerea puterii regimului. Violenta se exercita impotriva oricarui individ care nu se putea “incadra” in colectivitate, asa cum era aceasta definita de catre partid, iar anormalul, ”bolnavul” era de aceea definit prin caracterul sau “asocial”, atipic, motiv pentru care socialismul condamna pe toti cei “originali”, pe toti cei care gandeau altfel, toate minoritatile (chiar si grupuri religioase sau rock).

Fata de multi dintre acesti indivizi se va exercita o violenta “aseptizata “, o violenta in “halate albe”, motiv pentru care “normalii” vor semana tot mai mult cu o gradina zoologica, indivizii capatand tot mai mult acea “psihologie a custii” pentru care era normal sa voteze 99% pentru partid si conducator.

Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar de la care astepta de fapt anumite atitudini care sa-i aduca avantaje. Apologetii “psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularitati” ale actelor lor prin aceea a existentei unor deosebiri “esentiale” fata de psihiatria “burgheza”, adica aceea care se practica in Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fara discernamant sau argumente stiintifice a conceptelor psihologice si sociologice din psihiatria romana.

La Honolulu (1977), Adunarea Generala a Asociatiei Mondiale de Psihiatrie a consemnat insa, in mod franc, utilizarea “psihiatriei socialiste” ca arma politica, adoptand urmatoarea rezolutie: ”Asociatia Mondiala de Psihiatrie ia nota de utilizarea abuziva a psihiatriei in scopuri politice si condamna aceste practici in toate tarile unde se practica, invitand organizatiile profesionale psihiatrice de a renunta la aceste practici si de a le suprima. Asociatia dispune de numeroase marturii privind utilizarea sistematica a psihiatriei in scopuri politice in U.R.S.S.". Delegatul nostru la acest congres a fost ideologul comunist al psihiatriei romanesti V. Predescu, un politruc format la Leningrad (studentie si doctorat), alaturi de colegul lui de studii in U.R.S.S. - Milea Stefan, care a primit si el sa "haiduceasca" Departamentul psihiatriei infantile. Din acest motiv, reactiile autoritatilor romane au fost identice cu acelea ale U.R.S.S. Astfel, presiunilor externe li s-a raspuns invariabil ca ele reprezinta un “amestec” in problemele interne, iar opozitiei interne i s-a raspuns ca atitudinea de condamnare a “psihiatriei socialiste” nu constituie decat “agitatie anticomunista”. Abuzul in sine a fost negat atat in U.R.S.S., cat si in Romania, iar din pacate, doar oficialii romani mai neaga astazi abuzurile psihiatrice din timpul regimului comunist.

Ce se intampla insa acum, dupa atatia ani de la caderea comunismului, cu cei peste 1.000 de psihiatri romani? Nimic, sau ca sa fim sinceri, psihiatrii sunt la unison cu tara de pana in 1996, votand 99% pentru nomenclatura comunista.

Traind in frica si teroarea din trecut, psihiatrii romani (o colectivitate in mare parte feminizata) traiesc si astazi, in libertate, acelasi sindrom al “custii” sub conducerea fostilor “profesori” comunisti, vazuti de cei ce au fost favorizati chiar ca “generosi si de un profesionalism indiscutabil”, asteaptand ca de obicei sa nu se intample nimic in psihiatrie.

Psihiatria occidentala dispune de lucruri cu care un psihiatru roman format la scoala comunista nu este acomodat (mai ales datorita lipsei de cunostinte psihologice sau sociologice, precum si ca urmare a noilor cuceri biochimice). Exista in Occident un tip nou de institutii de tratament, care ar bulversa complet sistemul azilar in care s-a complicat asistenta psihiatrica in perioada comunista, cea care prezinta acum bufoniada “reformei”, pe care in realitate o resping. Cum sa-si adjudece psihiatrul roman toate acestea? Nu este oare mai bine ca, sustinand pe vechii profesori (vechea nomenclatura), sa mentina vechea organizare si vechile conceptii cu care psihiatrul roman s-a acomodat deja de peste 45 de ani? Se vede doar ce ravagii face reforma in orice domeniu in care este pusa in cauza. Si ce daca psihiatria romana va ramane inca decenii in sir condamnata. Cat despre tineret, el fiind mai degraba interesat de emigrarea in Vest, implicarea sa este ca si inexistenta.

Scriem aceasta carte pentru ca am simtit ca demersul nostru se afla de aceasta data “in sensul istoriei” si nu doar ca in ultimele cinci decenii, cand ne-am luptat doar cu morile de vant. O facem si astazi chiar daca inca establishmentul psihiatric este acelasi (comunist si potrivnic). Parafrazand un verset biblic, adevarul trebuie strigat de pe acoperisurile caselor, iar daca nu-l vom face noi atunci il vor striga pietrele in locul nostru.

Autorul declara ca intreaga teorie privind competenta nomenclaturii si nivelul “inalt” al psihiatriei romanesti din perioada comunista este o minciuna, iar abuzurile etice din trecut au devenit o tragedie de care actuala psihiatrie trebuie sa se purifice.

Facand din psihiatrie servitoarea sistemului represiv, oficialii psihiatriei de astazi au facut si fac o greseala istorica, nu numai impotriva unei discipline medicale, ci si a unei natiuni, a natiunii romane. Participand ca oficiali la represiunea psihiatrica, ei au fost instrumente docile ale unei “organizatii criminale” create de catre statul comunist, fenomen pe care istoria nu l-a mai cunoscut decat in statul fascist-hitlerist. Si in loc sa le fie rusine si sa se pocaiasca, fostii tortionari, ataca, acuza, ca si cum istoria s-ar mai putea intoarce la comunism.

Competenta lor? Sa fim seriosi. In ce domeniu a mai promovat comunismul competenta? Dosarele de cadre, zecile de functii pe linie de partid, studiile din U.R.S.S. sau la “Stefan Gheorghiu”, acestea erau sursele competentei “profesorilor generosi si de un indiscutabil profesionalism”.

Am pornit la alcatuirea acestei lucrari mai multi, la inceput chiar o organizatie intreaga - A.P.L.R. (Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania), dar, sub conducerea unor fosti politruci, organizatia a capotat lamentabil. Pe parcurs, multi au vazut ca din acest tip de activitate nu se pot trage avantaje, pe altii i-a apucat frica speriindu-se de gestul pe care era cat pe ce sa-l faca.

Putem spune totusi ca lucrarea reflecta punctul de vedere al adevarului si cel putin al spiritului in care s-a format Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania.

Supunem fenomenul abuzului psihiatric din Romania unei analize teoretice si in ceea ce priveste modalitatile sale practice. Adversitati de tot felul au fost sau nu rezolvate, dar cel mai greu a fost de trecut peste frica, teama permanenta de persecutii, greaua povara a tradarii liderilor Asociatiei Psihiatrilor Liberi. Sute de cazuri de abuzuri psihiatrice nu au ajuns la noi, ele au fost ascunse cu grija, ca si dosarele Securitatii. Treptat, elanul de a dezvalui cazuri de abuzuri s-a atenuat si o “monstruoasa coalitie” s-a format intre fostii tortionari si chiar conducerea Asociatiei Psihiatrilor Liberi, o elita de acum “realizata”: cu functii de profesori, vizite in strainatate platite de altii (vechea obsesie a romanului comparabila doar cu obsesia pentru salam), acces la putere, "stima si consideratia" elitei comuniste etc. Din cauza acestor adversitati consideram lucrarea ca fiind incompleta, dar si ca o prima bresa in cetatea minciunii si a incompetentei.

Tartorii psihiatriei comuniste sunt inca in forta, detinand si astazi toate atuurile puterii. Ei si cei cativa conducatori corupti despre care am vorbit sunt azi singurii interlocutori ai ministerului, ai strainilor care mai vin pe la noi si in special ai darurilor lor, singurii oaspeti ai reuniunilor internationale, unde pleaca fara nici un ban din propriul buzunar si unde, chipurile, ar reprezenta psihiatria romaneasca.

La fel ca in trecut, Occidentul inghite totul pasiv, din lene sau dezinteres, devenind astfel foarte usor victima ofensivei celor care au luat puterea sau o detin in continuare in psihiatrie. Dar, in fond, cum spune si Paler, de ce ar trebui sa ne miram? Oare Ceausescu nu a primit de la occidentali cele mai inalte titluri si nu s-a plimbat la Londra cu caleasca regala? De unde sa stie el ca acestia nu sunt sinceri ("colegii" lui, oamenii de stiinta sau marii sefi de stat ai Occidentului). Si totusi, noi si altii ca noi vom fi mereu piatra de poticneala a acestor vechi si noi ‘‘profitori” ai psihiatriei, ai acelora care se opun oricarui progres al disciplinei noastre.


Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə