Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

d. Locul si conditiile de detentie (internare)

Daca spitalele de psihiatrie speciale si-au mentinut tot timpul oficial aspectul de inchisoare, spitalele psihiatrice obisnuite aveau aspect azilar, ceea ce in practica era aproape identic. Am aratat anterior in ce conditii functionau aceste spitale.

In cele ce urmeaza vom sistematiza, pe baza anchetei noastre, principalele aspecte care caractereizau viata in aceste spitale in care erau inchisi dizidentii.

Supraaglomeratia si lipsa conditiilor elementare de igiena. Toate spitalele de psihiatrie (obisnuite sau speciale) erau suprapopulate cu cate doi bolnavi intr-un pat, in saloane de 30 - 40 de paturi, cu mirosuri pestilentiale, fara grupuri sanitare corespunzatoare (uneori chiar cu tinete). Viata bolnavului era ca a unui prizonier. Frigul, tantarii, umezeala, igrasia erau conditiile obisnuite. Iesirea din salon chiar pe coridor trebuia supravegheata de personal. Alimentele erau servite adesea in saloane sau sufragerii insalubre, in vesela metalica. Adesea o cana servea la 2 - 3 bolnavi. Lipsa bailor, prezenta parazitilor, a afectiunilor dermatologice era regula. Uniformele de spital erau rupte si murdare, cearsafurile se schimbau rar si erau de calitate execrabila. La aceasta se mai adaugau desele imobilizari la pat pentru cele mai mici abateri de la disciplina impusa de infirmieri.

Restrictiile si cenzura constau intr-un regim drastic al corespondentei, vizitelor, primirii pachetelor, lipsa permisiunii de a avea unele obiecte personale. Adesea, in spitalele speciale, medicii aprobau sau nu dreptul la corespondenta. Activitatile intelectuale ca cititul, scrisul erau practic imposibile. O adevarata cenzura era instituita si nimic din ceea ce se intampla in spital nu trebuia sa razbata in exterior.

Violenta fata de bolnavi, personalul de ingrijire avand practic autorizatia de a lega pacientii, de a le face electrosoc. Dizidentii au reclamat mai ales despotismul personalului, lipsa de calificare si recoltarea acestuia din randul persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, alcoolicilor, psihopatilor, fostilor bolnavi psihici. Uneori se aplicau batai sadice. De multe ori "detinutii" aveau senzatia ca acest personal avea dreptul de viata si de moarte asupra lor. Daca personalul medical statea putin printre bolnavi, infirmierii stateau practic tot timpul, formand adevarate clanuri, ajutandu-se intre ei.

De fapt, medicii si infirmierii erau solitari in ceea ce priveste practicarea violentei; chiar daca medicul nu lovea, reclamarea infirmierilor nu a declansat anchete, motivul fiind invariabil - bolnavul era agitat. Foarte frecvent pedepsele constau si din cresterea dozelor de neuroleptice sau practicarea de electrosocuri. Mentinerea unei discipline de fier era mai ales caracteristica spitalelor speciale, unde scopul parea sa fie dezumanizarea pacientilor, cu exterminarea in ei a oricarei gandiri libere, a oricarei constiinte politice.

Presiunile morale si tentativele de modificare a convingerilor politice se exercitau in permanenta in spitalele speciale. Adeseori asemenea actiuni aveau ca acoperire sedinta de psihoterapie. Dintre principalele actiuni psihologice notam:

- izolarea aberanta in spitale speciale sau in saloane de agitati sub cheie. La aceasta se adauga interzicerea vizitelor, animozitatile dintre psihiatri si familiile bolnavilor etc.;

- absenta oricarei cai de recurs sau de protectie legala, cenzura, controlul permanent asupra detinutului, controlul relatiilor sale cu alti pacienti. In spitalul psihiatric personalul oficial nu avea nici o obligatie legala de a face sa parvina plangerile pacientilor la un procuror, iar plangerile familiilor nu erau luate in seama;

- spitalizarea era pe durata nedeterminata, nici un dizident nu putea sti cat va ramane in spital, numai renuntarea la dizidenta era un argument pentru a obtine eliberarea. Nici chiar la cei incadrati in decretele 12 sau 313 nu li se respecta dreptul de a fi reexaminati la 6 luni.

Promiscuitatea legata de amestecul de persoane de varste, grade de cultura deosebite, amestecul cu bolnavi psihici reali. Dupa externare pacientul era "dispensarizat", supus de acum nu numai supravegherii Securitatii, dar si organelor sanitare teritoriale, neuroleptizat ambulatoriu. Din acest motiv, dizidentul declarat "bolnav psihic" putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati pe" baza antecedentelor" sale.
e. Diagnosticul

Psihiatrii romani nu au avut acces la literatura de specialitate occidentala si s-au instruit numai dupa manualele de psihiatrie din tara, toate editate de tartorii psihiatriei totalitare si dupa indicatii "programatice" ale directorilor sau profesorilor. Din aceste motive, diagnosticul psihiatric in practica a devenit o adevarata farsa simplista si usor de indeplinit.

Spuneam mai sus ca psihiatria a devenit o diciplina cu 9 boli si 9 medicamente. Iata aceste diagnostice, asa cum au fost ele preluate si introduse prin ucaz, lista care era pe masa oricarui psihiatru, inclusiv cu codul necesar prelucrarii statistice:
Cod

1. Stari psihotice organice senile si presenile 210

2. Psihoze schizofrenice 211

3. Psihoze afective 212

4. Psihoze alcoolice 213

5. Tulburari nevrotice 214.0

6. Tulburari ale personalitatii 214.1

7. Alcoolismul 215

8. Dependenta de drog 216

9. Intarzierea mintala 217

10. Alte tulburari mintale 219
Inconsistenta reperelor de diagnostic si modul aleator al practicii apar ca factori care faciliteaza imixiunea unor criterii extraprofesionale in special ideologice. Un exemplu: preocuparea oficialitatilor de a masca alcoolismul s-a soldat cu inventarea unor formulari diagnostice (exact cum Ministerul Sanatatii ascundea holera sub titulatura de boala diareica). Cu exceptia cazurilor de delirium tremens sau de psihoza etilica, nici o alta forma de patologie legata de alcool nu se mai consemna. Este un exemplu tipic de transgresare a psihicului si de limitare a instituirii precoce a tratamentului. In aceleasi conditii s-au aflat si diagnosticele de complezenta puse cu scopul intreruperilor de sarcina. Sa nu uitam, insa, decizia protejarii sau neprotejarii bolnavului prin diagnostic eufemistic ramane constant la dispozitia psihiatrului, caruia i s-ar fi pus la incercare sau, eventual, chiar valida o putere discretionala. Nu putem ignora mijloacele, motivatia si beneficiul, dupa cum nu putem ignora faptul ca un diagnostic psihiatric superflu poate deveni proba in justitie chiar impotriva beneficiarului (un diagnostic care permitea intreruperea sarcinii putea ulterior sa fie o proba temeinica de divort).

Par stranii in acest context declaratiile publice ale lui M. Lazarescu, cum ca in clinica si sistemul psihiatric din Timisoara, de care raspundea el, ar fi existat in timpul regimului comunist zeci si zeci de cazuri de dizidenti "protejati" prin diagnostice de complezenta puse de dumnealui, acestia alcatuind acolo o adevarata "academie" - unii isi faceau doctoratul, altii faceau cercetari stiintifice - o adevarata "Socola Rosie" condusa de Lazaresacu. Dar cum ramane cu afirmatiile lui M. L. care au contribuit la promovare ideii ca, in Romania, in psihiatrie nu existau dizidenti internati abuziv, cand acum spune ca avea zeci de dizidenti pe care ii proteja cu diagnostice de complezenta datorita sufletului sau atat de bun. Dar ce ar putea spune despre cei 100 de mineri internati la Zam doar pentru ca au avut "boala grevei". De buna seama, M. L. aplica teoria leninista a adevarului relativ: "ce este adevarat pentru unul este neadevarat pentru altul" - curat logica profesorala.

Se pune deci, din punct de vedere etic, intrebarea: in ce masura un psihiatru isi poate folosi "puterea medicala" si in ce masura, crezand ca face bine, exercita de fapt o adevarata dictatura a puterii medicale? Noi am numi acesta filantropie tot abuz si fals, adica lipsa de etica medicala. Puterea medicala nu ne este data de societate pentru a face din ea o dictatura. Este clar ca prin toate acestea asistam de fapt la o iesire din cadrul sistemului de referinta a psihiatriei. Aceste practici de a falsifica diagnostice tind a deveni ulterior contagioase, caci ceea ce este permis lui M. L. isi poate permite oricare alt psihiatru.

Dar diagnosticul fictiv pus pentru pensionare, intrerupere de sarcina etc., cu ignorarea criteriilor medicale, nu a fost sanctionat juridic in mod tacit de catre putere, prin aceasta insa orice alta situatie clinica devenind posibil a fi mistificata. Astfel, s-a practicat indistinctia dintre psihiatrie si extrapsihiatrie si in ultima instanta proliferarea omnipotentei si liberului arbitru a unor medici care prin functia lor, mai ales aceea politica, puteau eluda normele etice si legea in general. Deci, de ce nu orice fel de lege? Numai in acest context a fost posibil abuzul malign. Dar abuzurile mici sau mari sunt congenere, se interconditioneaza si se faciliteaza reciproc, in matca aceleiasi imoralitati profesionale.

Suprainvestirea cu puteri dictatoriale si discretionale a unor false personalitati stiintifice a fost determinata de agenezia unui intreg sistem etic. Spre deosebire de alte specialitati medicale - unde rationamentul etic si decizia deontologica succed rationamentul si decizia profesionala -,. in psihiatria romaneasca totalitara, caracterul vag si inconsistent al sistemului conceptual a dus nu de putine ori la aberatii. Judecata etica si decizia deontologica ce ar trebui sa se raporteze la un fel de norme - validate demult in tarile democrate - s-au aflat aprioric in vid, fara alte elemente de referinta decat cele ale "marelui frate de la rasarit", ramanand necunoscute pentru destui specialisti pana si reglementarile din 1973 ale Asociatiei Mondiale a Medicilor.

Studii vechi ale abuzului psihiatric din Rusia au atestat utilizarea in special a diagnosticului de "schizofrenie inaparenta" in cazul dizidentilor. Acest lucru se potrivea si din motivul ca in marea lor majoritate acesti dizidenti erau barbati de varsta mijlocie. Pentru a pune acest diagnostic nu era nevoie de prezenta unor simptome clare, asa cum e cazul in schizofrenia obisnuita (autism, comportament bizar, prezenta halucinatiilor sau a ideilor delirante). In conformitate cu descrierile lui Snejnevski (ideologul abuzului psihiatric in Uniunea Sovietica), individul cu aceasta boala pare sanatos. Comportamentul patologic se manifesta prin "aberatii" cum ar fi ideile de autoimportanta, ideile de grandoare sau reforma. Din acest motiv, spunea ideologul, o schizofrenie inaparenta nu poate fi depistata decat de psihiatri experimentati. Entitatea pe care psihiatrii occidentali nu au recunoscut-o niciodata si care a fost botezata cu termenul de – sovietofrenie - a devenit diagnosticul curent pentru dizidentii politici. Treptat, insa, acest diagnostic aberant a suferit o uzura morala. Psihiatria "sora" cubaneza, de exemplu, era mult mai directa, folosind diagnostice ca delirul de lupta pentru drepturile omului sau apatie pentru socialism. In multe cazuri, in Cuba, nici nu se mai considera necesar a se stabili un diagnostic, abuzul fiind practic recunoscut oficial.

In Romania, pe baza studiului experientei sovietice si respingand si o recunoastere cinstita de tip cubanez, diagnosticul a fost psihiatrizat. Astfel, la primele internari, diagnosticul oscila intre psihopatie (65%) si schizofrenie (35%), iar termenii de paranoid sau paranoic veneau sa coloreze diagnosticul.

Este interesant ca, desi statisticile arata o mare diferenta privind maniera in care psihiatrii pun diagnosticele, in privinta dizidentilor paleta era foarte limitata, tortionarii intelegandu-se perfect intre ei in acest domeniu (schizofrenie paranoida, delir sistematizat nehalucinator sau parafrenie). Adoptand formula lui Ceausescu, ca in Romania numai nebunii se opun socialismului, tortionarii autohtoni au transpus aceasta indicatie in cadrul unui context nosologic limitat. Tratamentul aplicat nu avea in general legatura cu boala.

f. Abuzul de terapie electro-convulsivanta

Exista psihiatri care mai recunosc o oarecare valoare electrosocului in terapia psihiatrica. In tarile civilizate se face cu anestezie si sub miorelaxante, pentru a preveni complicatiile. Se fac sase - noua sedinte, cam doua - trei pe saptamana.

Dictaturile din toata lumea au adoptat aceasta tehnica pentru torturarea dizidentilor. In cadrul electrosocului (ES) individul este pus intr-o stare de stres vital, o situatie care simuleaza amenintarea iminenta a vietii.

Pe lotul studiat de noi, ES s-a folosit ca metoda represiva cu scop de pedeapsa si s-a efectuat numai in maniera fortata. Adeseori s-a facut chiar in absenta unui medic. S-au facut intre trei si douazeci de ES, iar diagnosticul nu a avut nici un rol de selectie. Nici dizidentii si nici familiile lor nu au fost intrebati. Nu s-a facut nici o notatie privind ES. In general "pacientul" era luat cu forta de catre doi - trei indivizi, adeseori urmand dupa alti pacienti, uneori chiar in urina sau fecalele celor dinainte. Nu a existat nici o protectie, de cele mai multe ori nu li se punea in gura nimic, motiv pentru care multi si-au zdrobit dintii sau si-au muscat limba. De asemenea, ES nu s-a facut totdeauna in regiunea capului, adesea pe alte parti ale corpului, iar uneori erau fortati sa asiste la sedintele de ES ale altor persoane.

g. Abuzul de neuroleptice

Toti dizidentii din lotul nostru nu au avut dreptul sa-si aleaga medicul, care, la randul sau, nu avea nici datoria de a-si declina identitatea. Nici pacientul si nici familia nu aveau nici o influenta asupra tipului de tratament aplicat. De obicei, se foloseau medicamente foarte puternice (haldol, clorpromazina, trifluoperazina, majeptilul). Desi aceste medicamente se folosesc in mod specific numai pentru anumite boli, dizidentii le primeau in mod nedeterminat. Astfel de tratamente aveau insa efecte secundare nocive, cum ar fi scaderea tensiunii arteriale, modificari sangvine si fenomene extrapiramidale pana la aparitia unei adevarate boli parkinsoniene. La dizidenti asocierea medicamentelor care sa combata aceste efecte era de cele mai multe ori uitata. Adeseori justificarea utilizarii de medicamente se facea doar pentru a fi in concordanta cu "diagnosticul" care se stabilea individului.

Existau, asa cum am aratat mai sus, deja pregatite o serie de cocteiluri pentru dizidenti. Acestea erau adevarate patente ale unor medici sefi de sectie, pe care le aplicau automat chiar cadrele medii sau infirmierii.

De fapt, acest tratament si maniera lui de aplicare avea drept scop de a convinge dizidentul sa-si abandoneze convingerile, acreditand ideea ca el este total la discretia tortionarilor sai. In scurt timp, persoanele studiate de noi declarau ca deveneau de nerecunoscut chiar si de catre membrii lor de familie, pacientii avand acum alura oricarui bolnav psihic (facies fijat, supunere automata, privirea in jos, lipsa oricarei opozitii, ca un adevarat robot sau, ca sa fim in ton cu tortionarii, erau transformati intr-o “papusa psihiatrica”).

O adevarata ororare pentru dizidentii internati a constituit-o legarea, contentia. La cel mai mic act de " indisciplina" i se arunca peste cap un cearsaf, dupa care era inhamat cu legaturi la maini si picioare si "intins" cu o legatura sub axile. In aceasta situatie pacientul nu mai putea face nici o miscare, fiind adesea uitat asa ore intregi sau pana declara ca nu va mai face opozitie.

Maniera de comportare fata de dizidenti era deosebita in spitalele obisnuite fata de cele speciale, unde tratamentul era mult mai dur.

Spitalele psihiatrice speciale erau destinate bolnavilor psihici periculosi sau condamnati conform Codului penal la internare, pana la completa vindecare. Din pacate, aici erau internati si cei mai "periculosi" dizidenti. Nici un cod juridic nu reglementa conditiile de detentie in aceste locuri. Atat pacientii adevarati, cat si dizidentii nu aveau nici un drept recunoscut, aici nu se putea protesta, cu toate ca, oficial, si acesti oameni erau cetateni ai tarii. Nici o procedura nu putea corecta erorile sau abuzurile psihiatrice sau judiciare. Nu exista posibilitatea unui contact cu autoritatile judiciare; practic acesti oameni erau total separati de lumea exteriora, fiind numai la discretia administratiei, a psihiatrilor si adesea a ofiterilor de securitate. Institutiile acestea erau plasate adesea sub dubla autoritate - M.I. si M.S. -, transformandu-se de fapt in adevarate inchisori (garduri inalte, paza militara in exterior, uniforme speciale etc.).

Spitalele psihiatrice obisnuite aveau toate o organizare azilara, adica o organizare carcerala. In aceste spitale pacientii nu stateau prea mult si erau sub tutela M.S.

Desi, comparativ cu unitatile speciale, aici tratamentul era mai bland, existau mari diferente, in functie de atasamentul sefilor de sectie fata de partid sau chiar in functie de personalitatea lor, adeseori niste marginali. Unii priveau intuitiv cu ura pe orice dizident.

Atat spitalele speciale, cat si cele obisnuite nu anticipau niciodata durata de internare. Chiar si externat, dizidentul va fi de acum stigmatizat ca bolnav psihic, fiind supus obligatoriu "dispensarizarii". Astfel, el era luat in evidenta de catre policlinici si amenintat ca va fi reinternat fortat in orice moment in care vor decide organele de securitate sau la orice manifestare de opozitie fata de regim.

Dizidentii politici erau supusi unei permanente segregari privind detinerea unui loc de munca, promovari, drepturi salariale. In acest context, inclinatia de a protesta era aproape normala si o data cu aceasta crestea si pericolul unor noi internari.

3. Incalcarea drepturilor pacientilor
Desi dizidentii erau internati la psihiatrie in circumstante diferite, elementul comun il reprezenta tendita de a-si exercita acele libertati elementare cunoscute sub denumirea de drepturile omului. Era vorba mai ales de expresii scrise sau orale, de opinii critice privind practici guvernamentale, petitii fata de autoritati, participari la manifestatii neagreate oficial, apartenenta la grupuri neoficiale, participari la manifestari religioase, incercari repetate de a emigra, incercari de a trece ilegal frontiera.

In multe situatii, dizidentii fusesera mereu avertizati anterior, iar faptul ca dizidentul nu recunostea ca este bolnav era din cauza "lipsei sale de constiinta a bolii".

In ultimele doua secole, lumea psihiatrilor a trebuit sa accepte, treptat, ca pacientii din spitalele de psihiatrie au niste drepturi si ca ei trebuie feriti de anumite abuzuri. Astfel internarea obligatorie a fost supusa unor restrictii severe, s-a scos in evidenta dreptul pacientilor la individualizarea tratamentului, dreptul de a fi tratat corespunzator si intr-o perioada rezonabila de timp, dreptul la un mediu inconjurator acceptabil, dreptul la un standard de igiena, dreptul de a refuza un tratament sau o persoana care il trata, de a refuza un experiment, dreptul de a fi tratat de persoane calificate, dreptul la securitate in spital.

Foarte putine dintre aceste drepturi s-au respectat la noi in perioada comunista.

Tratamentul, asa cum am aratat, nu era corespunzator si era aplicat abuziv, saloanele au fost descrise ca adevarate inchisori in care se practica violenta, atat din partea personalului, cat si din partea unor bolnavi psihici reali. Tratamentul nu putea fi refuzat, si din acest motiv el aparea mai mult ca o pedeapsa. Internarile psihiatrice se faceau abuziv in cadrul lotului nostru, iar afirmatia se poate baza pe argumentele enumerate mai jos.

O serie de dizidenti (V. Paraschiv, dr. Cana) au fost reexaminati in Occident si au fost gasiti sanatosi.

Absenta actelor de violenta ale dizidentilor, recunoscute de Securitate. Uneori mase intregi de oameni erau declarate ca suferind de boli psihice - exemplu dupa greva minerilor din 1977 - or, era imposibil si incredibil ca o masa de sute de oameni, un grup profesional sa se imbolnaveasca psihiatric spontan.

Expertizele medico-legale psihiatrice erau superficiale si inadecvate. Acestea se rezumau, adesea, la cateva intrebari, totul durand doar cateva minute, dupa care comisia decidea soarta bolnavului. Diagnosticele se stabileau pe baza unor notatii subiective si mai ales dupa cele din dosarul sau "penal" alcatuit de Securitate.

Situatia ambigua a personalului care lucreaza la psihiatrie, intr-un sistem centralizat de stat, motiv pentru care el poate fi utilizat de organele statului si mai ales de Securitate, care doreste sa intareasca controlul politic asupra populatiei. Psihiatrii din comisiile de expertiza erau selectionati de catre organele represive dupa criteriile de loialitate si de obedienta fata de ei. Niciodata dizidentul nu-si putea alege un psihiatru in aceste comisii oficiale. Foarte frecvent psihiatrii din comisiile de expertiza isi ascundau numele fata de dizident. La fel era ascunse diagnosticul si decizia pe care o luau privind soarta bolnavului.
4. Abuzul ca forma de tortura
In acord cu comunitatea internationala, tortura este definita ca un act de provocare a unei suferinte fizice sau psihice in mod intentionat, cu scopul obtinerii de informatii sau confesiuni pentru a pedepsi individul pentru un act al sau sau pentru a santaja o a treia persoana. Aceste actiuni au fost facute de functionari publici sau de alte persoane care actioneaza in functie oficiala.

Pentru a atesta fenomenul de tortura, statul trebuie sa joace un rol in tolerarea si incurajarea acestor practici. Nu sadismul tortionarului, ci faptul ca aceasta se face printr-o masinarie controlata de stat, pentru a pedepsi sau suprima pe dizident, este important.

A face tortura cu electrosocuri sau seringa a fost sub comunisti o actiune dirijata de catre stat. Exista cateva criterii pentru a determina daca un act poate fi definit ca tortura (dupa Amnisty International):

- severitatea abuzului fizic si psihic;

- faptul ca actul este premeditat;

- implicarea oficiala a statului;

- deliberarea actului.

Astfel, folosirea excesiva a ES este o forma de tortura care s-a folosit frecvent. In acest context intra si folosirea nejustificata a neurolepticelor.

Niciunul din drepturile unui adevarat pacient nu a fost respectat: standarde de igiena, dreptul de a refuza tratamentul sau persoana care il administraza, garantarea securitatii etc. Dizidentii erau amestecati cu bolnavii psihici reali, iar disciplina se asigura prin bataie, ES, supradoze de neuroleptice, contentie, restrangerea vizitelor.

Considerand aceste actiuni ca tortura, Amnisty International argumenteaza acest lucru pe baza urmatoarelor criterii:

1. Victimele erau internate sub dubla responsabilitate a organelor medicale si de securitate.

2. Tortionarii au avut tot timpul controlul fizic asupra victimelor.

3. Victima era supusa suferintelor fizice si psihice.

4. Procesul victimizarii era deliberat, sistematic si era in fapt, scopul activitatii.

5. Scopul victimizarii "terapeutice" nu era de a scadea o suferinta, ci de a obtine o informatie, o confesiune, umilirea si distrugerea vietii, personalitatii, determinand dizidentul sa renunte la lupta.

6. Procesele psihiatrice nu sunt numai pentru pedepsirea victimei, ci si pentru a inspaimanta pe alti dizidenti siliti astfel sa renunte la convingerile lor politice.

7. Statul participa direct sau indirect la organizarea torturii care va avea loc intr-o institutie de stat, pusa in scena de catre medici salariati ai statului si de catre agentii de securitate ai statului comunist.

Rezumand, putem spune ca abuzul politic din psihiatrie a vizat in Romania urmatoarele categorii de dizidenti:

- dizidentii fara antecedente psihiatrice, fara a prezenta semne de boala psihica, dar care au avut "nebunia" de a critica in mod public regimul. ES, contentia, neurolepticele in acest context au constituit o pedeapsa pentru activitatea lor politica;

- acelasi tip de dizidenti, care nu au criticat public regimul, dar au deranjat puterea pe linie administrativa, la diferite niveluri. Internarea lor s-a facut in scop de demoralizare si infricosare, pentru a evita un proces penal;

- dizidentii sanatosi, dar neinfricati in activitatea lor politica, internati in scopul de a fi pedepsiti, pentru a evita un proces si o campanie de protest in Occident;

- dizidenti nevrozati de persecutiile la care au fost supusi, prezentand doar tulburari usoare si care nu ar fi necesitat internarea. Internarea si tratamentul abuziv s-ar fi facut in scop de intimidare;

- persoane cu tulburari psihice reale, dar cu tematica politica si manifestari indezirabile (delir politic, religios, de reforma sociala etc.), dar care adesea erau internati din ratiuni nemedicale pentru a nu se manifesta in public, mai ales in prejma unor evenimente si mai ales pentru a nu deveni contagiosi.

Aceste abuzuri, asa cum se va vedea mai jos, s-au facut prin internari fortate, cu sau fara justificare medicala, persoanele fiind aduse de Securitate sau de organele medicale.

In depistarea cazuisticii la care ne vom referi, un mare rol l-a avut Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor in Psihiatrie din Bucuresti, condusa de S. Diacicov. Dupa concedierea sa si numirea de catre Mincu a profesorului Ionescu, asemenea cazuri, brusc, "nu au mai existat". Din 200 de cazuri pe care comisia Diacicov le-a cercetat, 60 s-au dovedit a fi abuzuri psihiatrice. Comisiile judetiene fie ca nici nu s-au constituit, fie ca au fost dirijate de fostii tortionari si, firesc, nu au avut cazuri de raportat.

ANEXA I