Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti

Psihiatrii dizidenti au fost si sunt putini la numar si au criticat deschis sau voalat regimul, mai ales utilizarea psihiatriei impotriva dizidentilor politici. Unii au fost pedepsiti sever, altii siliti sa emigreze, li s-au organizat procese publice si chiar inscenari judiciare. Mai ales cei ramasi in tara au fost marginalizati, nu au mai fost promovati, li s-a luat dreptul de a publica. Alti dizidenti s-au grupat in mici grupuri mai mult sau mai putin oficializate si au reusit sa aiba o oarecare activitate in presa, au publicat unele lucrari in regie proprie. S-a platit un mare pret, dar dizidentii si-au asumat acest risc.

Dizidenta “pasiva” a fost, de asemenea, una din caile de lupta. Astfel, multi psihiatri aveau o atitudine binevoitoare si chiar de “fraternizare” cu dizidentii internati, acest lucru fiind afirmat de multi dintre dizidentii internati la psihiatrie.

Psihiatrii neangajati reprezentau majoritatea absoluta. Comportamentul lor de compromis era motivat prin frica, uzand de procedee de denegare si rationalizare pentru a evita dureroasele probleme etice. Dar frica si compromisul caracterizau in fapt intreaga populatie a tarii si poate de aceea reprezentau o scuza si pentru psihiatri.

Psihiatrii conformisti cunosteau normele si convenientele societatii comuniste romanesti si stiau ca un pas gresit era plin de riscuri. De aceea, prima lor grija a fost sa evite a avea de-a face cu dizidentii, iar daca acest lucru nu putea fi evitat, dadeau vina pe “circumstante”. Multi au cautat sa raspunda la cererile nomenclaturii printr-o intelegere tacita fata de ceea ce aceasta pretindea. Pe de alta parte, era greu de crezut ca, fiind psihiatri, puteau evita total riscul de a avea de-a face cu dizidentii. Adesea, neputand evita contactul cu ei, puteau juca o sarada de maniera urmatoare: ”Stiu ca nu esti bolnav psihic si ca nu trebuie sa te internez, dar gandeste-te ce ai pati daca te-as da pe mana lor si ce rau mi-ai face si mie. Nu pot face mai mult, sefii ma supravegheaza, dar sa stii ca eu urasc mizeria aceasta. Amandoi suntem in aceeasi barca”.

Aceasta sarada, in care fiecare il ignora pe celalalt, este in esenta o maniera a conformismului. Este vorba aici de persoane normale intelectual, cu interese si convingeri conventionale. Aceste persoane credeau, de fapt, in nemurirea sistemului comunist si in lipsa de sens a rezistentei. De fapt, ei nu ii intelegeau pe dizidenti, acestia reprezentand pentru ei un fel de luptatori cu morile de vant. Cand ai un apartament, o familie, un serviciu nu merita sa te expui, iar societarea comunista nu agrea nonconformismul. De fapt conformismul domina intreaga societate. Din acest motiv compromisul din psihiatrie face parte dintr-un sistem social pe care il practica majoritatea cetatenilor.

Lipsa de informatie, imposibilitatea de a urmari miscarea ideilor in cadrul stiintelor neurologice au dus la plafonarea si intoxicarea psihiatrilor romani, obligati a citi numai literatura ce purta girul oficial, adica a celor mai putin profesionisti dintre ei. Psihiatria, in conformitate cu aceste manuale, devenise o disciplina cu 9 – 10 boli la care se reducea intreaga complexitate a disciplinei in cadrul unei viziuni eminamente biologice. Chiar studiul “taxonomic” al lui G. Ionescu, facut in disperarea unui nou compromis dupa revolutie, are intentia dizgratioasa de a dovedi ca DSM-urile americane nu fac decat sa confirme conceptia materialist-dialectica si biologizanta pe care ei au practicat-o totdeauna.

In aceste conditii nu este de mirare apatia si chiar lenea intelectuala a psihiatrului mediu, silit sa profeseze 20 -30 de ani intr-o disciplina cu 9 boli si 10 medicamente, stil in care si cadrele medii deveneau rapid “doctori”. Timp de peste 45 de ani, psihiatria a fost si mai este dominata de aceasta oribila “elita”.

b. Amploarea si formele abuzului

Abuzul psihiatric a constat din privarea de libertate a unui individ care a fost fortat sa fie internat pe baza unui diagnostic fals, internarea contravenind intereselor individului si fiind facuta impotriva vointei acestuia, sub presiunea unor autoritati politice, prin organele de ordine, in scop de intimidare sau de represiune, in numele unei ideologii. Tot abuz este si internarea unui bolnav fara motivatie medicala in acel moment.

In urma studierii cazuisticii de care am beneficiat, a anchetelor intreprinse si a documentelor studiate, am putut alcatui urmatoarea clasificare a abuzului psihiatric care s-a practicat la noi:

1. Internarile legate de evenimentele politice au avut frecventa cea mai mare si au fost cele mai nocive, sicanand si intimidand mase de sute de oameni sanatosi sau limitrofi, inclusiv pacienti in stare de remisiune de ani de zile. Astfel, in spitalul psihiatric, erau internati indivizi sanatosi sau marginali, dar, in toate cazurile, elementul comun era posibilitatea folosirii ocaziei acelui eveniment politic pentru o manifestatie ostila contra regimului. Astfel, la aceste ocazii Securitatea “matura” orasele de sute de “bolnavi mintali”, adica de persoane incomode din punct de vedere politic. In acest fel, pe perioade scurte (5 - 10 zile), cohorte de “pacienti” erau aduse de organele M. I. si depuse la spitalele teritoriale, bine pazite si deja supraaglomerate. Dupa consumarea evenimentului politic toti erau eliberati, unii dintre ei chiar fara o formalitate scrisa sau o examinare medicala.

Aici nu este vorba de un abuz psihiatric, ci de un abuz de psihiatrie. Era practic imposibil ca simplu medic sa te opui unei asemenea actiuni care viza sute de oameni si dispunea de o premeditare si o organizare perfecta, in care doar directorii de spitale erau implicati din partea profesionistilor. Opozitia nu numai ca ar fi dus la concediere, dar si la interpretarea politica a gestului.

2. Actiuni ilegale in scopuri politice la persoane care au avut o boala mintala. Din acest punct de vedere, cercetarea noastra a identificat urmatoarele categorii:

a. Diagnostice manipulate din motive politice, referitoare la necesitatea de spitalizare, cum ar fi schizofrenia, paranoia etc. Cu cat simptomele erau mai negative, cu atat mai clar era ca pacientul “nu are constiinta bolii sale”.

b. Tratamentul cu neuroleptice sau cu electrosoc fara motivatie medicala. Din cand in cand, detinutilor din inchisorile comuniste sau din spitalele de psihiatrie li se administrau electrosocuri sau neuroleptice, desi acest lucru nu era necesar. O marturie in acest sens a lasat-o deputatul Radu Ciuceanu. El spunea ca era neuroleptizat fara nici un temei medical. Tratamentul se aplica in cazuri similare ca pedeapsa, pentru a-l face pe individ mai supus si nepericulos pentru regimul politic.

c. Sectiile psihiatrice bine pazite, care existau la cele mai multe din spitalele judetene, dar existau si sectii sigure, complet izolate, sectii in care numai personalul medical si oficialii cu regim special aveau acces. Aceste sectii erau destinate doar detinutilor fata de care se practica o psihiatrie abuziva. O asemenea sectie a fiintat si la Spitalul Gh. Marinescu, sub denumirea de sectia a opta, si a fost condusa de dr. Epaminonda Tomorug.

d. Institutii specializate, destinate “tratamentului” special al dizidentilor. In Romania au avut aceasta trista notorietate Spitalul din Gataia (baza clinica a catedrei de la Timisoara a prof. Lazarescu), mai ales in anii ‘50, spitalele Poiana Mare, P. Groza, Raducaneni, Balaceanca etc. O pozitie aparte, cazul nefiind inca elucidat, o are Centrul de Cercetari Fiziologice din Bucuresti, unde s-ar fi facut experiente cu destructurante ale personalitatii.

e. Abuzul de diagnostic in favoarea bolnavului. Un numar de medici sustin ca in perioada comunismului au practicat false diagnostice pentru a salva pacientii de la o situatie mai proasta care i-ar fi asteptat. Este o situatie inca neclarificata din punctul de vedere al eticii si moralei medicale, mai ales ca in toate aceste cazuri insusi psihiatrul ar fi riscat foarte mult.

3. Legislatia ca factor de incurajare a abuzului a fost, de asemenea, un lucru important. Structurile legale ale anilor de dictatura din Romania erau astfel gandite incat puteau facilita abuzurile psihiatrice. Astfel, chiar Codul penal deschidea usa abuzurilor psihiatrice politice. Astfel, articolele 114, 113 c.p. sunt exemplare in acest sens. Aceste articole presupuneau condamnarea pentru delicte de natura politica sau motivate politic si, in consecinta, asigurau impunerea sanctiunilor sau a privarilor de libertate, inclusiv privarea de anumite drepturi pentru a elimina dizidentul din viata politica sau a-l blama pe el si ideile sale. Aceste masuri includeau tratamentul obligatoriu intr-o institutie spitaliceasca sau ambulatorie inainte sau dupa condamnare, interzicerea practicarii unei profesii sau functii publice.

Alte legi specifice, cum ar fi retragerea dreptului de a conduce automobilul, erau la fel de dure.

Intr-adevar, potentele abuzive sunt incurajate de legile privitoare la declararea incapacitatii mentale a unui individ. Acest lucru este deosebit de evident in Legea nr. 3/1978 care permite sechestrarea in caz de urgenta medicala. Astfel, asa-zisele urgente medicale erau transformate in urgente de ordin politic si aceasta pe temeiul retinerii pe motiv de boala.

Decretul 12/1965 prevedea internarea pentru “periculozitate” pe baza unor declaratii luate de la vecini sau de la membrii familiei, fara ca individul sa poata face recurs fata de aceste acuzatii. Tribunalul judeca in sedinta inchisa, fara a asigura apararea sau probatoriul. Acuzatiile puteau fi aduse de catre rude, prieteni, dar si de autoritati. La fel, Decretul 313/1980 prevede posibilitatea tratamentului obligatoriu la indicatia unui singur psihiatru, care putea fi usor supus presiunilor autoritatilor. Mai mult, in cazul acestui decret, intreaga actiune de privare de libertate a individului era delegata organului sanitar, in timp ce Securitatea dirija din umbra, asta ca urmare a criticilor aduse Decretului 12/1965.

O problema delicata se referea la natura si durata detentiei in unitatea psihiatrica, conform ordinelor M.S. 56/1976 si 261/1987. Riscul implicat consta in faptul ca procedurile legale, destul de imprecise, duc la retinerea pe motive de sanatate a persoanelor care au nevoie de tratament (inclusiv a opozantilor politici).

Un alt aspect al suspiciunilor l-a constituit asa-numita raspundere colectiva in expertizele psihiatrice care implicau sau nu un abuz politic. Era aici un perfid amestec intre formal - legal si flagrant - discretional. Deoarece formularea deciziei apartinea unei comisii, ea nu putea fi contestata oficial.

Dar toate comisiile de expertiza psihiatrica erau formate din membri care obtinusera obligatoriu avizul Securitatii si formal si al Ministerului de Justitie, ceea ce denota faptul ca era vorba de persoane selectionate si verificate politic. Mai mult, comisia de supraexpertiza care in final dadea decizia definitiva, avea ca presedinte perpetuu pe V. Predescu.

4. Declaratii sperjure motivate politic. O grea problema se ridica atunci cand diagnosticul se stabilea pe baza unor “marturii” in care se implicau diferite persoane oficiale si care se prezentau cu propria lor versiune privind faptele. Neexistand probe care sa dovedeasca contrariul, persoana in cauza era spitalizata numai in conformitate cu declaratiile organului represiv. Iata o maniera foarte relativa de a aprecia un bolnav psihic. Insa pe zi ce trece, o asemena eticheta era tot mai greu de dezmintit, devenea de acum “eveniment” in foile de observatie si prin aceasta devenea indubitabila.

5. Ignorarea psihiatriei in contextul mizeriei economice a tarii. Pauperizarea societatii romane a facut ca psihiatria sa fie considerata Cenusareasa medicinii. Personalul de ingrijire din spitalele de psihiatrie era insuficient pentru a face fata numarului mare de pacienti, asistentele specializate in psihiatrie erau foarte putine, asistentii sociali fusesera de mult desfiintati ca functie din schema de personal. Cladirile spitalelor erau darapanate, facilitatile sanitare inexistente, sapunul si detergentii aproape imposibil de obtinut, mancarea inadecvata si in cantitate redusa.

Este greu sa acuzam psihiatria de aceste conditii, de suferintele determinate de acesti factori, factori care de fapt reprezentau o anumita mentalitate politica. Profanarea psihiatriei, in conditiile date, nu era un abuz al practicarii psihiatriei, ci unul al autoritatilor politice asupra institutiei psihiatrice.

2. Prelucrarea materialului studiat
Studierea detaliata a lotului de cazuri de care ne-am ocupat a pus in evidenta urmatoarele aspecte importante, pe care le vom prezenta in continuare:
a. Internarea abuziva

Evaluarea cat mai exacta a numarului de victime are in sine o mica importanta, intolerabil fiind abuzul in sine, chiar daca ar fi vorba si de un singur individ. Totusi, evaluarea numarului de victime poate permite o vedere de ansamblu asupra abuzului psihiatric. Dar o asemenea intreprindere este foarte greu de facut in Romania.

In ciuda acestor adversitati am reusit sa cuprindem in studiul nostru peste 60 de cazuri, un numar suficient pentru a putea demonstra utilizarea sistematica a psihiatriei in scopurile partidului comunist.

In privinta internarilor din spitalele speciale (fiefurile psihiatriei represive comuniste), opozitia autoritatilor a fost totala si eficienta, motiv pentru care nu dispunem de date oficiale. A.F.D.P. din judetul Dolj a furnizat totusi o serie de date privind detinutii politici internati la Poiana Mare, pe care i-a apreciat la 20 de cazuri, dar a constatat ca imediat dupa revolutie au disparut de acolo, fara nici o forma legala, 40 de cazuri. Credem ca acesti 60 de pacienti ne pot ajuta a ne forma o idee privind amploarea internarilor politice, chiar daca numarul se refera la un singur spital din Romania.

In ceea ce priveste internarea pe criterii politice in spitalele de psihiatrie obisnuite, este iluzoriu sa speram ca vom obtine vreodata date atata timp cat aceste spitale, in marea lor majoritate, sunt conduse de fostii vinovati. S-a vorbit foarte serios de o actiune de distrugere a dosarelor de internare a dizidentilor sau de refacerea lor.

Primul pas in abuzul politic psihiatric l-a constituit internarea abuziva. Internarea abuziva a survenit in momentul cand dizidentul a venit in conflict cu sistemul politic comunist si cand securistul chema pe psihiatru sa se pronunte daca acest comportament poate fi considerat ca anormal. Din moment ce acest aviz era dat, statutul dizidentului se schimba, el devenind un bolnav mintal caruia i se puteau aplica masurile de internare fortata, electrosocuri, neuroleptice, masuri de contentie etc.

Comportamentul dizidentului la primul contact cu personalul avea o mare importanta asupra felului cum va fi tratat ulterior (era dat la agitati, inchis sau lasat liber, uneori lasat cu tratament ambulatoriu).

De fapt, soarta acestor dizidenti era mai mult in mainile organelor de represiune, dar relatiile cu personalul de ingrijire era si el important.

In mod normal, cazurile erau aduse la psihiatru in mai multe feluri:

1. Procedura civila cu internarea directa ”curata” pentru actul de dizidenta pe care psihiatrul il transforma intr-un fenomen psihopatologic. In aceste situatii puteau aparea urmatoarele categorii:

- dizidentul facea o anumita fapta, era dovedit, arestat si internat in spital, iar apoi supus unei expertize psihiatrice pentru a se confirma “boala psihica”. Pentru aceasta Securitatea putea face o cerere formala, dar de cele mai multe ori aducerea dizidentului la spital era suficienta pentru psihiatrul conformist care intelegea ce trebuie facut;

- dizidentul era reclamat de vecini, rude si chiar de sotie. Era chemata Militia, dizidentul era dus la sectie, unde ofiterul de serviciu isi dadea avizul si persoana era dusa la spital impotriva vointei sale.;

- rapiri de pe strada, de la locul de munca sau domiciliu, fara mandat de arestare. Persoana era dusa la spitalul de psihiatrie fara explicatii si fara un consult medical prealabil.

2. Procedura penala - cand dizidentul era arestat pentru o presupusa fapta de drept comun si transferat la psihiatrie pentru scopuri "medicale".

3. Procedura prin care dizidentul era judecat si condamnat pentru fapte presupuse a fi de drept comun, dar transferat ulterior din inchisoare in spitalul de boli psihice.

Daca aceste metode priveau mai ales prima internare, internarile ulterioare puteau fi facute din cauza "deteriorarii starii sale de sanatate”. De multe ori actiunea era prezentata ca o actiune pur medicala, de preventie. Aceste internari erau mai ales legate de diferite evenimente, cand dizidentii erau adunati in asa-numitele spitale "magazie" de tipul spitalelor Cula, Gataia, Zam, Balaceanca etc. Desi peste tot se folosea termenul de bolnav psihic periculos, nici unul dintre cazurile studiate de noi nu se incadra in aceasta categorie, fara a mai vorbi de dizidentii complet sanatosi. Cu toate acestea, pe foile lor de observatie erau trecute simptome ca: manifestari suicidale, agitatie, delir etc. Responsabilitatea pentru toate aceste fapte cade indubitabil asupra psihiatrului, care a acceptat sa joace acest rol impotriva eticii profesionale.

b. Evenimentele care au determinat internarea

Elementul comun al acestor internari abuzive a fost acela ca cetatenii respectivi au dorit sa-si exercite drepturile garantate de Constitutie in mod pasnic (dreptul de a manifesta, dreptul la credinta, la crez politic, la petitionare), dar organele de represiune, servind scopurile totalitarismului, s-au opus exercitarii libere si pasnice a acestor drepturi. Pe baza studiului efectuat, s-au putut sistematiza principalele tipuri de acte justificative ale internarilor.

# Activitati cu caracter politic. Constitutia comunista nu se opunea formal exercitarii de catre cetateni a activitatilor politice. Totusi, in practica, orice activitate politica, cu exceptia celor dirijate de catre partid, erau interzise. Iata cateva exemple de motivare politica a internarilor: activitati pentru apararea drepturilor omului; formarea unor organizatii sindicale sau a unor partide hibride de 3 - 4 membri; critici verbale sau in scris la adresa politicii partidului comunist sau a unor conducatori de partid si de stat; criticarea violarii drepturilor muncitorilor (salarii, orar de munca, activitati voluntare etc; afisarea de lozinci, tiparirea de manifeste in care se exprimau opinii critice; citirea unor carti sau reviste interzise de autoritati.

# Cereri insistente de emigrare. Foarte multi dizidenti au fost internati pentru incercari repetate de a trece granita si chiar pentru insistentele deosebite de a emigra. De asemenea, insistenta de a patrunde in ambasade putea sa fie considerata o boala mentala.

# Activitati religioase - practicarea unor religii altfel decat in tacere si in localurile de cult era condamnat fie ca delict (propaganda religioasa), fie era considerat ca un fenomen psihopatologic - paranoia. Aici au intrat, in special, membrii ai cultelor baptiste, adventiste, penticostale. Uneori internarea putea cuprinde o intreaga familie.

# Formularea unor memorii sau petitii putea fi catalogata si ca o boala psihica. Desi regimul raspundea rar la memorii si petitii, cele cu caracter poliltic erau imediat trimise Securitatii care, adesea, se folosea si de arma psihiatriei. Lipsa de colaborare cu Securitatea putea fi un alt motiv pentru utilizarea psihiatriei. De multe ori cetatenii care faceau memorii erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un scurt control medical psihiatric, acest lucru fiind facut pentru a intimida.

Cazurile supuse abuzurilor psihiatrice din cercetarea noastra au fost arestate de Securitate sau Militie in mod direct si in toate cazurile persoanele erau subiectul unor actiuni cu caracter politic. Foarte multi dintre cei cercetati au mai avut de-a face cu Militia si Securitatea cu mult timp inaintea primului lor contact cu psihiatria.

Majoritatea, cu aceasta ocazie, fusesera supusi unor lungi interogatorii, uneori chiar torturati. In cadrul unor interogatorii s-au folosit si electrosocurile.

Legislatia pe baza careia s-a facut internarea fortata a fost fie Decretul 12, fie Decretul 313, dar in majoritatea cazurilor nu se mai facea apel la lege, internarea fiind facuta fara nici o justificare legala. De asemenea, securitatea folosea amenintarea cu internarea la psihiatrie pentru a determina cooperarea dizidentului. De putine ori internarea s-a facut dupa un proces sau dupa pronuntarea unei sentinte. In majoritatea cazurilor Securitatea si nu psihiatrul ordona internarea dizidentilor.

Pentru psihiatru, prima problema care trebuia rezolvata era aceea de a considera dizidentul supus internarii drept un pericol social, un individ violent in relatie cu cei din jur sau cu el insusi. Acest lucru insa era foarte greu de dovedit. Tocmai aici intervenea proba de "fidelitate" a psihiatrului fata de partid si Securitate. Din acest motiv, in foarte multe cazuri se folosea formula "pacientul reprezinta un risc pentru sistemul social", lucru infinit mai usor de afirmat.

Dizidentul arestat pierdea, in practica, orice drept. Conform legislatiei penale, el avea doar dreptul la o judecata echitabila, lucru care in practica se intampla foarte rar. Anchetatorii sai sau judecatorul puteau cere acum o expertiza psihiatrica, dar nu erau obligati sa anunte detinutul de aceasta sau sa-i comunice rezultatul expertizei ori recomandarile medicale. Acuzatul nu avea voie sa-si cunoasca dosarul sau concluziile anchetei penale. Dreptul de a avea un avocat era adesea eludat in practica si oricum avocatul nu era ales de acuzat si nu exista obligatia ca avocatul sa se intalneasca cu acuzatul.

c. Lungimea perioadei internarii

In cazurile studiate de noi lungimea internarii a oscilat de la carteva zile la cativa ani. Exista o legatura intre ratiunea politica a internarii si lungimea acesteia. Cei mai multi dintre dizidenti au fost internati mai ales pe termene scurte, cu ocazia unor evenimente.

In fond, alegerea internarii si lungimea sa era o problema tactica pentru autoritati. Utilizarea psihiatriei avea avantajul discretiei si faptul ca era foarte expeditiva. Era pusa in discutie aici nu numai victima, dar si ideile sale "nebune". Se pune insa intrebarea pentru ce unii dizidenti erau internati la psihiatrie, iar altii mai degraba la inchisoare. Este foarte greu de stabilit ratiunile acestui comportament. Dupa opinia noastra, spitalul de psihiatrie trebuia rezervat pentru dizidentii cei mai refractari - exemplu V. Paraschiv -, care erau greu de supus sau pentru aceia care aveau revendicari politice pure. In locul unei judecati dificile (dizidentii de fapt nu incalcau Constitutia), prin psihiatrie ei erau lichidati sumar, fara a se lua in discutie ideile lor, ci doar pretinsa lor iresponsabilitate. In multe situatii "acuzatul" nici nu era prezentat la asa-zisul proces. Riscul unor manifestatii la tribunal, a prezentei ziaristilor straini nu mai exista.

De asemenea, dizidentii internati la psihiatrie erau dusi in locuri secrete pentru familie, la sute de kilometri, iar cu ajutorul neurolepticelor si a unei asa-zise "psihoterapii" se incerca spalarea creierelor acestor indivizi.

Dizidentul psihiatrizat nu mai avea nici o speranta, el nu stia nici cat mai are de stat in spital (totul depindea de cum renunta la ideile sale), nu avea nici un sprijin, fiind internat in aceleasi saloane cu bolnavii psihici periculosi, deci intr-un permanent pericol ziua si noaptea.

Tortura prin tratament psihiatric-neuroleptic si electrosocuri era odioasa si impreuna cu internarea de lunga durata erau menite sa provoace modificari ale personalitatii, adesea cu caracter ireversibil. Mai mult, aceste internari aveau si rol de intimidare asupra grupului din care dizidentul facea parte.

Nereusita robotizarii dizidentului era imputata psihiatrului, motiv pentru care, adesea, acesta facea exces de zel, in ciuda pericolului unor mari complicatii.

Ratiunea internarilor intr-un spital de psihiatrie obisnuit o constituia mai ales prezumtia unei internari mai scurte, atunci cand Securitatea aprecia ca doar o simpla internare ar fi suficienta. De asemenea, tot in aceste spitale erau tratate delictele minore -petitii, altercatii cu sefii etc.

Internarea de scurta durata se practica mai ales in anii '80, aceasta modalitate nepermitand aparitia unor campanii in Occident si, oricum, cand acest lucru aparea dizidentul era de mult eliberat. Tot in spitalele obisnuie, pentru scurta durata se faceau acele internari in masa a dizidentilor cu ocazia unor evenimente politice, vizite de stat etc.