Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume



Yüklə 1,2 Mb.
səhifə7/27
tarix15.03.2017
ölçüsü1,2 Mb.
#11474
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   27

Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului, specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului (A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile, dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă.

Dezvoltarea conştiinţei se începe de la Conştiinţa de sine - capacitatea individului de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, socială. În dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi presupune anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe de la însuşirea numelui său, corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor sale şi calităţilor personale. Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea locului său în această lume, înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social, colectivităţi. Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a. Este important de a avea în vedere succesiunea dezvoltării conştiinţei de sine şi respectiv personalităţii pentru a înţelege ordinea şi complexitatea dezvoltării procesului patologic. Aceea, ce în procesul filogenezei şi ontogenezei se formează în ultimul rînd, în caz de patologie se distruge primul. Spre exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se dereglează aşa calităţi ca cinstea, demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în timp, spaţiu şi lumea înconjurătoare, iar în ultimul rînd se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii.


Conştiinţa este un fenomen social ce reflectă raporturile dintre oameni. “Eul” nostru personal se naşte nu din interiorul individului, ci din interacţiunea cu alţi oameni, din posibilitatea de a se privi pe sine însăşi din exterior. Omul mai întîi se priveşte pe sine, ca în oglindă, numai că în chipul altui om. Şi numai referindu-se la altul ca către sine însăşi, el se atîrnă către sine însăşi ca către om. Conştiinţa nemijlocit este legată cu activitatea materială a omului şi prezintă latura ideală a activităţii umane. Ea permite de a transforma realitatea în mod ideal, în gîndirea abstractă, în imaginaţie şi fantezie.
Человек, общество


сознание ( (соц.отр.)


У высших животных
мышление

У низших животных

Чувствительность(псих.отр.)


(псих.отр.)

в живой природе




раздражимость (биол. отр.)

В неживой природе

Мех., физ., хим. отражение.


Conştiinţa ca formă superioară de reflectare se deosebeşte de procesele psihice la animale. Cum nu ne ar părea de complicate activitatea şi comportamentul animalelor totuşi în ele nu-i nimic conştient şi raţional. Comportamentul animalelor se bazează pe gîndirea concretă şi instincte. Instinctele sunt un fel de programe specifice ce se transmit prin ereditare în structura corpului şi se declanşază automat în dependenţă de situaţie. Gîndirea la animale este reflectarea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, are un caracter concret-imaginativ, legată nemijlocit cu situaţia concretă. Gîndirea omului are caracter abstract şi este legată cu limba şi vorbirea articulată.

2.

Conştiinţa este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie, psihiatrie, pedagogie, cibernetică ş.a. În filosofie problema conştiinţei este analizată din punct de vedere a următoarelor aspecte:



  1. Aspectul ontologic, care presupune să răspundă la întrebarea – ce prezintă conştiinţa ? Din acest punct de vedere conştiinţa este privită ca o realitate specifică - realitate subiectivă, ideală. Ea este produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un fenomen secundar. Filozofia afirmă caracterul secundar al conştiinţei în raport cu existenţa, în raport cu substratul material şi din punct de vedere genetic. Ca realitate subiectivă conştiinţa este lumea internă a omului, conţinutul spiritualităţii lui, cunoştinţele, convingerile, dorinţele, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa şi dragostea lui. Conştiinţa este esenţa personalităţii, ea are o valoare nu mai mică, decît realitatea obiectivă.

  2. Aspectul gnoseologic priveşte conştiinţa din punct de vedere a conţinutului ei - ca reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi relaţii, ca fenomen ideal. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele. Conştiinţa, alt fel vorbind, este activitate cu cunoştinţe. Conştiinţa ca şi cunoştinţele au un caracter ideal. Ideal este categoria filosofică contrară după semnificaţia sa cu materialul şi caracterizează produsele activităţii psihice umane. Idealul nu-i altceva decît materialul transpus şi prelucrat în creerul uman, el are sens numai în aspectul gnoseologic şi poate exista printr-un purtător material. Aşa purtător material ce întruchipează (obiectivizează) idealul poate servi substratul neurocerebral ori fenomenul culturii format pe parcursul dezvoltării istorice a omenirii ca limba şi alte sisteme de semne.

  3. Aspectul de substrat analizează conştiinţa din punct de vedere a mecanismelor realizării procesului de reflectare. Substratul psihicii umane este creerul - un sistem cibernetic foarte complicat. Creerul are cîteve nivele structurale: trunchiul, centrele nervoase, subcortexul şi cortexul. El funcţionează pe baza reflexelor, acestea sunt fenomenele neurofiziologice a creierului. Problema raportului dintre fenomenele psihice şi fizice, dar întru-un sens mai îngust, raportul dintre psihologic şi fiziologic formează problema psihofizică. Încă din sec.XVII au apărut două variante de rezolvare a acestei probleme: interacţiunea psihofizică (R.Descartes ) şi paralelismul psihofizic (G.Leibniz ). Fenomenele psihice apar pe baza fenomenelor fiziologice, dar ele nu se găsesc în legătură cauzală. Există o deosebire calitativă între procesele psihologice şi fiziologice ce se petrec în creer. Procesele fiziologice sunt obiective, materiale, procesele psihologice – subiective, ideale. Activitatea nervoasă superioară a creerului, materială după natura sa, este baza fiziologică a psihicului şi conştiinţei umane. Conştiinţa în acelaşi timp nu se reduce nici la aceea ce se reflectă, la lumea obiectivă, nici la ceea cu ce se reflectă, la creer, procesele fiziologice. Fenomenul psihic este decuplarea informaţiei despre realitate codificată în structurile neuro-fiziologice (care îndeplinesc funcţia de signale, purtători al informaţiei). Ideea, gîndul este nu agentul, sau procesul material, ci conţinutul informaţional codificat în structurile neuro-dinamice.

  4. Aspectul social-istoric ori genetic în care se concretizează apariţia şi esenţa conştiinţei ca produs legic a devenirii şi funcţionării formei sociale de mişcare a materiei. Conştiinţa este produsul întregii istorii mondiale, totalitatea dezvoltării multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de oameni. Conştiinţa este un fenomen social şi apare numai în societate, numai în activitatea în comun. Ea este socială după izvorul, geneza, conţinutul şi funcţiile sale. Purtătorul conştiinţei este omul ca fiinţă socială, el devine conştient incadrîndu-se în sistemul relaţiilor sociale, asimilînd cultura umană.


3.

În procesul apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca, limba, cultura şi comunicarea. Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că putem afirma că munca l-a creat pe om. Munca este o activitate sistematică de interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un proces de folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. În uneltele de muncă se acumulează, păstrează şi transmite experienţa, cunoştinţele umane. În procesul muncii, folosind uneltele de muncă, are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea cunoştinţelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe, informaţie. La animale informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului, în instincte (ultimile sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Prin instincte se transmite numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. La om apare un nou canal de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. Informaţia se transmite prin uneltele de muncă, în procesul muncii. Pentru a exista el trebuie să muncească, dar muncind omul asimilează informaţia acumulată în uneltele de muncă.

Aceasta ia dat posibilitate omului să se deştepte, să apară conştiinţa, să se acomodeze mai bine la realitate, activitatea lui devine mai complicată şi coordonată. Interacţionînd activ cu natura prin intermediul uneltelor de muncă, omul îşi dezvoltă capacităţile sale, apare şi se dezvoltă vorbirea articulată, se complică relaţiile sociale. Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei ca fenomen socio-cultural este legată cu apariţia limbii ca purtător material, întruchipare a componentelor conştiinţei.

Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să se manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit, natural aceste semne sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. Cu ajutorul cuvintelor reproducem realitatea, ne formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizează cunoaşterea lumii, în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea este un mijloc specific social de păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a comportamentului uman. Limba este un fenomen social, apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi schimbului de informaţii. Ea îndeplineşte funcţia de cunoaştere, comunicare şi expresiv-afectivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei, în medicină, artă.Cuvîntul în medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă acţionează asupra conştiinţei pacientului, se asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea medicamentelor. Aceasta trebuie de avut în vedere deoarece cuvîntul poate avea nu numai efect curativ, ci şi invers – provoacă iatrogenii. Limbajul este o capacitate comună tuturor oamenilor, iar limbile concrete sunt moduri particulare de realizare a limbajului.

Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. Comunicarea este o trăsătură importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale, conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea este acel canal prin care se transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.



Cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. Ea conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce reglementează funcţionarea societăţii umane. Fiecare individ născîndu-se găseşte o anumită cultură şi norme de comunicare. Ca să devină om el trebuie să asimileze această cultură.


4.

Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective, volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Ultimile sunt latura gnoseologică a conştiinţei. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe.Gîndirea ne dă informaţie şi cunoştinţe despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei. Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce, creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă. El conţine o totalitate de principii, reguli, algoritmuri cu ajutorul cărora se realizează multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este “temperatura”, puterea raţiunii umane.Gîndirea umană are un caracter abstract, generalizat, ea se exprimă prin noţiuni. Pentru existenţa noţiunilor este necesar de memorie, limbaj, cuvinte. Memoria este capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără memorie nu pot exista cunoştinţele. Memoria socială este întruchipată în obiectele culturii – lucruri, produsele artei, limbă, cărţi, reviste ş.a. Aceasta este memoria generaţiilor, istoriei, poporului, cultura naţională şi tradiţiile.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii, ele unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului.Deatîta emoţiile şi sentimentele sunt regulatorul, catalizatorul activităţii umane. Emoţiile pozitive ori negative reglementează alegerea acţiunii, formează comportamentul, ele contribuie la transformarea informaţiei în cunoştinţe, cunoştinţelor în convingeri. Voinţa este un mecanism deosebit de reglementare a activităţii propriu numai omului, este un autocontrol a personalităţii. La animale şi copii mici voinţă nu există, ea este înlocuită de cerinţe ca motive de activitate. Normele sociale, trecînd prin psihicul omului, interiorizîndu-se, devin mecanisme interne de reglementare a activităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea socială, conform normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii.

În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi inconştient. Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama, le înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre. Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice acţiune este orientată conştient. Fenomenele inconştiente nu-s ceva misterios, enigmatic, ci tot aceea activitate a sistemului nervos superior care în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente, nu se percepe şi resimte de individ. Unele şi aceleaşi procese psihologice pot să-şi schimbe modalitatea, ele pot să se transforme din conştiente în inconştient şi invers, între ele nu există un hotar denetrecut. Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de protecţie a sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile, automatismele ş.a.).

Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de G.Leibnitz. La el inconştientul era conceput ca o formă inferioară a activităţii spirituale ce stă dincolo de limita reprezentărilor conştientizate. I.Kant căuta să lege inconştientul de problema intuiţiei şi a cunoaşterii senzoriale. A.Schopenhauer şi E.Hartmann au ridicat inconştientul în rang de principiu universal, ca bază al existenţei şi cauză al procesului mondial. O caracteristică dinamică a inconştientului a fost întrodusă de I.Fr.Herbart. Activitatea psihică neconştientizată de om a fost cercetată de domeniul psihopatologic, mai ales de şcoala psihiatrică franceză.

O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939), în care absolutiza inconştientul şi instinctele. După părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri: Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric, domină misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele. Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului, care determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare. Înclinaţiile inconştiente formează conţinitul emoţiilor şi trăirilor. Conştiinţa depinde în cea mai mare măsură de impulsurile refulate de inconştient. Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului. Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu), morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorinţele insistent tind să se realizeze. Cenzura socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului. S.Freud consideră, că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om, de constrîngere. Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient, iar de acolo ele pot să se realizeze şi sub alte forme. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze, la apariţia bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă denaturată, într-o altă modalitate.



Freudism – teoria lui S.Freud, formulată în perioada anilor 1900 – 1938, care formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice. Freudismul este absolutizarea rolului proceselor inconştiente, recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi inconştient, dintre personalitate şi societate, este concepţie ce dă prioritate pasiunilor în motivarea şi explicarea faptelor omului. Esenţa freudismului (psihoanalizei) constă în analiza raţională a fenomenelor inconştiente pentru a se debarasa de ele. Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor. Reprezentanţii sunt A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.
5.

Viaţa spirituală a societăţii este produsul activităţii practice a oamenilor şi formează un subsistem al sociumului. Des viaţa spirituală se confundă cu conştiinţa socială, măcar că acestea sunt diferite noţiuni. Viaţa spirituală este o noţiune mai amplă şi include în sine necesităţile spirituale, activitatea spirituală, producţia şi consumul lor. Conştiinţa socială este acea latură a realităţii sociale ce este determinată de existenţa socială.Conştiinţa socială este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii, totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este latura materială a vieţii sociale, este primară în raport cu conştiinţa socială, determină conţinutul şi structura ei. Conştiinţa socială este secundară, dependentă de existenţa socială. Secundaritatea ei nu înseamnă ignorarea rolului ei. Conştiinţa socială este latura necesară a procesului social-istoric, funcţia societăţii în întregime, fără ea este imposibil de a ne închipui procesul vieţii sociale.

Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală, se manifestă prin ea, dar şi se deosebeşte radical de ea. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor psihice a individului, care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi, lumea înconjurătoare şi locul său în această realitate. Conştiinţa socială este raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor individuale şi prezintă tota-litatea de idei, concepţii, viziuni, convingeri care reflectă existenţa socială. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor, iar conştiinţa individuală se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei sociale. Conştiinţa individuală niciodată nu cuprinde în întregime conştiinţa socială (ultima este mai amplă), dar poate s-o întreacă. Prin creaţia sa individul poate să formuleze idei ce se includ în conştiinţa socială. Conştiinţa individuală există ca realitate subiectivă, ideală. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. Ideile şi concepţiile ei sunt obiectivizate, materializate în literatură, ştiinţă, artă ş.a. Existenţa sinestătătoare se manifestă şi prin aceia, că unele elemente a conştiinţei sociale pot să întreacă ori rămîne în urmă de existenţa socială, formele conştiinţei sociale acţionează nu numai asupra relaţiilor materiale, dar şi reciproc unele asupra altora.

Existenţa socială se reflectă în conştiinţa individului nu direct, nemijlocit, ci prin diferite clişee socioculturale şi ideologice. Conştiinţa individuală reflectă realitatea prin prisma condiţiilor de viaţă concrete şi particularităţile psihologice a individului. De aceea conştiinţa individuală este un aliaj a singularului, particularului şi generalului.
În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică, psihologia socială şi ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia). Conştiinţa obişnuită este nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare. Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor. Psihologia socială este o totalitate de viziuni şi reprezentări nesistematizate, diferite sentimente, dispoziţii, obiceiuri, tradiţii care reflectă realitatea obiectivă şi se formează nemijlocit în condiţiile activităţii cotidiene. Psihologia socială este conştiinţa anumitor grupuri sociale, popoare şi naţionalităţi, este specificul modului lor de viaţă. Ea este la un nivel cu conştiinţa obişnuită, dar exprimă mai mult atitudinea apreciativă a oamenilor faţă de această realitate. Psihologia socială este un fenomen relativ stabil şi nu se schimbă odată cu schimbarea existenţei sociale. Ideologia este o totalitate de concepţii şi idei sistematizate, care reflectă existenţa socială în corespundere cu interesele şi scopurile claselor şi grupurilor.

Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete: relaţii (politice, juridice, morale ş.a.), activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.) şi idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). Primele (relaţiile şi activitatea) sunt latura obiectivă, iar ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia. Politica este sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor. Politica este expresia concentrată a economiei, a intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice.



Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale. El este determinat de orînduirea economică a societăţii, structura ei social-politică. Marxismul definea dreptul ca voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Conştiinţa jurudică este totalitatea de concepţii şi teorii referitor la orînduirea de drept existentă, la normele şi legile juridice, la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, echitate sau inechitate. Dreptul ca şi politica are caracter de clasă, el consolidează şi protejază acele relaţii sociale şi modele de comportament ce corespund intereselor anumitor clase.

Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. Conştiinţa morală- latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile morale, ce reprezintă latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi principii morale ce formează idealul moral. Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile morale, ce se formează în procesul vieţii sociale, formulează principiile şi cerinţele care au un caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor. Conştiinţa morală este cunoaşterea valorilor morale, datoriilor şi modului cum trebuie să le îndeplinim. Ea este capacitatea de a promulga, impune şi sancţiona legile morale. Conştiinţa morală poate fi privită ca vocea conştiinţei. În structura conştiinţei morale deosebim următoarele componente: norme, reguli, principii, orientări valorice morale, motivarea, aprecierea şi autoaprecierea, conştinţa de sine şi datoria.

Religia (din l.lat. religio-cucernicie, elvavie, obiect cultic) - formă specifică a conştiinţei sociale, care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare; confesiune, credinţă. Religia se mai caracterizează printr-o concepţie specifică despre lume şi percepţie a lumii, de asemenea printr-o conduită şi cult specific, ce se bazează pe credinţă în existenţa (a uneia ori cîteva) divinităţi. Religia reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranatural.

Arta - una din formele conştiinţei sociale; o reflectare a realităţii prin imagini concret-senzoriale; formă specifică de activitate, în procesul căreia se crează imagini artistice şi se personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume; unul dintre procedeele principale de însuşire estetică a lumii.Obiectul artei este întreaga realitate cu calităţile şi însuşirile ei estetice. Forma specifică de reflectare a realităţii este imaginea artistică, care exprimă existenţa prin prizma patimilor şi emoţiilor umane. Arta este modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială spre deosebire de ştiinţă, care o generalizează în noţiuni abstracte şi legi. Fiind o reflectare a realităţii arta posedă o independenţă relativă faţă de ea.

Conţinutul artei se constituie din idei şi sentimente, ideile exprimate în artei sunt pătrunse de simţuri, iar simţurile sunt conştientizate. De aceea arta acordă o influenţă mare asupra oamenilor, în societate îndeplineşte mai multe funcţii, principalele dintre care sunt funcţia estetica, funcţia de cunoaştere şi cea educativă. Realizînd funcţia estetică arta crează idealul în corespundere cu care oamenii apreciază fenomenele din viaţă ca frumoase sau urîte, tragice sau comice, măreţe sau josnice ş.a. Imaginile artistice joacă un mare rol cognoscibil.. Influenţănd gîndurile şi simţurile, logica şi emoţiile, concepţia şi perceperea lumii de către om, arta schimbă în întregime atitudinea omului faţă de lume.


Ştiinţa - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor naturii şi societăţii, una dintre formele conştiinţei sociale. Noţiunea de ştiinţă include în sine atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de ştiinţă se utilizează deasemenea pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. Dacă în producţia materială cunoştinele se utilizează în calitate de mijloace de creştere a productivităţii muncii, apoi în ştiinţă cunoştinţele se capătă sub formă de descrieri teoretice, rapoarte ale datelor expe-rimentale, formulele unui preparat oarecare - toate acestea formează scopul implicital ştiinţei.

Un caracter complex conţine interconexiunea dintre ştiinţă şi filosofie ca forme specifice ale conştiinţei sociale. Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu ştiinţa funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretarea conceptuluală a rezultatelor ei. Pe filosofie şi ştiinţa le uneşte tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovadă logică a concluziilor lor. Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatoare în practică - în cadrul observării şi experimentului ştiinţific. Formulînd legile obiective ale fenomenelor ea le exprimă în noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii. Ştiinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr. Prin aceasta ştiinţa se deosebeşte de artă, care exptimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaţiei etc.


Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conîtiinţei sociale; domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume, constituind temelia concepţiei concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea gnoseologică, social-politică, morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a realităţii, inclusiv şi a celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia prezintă un tablou integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin prisma raportului omului faţă de lume. Categoriile, principiile şi legile universale cu care operează filosofia străbat toată pînza cunoştinţelor, descoperind generalul, esenţialul, necesarul în ştiinţele particulare, care la rîndul său înzestrează filosofia cu materialul faptologic, necesar pentru concluziile filosofice.

Toate formele conştiinţei sociale interacţionează unele cu altele, au un caracter sistemic. Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile economice a societăţii. Altele (morala, arta, filosofia) se găsesc mai departe, acţionează intermediar asupra relaţiilor materiale. Morala, arta, religia se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica, dreptul, morala reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.

Studiind conştiinţa socială putem evidenţia conştiinţa de masă şi opinia publică.Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a unei mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune între ei. Ea se formează ca rezultat a conştiinţei obişnuite şi cunoştinţelor teoretice. Conştiinţa de masă se deosebeşte de conştiinţa socială care este totalitatea cunoştinţelor indivizilor din trecut, prezent şi viitor, totalitatea cunoştinţelor din diferite domenii ce reflectă existenţa socială. Conştiinţa de masă este un caz particular a conştiinţei sociale, este conştiinţa de facto, conştiinţa anumitor mase, pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman, este totalitatea ideilor. Conştiinţa de masă nui ceva omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale. Ea poate fi caracterizată după diferite criterii, componente, probleme, în dependenţă de subiecţii acestei conştiinţi (mase, grupuri, comunitaţi, clase). Conştiinţa de masă poartă amprenta societăţii respective, a caracteristicilor ei social-economice, culturale, politice, naţionale ş.a. Ea nu se limi-tează numai la societatea dată, la epoca contemporană, ci depăşeşte cadrul lor. Conştiinţa de masă poate fi studiată prin opinia publică.
Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a diferitor evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare. Ea este un mod specific de existenţă a conştiinţei sociale, este conştiinţa în acţiune, conştiinţa funcţionînd. Subiectul sînt diferite grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă, uniunii profesionale, comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea în întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice, în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportări. În ea întră şi componentul volutiv care o caracterizează ca o activitate spiritual-practică. Opinia publică joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii, deoarece este un fel de auto-control, formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi activităţii sociale, îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă. Opinia publică se studiază prin diferite sondage sociologice şi se formulează de obicei prin media statistică.
Dialectica

Dialectica şi alternativele ei.



  1. Dialectica lui Hegel şi Marx.

  2. Dialectica şi principiile ei.

  3. Categoriile filosofice, corelaţia dintre particular-ştiinţific, general-ştiinţific şi universal.

  4. Legile dialecticii şi însemnătatea lor metodologică.

Concepţia filosofică despre lume are scopul de a forma nu numai un model teoretic despre ea, ce prezintă lumea asta, dar şi de a arăta cum este ea. Rezolvarea acestei probleme este legată de formarea şi constituirea dialecticii ca teorie despre cele mai generale legi de dezvoltare a realităţii.

Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă necontenit, apare şi dispare. E bine cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea, după Heraclit, este constituită din contrarii, iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul prin ciocnirea părerilor contrare, modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica în această perioadă este încă foarte primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Ei nu ajunseseră la descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor, fără de care este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor.

În epoca medievală se cultiva măiestria de predicator, se formulau metode de respingere a eterodoxiei, culmea dialecticii medievale devin operele lui P.Abelard. Ulterior, pînă la finele secolului 18, dominantă a fost concepţia metafizică despre lume, care o interpreta ca ceva neschimbat şi absolut.Excepţie fac unele elemente de dialectică în filosofia lui Descartes, Spinoza, Diderot. Temeliile concepţiei metafizice au început să fie zdruncinate odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale de la jumătatea secolului 18-lea (una din ele a fost geniala descoperire a legii conservării şi transformării materiei de către Lomonosov) şi a activităţii practice a oamenilor, care au demonstrat caracterul schimbător a tot ce există.

Prima breşă în concepţia metafizica despre lume a făcut-o reprezentantul filosofiei clasice germane la răscrucerea sec.18-19-lea I.Kant prin teoria sa cosmogonică şi evidenţierea contradicţiilor raţiunii pure. Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie a dezvoltării şi conexiunii universale a avut - o Hegel. El formula dialectica ca metodă de cunoaştere prin intermediul cărei se atinge unitatea contrariilor. Dialectica este o metodă de raţionare prin care părţile contrare nu se anulează, ci se completează şi echilibrează una pe alta. Dialectica este aşa înţelegere a lumii şi mod de gîndire care priveşte diferite fenomene în multitudinea de legături şi relaţii, în interacţiunea forţelor şi tendinţelor contrara, în procesele de schimbare şi dezvoltare.Dialectica lui Hegel prezintă întreaga lume istorică şi spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor şi forţe motrice ale automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. Meritul lui Hegel constă în aceea, că generalizînd şi sistematizînd ideile filosofice precedente el a elaborat un sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realităţii. El a formulat principiile şi legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi luptei contrariilor, legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi invers, legea negării negaţiei), a elaborat un sistem de categorii ale dialecticii (esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, cauză şi efect, necesitate şi întîmplare ş. a.) prin care a exercitat o mare influenţă asupra gîndirii filosofice ulterioare. Însă dialectica lui Hegel a fost elaborată pe o temelie idealistă. După Hegel, mişcarea, dezvoltarea există datorită unei idei absolute, unui spirit universal, care gîndeşte, formulează noţiuni, prin mişcarea cărora ideea absolută se autocunoaşte şi în procesul acestei mişcări crează natura şi societatea. Cum numai raţiunea universală prin sistemul lui Hegel îşi concepe toată bogaţia sa internă, dezvoltarea încetează. Cedînd sistemului său idealist, dogmatic, Hegel s-a văzut nevoit să nege dezvoltarea naturii, care după părerea lui numai se desfăşoară în spaţiu, iar societatea s-a dezvoltat pînă la apariţia statului iunchero-prusac. Dialectica lui Hegel era îndreptată spre trecut şi îmbrăcată într-o formă mistică şi scolastică, care denatura realitatea, întorcînd totul cu capul în jos.

Depăşirea caracterului unilateral a dialecticii idealiste a devenit posibil în filosofia marxistă. Dialectica marxistă a fost bazată pe analiza filosofică a descoperirilor ştiinţifice din acea perioadă, şi mai ales pe descoperirea teoriei celulare, a legii conservării şi trans-formării energiei şi a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Dialectica marxistă apare şi ca consecinţă a analizei şi sintetizării întregii experienţe de dezvoltare a naturii şi societăţii umane.



Prelucrînd critic filosofia lui Hegel, înlăturînd din ea sistemul idealist, conse-rvativ, Marx şi Engels au luat din ea numai “sîmburele ei raţional” - dialectica. Dialectica marxistă este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea apoi Marx şi Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială. Hegel formula dialectica gîndirii, dialectica subiectivă ca ceva de sinestătător, pe cînd marxismul a formulat dialectica subiectivă ca o reflectare a dialecticii obiective, fără de care nu poate să existe. În filosofia marxistă dialectica e înţeleasă şi ca teorie a cunoaşterii, şi ca logică. E vorba despre unitatea dintre dialectica, logică şi teoria cunoaşterii, care rezultă din faptul, că şi lumea obiectivă şi cunoaşterea, şi gîndirea umană se supun unor şi aceloraşi legi. Dar aceasta nu înseamnă identitatea lor. Dacă conexiunile generale şi dezvoltarea realităţii obiective există în afară şi independent de conştiinţa omului, atunci legăturile şi dezvoltarea gîndirii care cunoaşte, reflectînd conexiunile şi dezvoltarea obiectivă, se supun principiilor sale gnoseologice şi logice specifice. Dialectica, logica şi teoria cunoaşterii se deosebesc după obiectul de studiu, dar sunt identice prin metodă. Marx şi Engels au formulat dialectica ca învăţătira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală de cunoaştere şi transformare a realităţii. Dialectica este teorie filosofică, metodă şi metodologie a cunoaşterii ştiinţifice şi a creaţiei în genere. Principiile teoretice ale dialecticii constituie un conţinut esenţial al concepţiei despre lume. Astfel dialectica îndeplineşte funcţia conceptuală şi metodologică. Esenţa dialecticii o alcătuiesc principiile ei fundamentale (principiul conexiunii universale şi principiul dezvol-tării), care sunt înţelese cu ajutorul sistemului de legi şi categorii.

2.

Principiu - sunt acele elemente relativ stabile ale cunoştinţelor ştiinţifice care reflectă cele mai generale legături şi relaţii a fenomenelor lumii obiective şi care servesc ca temelie, început logic pentru formularea teoriei. Principiu este nu orice concluzie obişnuită, dar aşa cunoştinţe care joacă rolul hotărîtor referitor la toate celelalte cunoştinţe a acestei teorii, îndeplineşte funcţia de centru integrativ pentru restul de cunoştinţe şi categorii. Principiu îndeplineşte funcţia de bază conceptuală şi metodologică a teoriei, esenţial influenţează conţinutul şi sensul ei. Datorită principiilor teoria devine ca un sistem logic bine fundamentat. În filosofie există aşa principii ca principiul obiectivităţii, unităţii lumii, conexiunii universale, dezvoltării, istorismului, cauzalităţii, determinismului ş.a. În teoria cunoaşterii - principiul unităţii teoriei şi practicii, concretivităţii adevărului. În etică - principiul umanismului, colec-tivismului ş.a. În logica formală - principiul identităţii, contradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente.
Principiul conexiunii universale - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în diferite relaţii, legături şi interdpendenţe. Relaţia este noţiunea care reflectă modul de existenţă a lucrurilor şi fenomenelor, ea apare ca rezultat al comparării a două lucruri după o anumită însuşire. Legătura este aşa relaţie în care un obiect depinde de altul, unde schimbările unor însuşiri, elemente este condiţia necesară şi suficientă pentru schimbarea altor însuşiri, elemente. Deosebim legături genetice, cauzale, temporal-spaţiale, coordonatoare şi subordonatoare, interne şi externe, esenţiale şi neesenţiale ş.a. Există deasemenea legături unilaterale şi bilaterale, ultimele formează interacţiunea. Principiul conexiunii universale constă nu numai în recunoaşterea că toate obiectele şi fenomenele se găsesc în relaţii şi legături, dar ne obligă încă: a) pentru a cunoaşte lucrurile trebuie să cunoaştem relaţiile şi legăturile, fiindcă însuşirile obiectelor se manifestă în aceste legături şi relaţii; b) să cuprindem maximal legături şi relaţii, asta ne-a asigura de greşeli şi abordări unilaterale; c) din toate relaţiile şi legăturile trebuie să găsim acele cu caracter legic, de sistem, pentru că ele ne dezvălue esenţa lucrurilor şi fenomenelor. Cunoaşterea principiului conexiunii universale are o mare importanţă pentru activitatea practică, îl disciplinează pe fiecare specialist, contribuie la analiza obiectivă a realităţii, exclude abordarea unilaterală, metafizică.
Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Dezvoltarea este aşa mişcare ireversibilă care duce la apariţia unei calităţi noi. Există două concepţii despre dezvoltare - dialectică şi metafizică, care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o forţă supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai calitative. Direcţia dezvoltării în concepţia dialectică este în formă de spirală, ca repetarea unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt, în concepţia metafizică - ca mişcare în cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior şi care duce la acumularea structurii şi funcţiei, măreşte independenţa relativă a sistemelor, posibilităţile dezvoltării în viitor. Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu limitarea posibilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta în limitele unui şi acelaşi grad de complexitate. Principiul dezvoltării constă nu numai în a recunoaşte că totul se găseşte în dezvoltare, dar şi în a înţelege corect dezvoltarea, a înţelege corect izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Pentru a cunoaşte realitatea este necesar de a analiza, studia fenomenele şi procesele în dinamică, în dezvoltare.
3.

Fiecare ştiinţă are noţiunile sale fundamentale. Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai activităţii teoretice, dar şi practice.

Idealiştii subiectivi socot că categoriile au un caracter subiectiv, sunt nişte senzaţii, impresii subiective, există numai în subiect, deatîta ele n-au nici o valoare ştiinţifică. I.Kant vedea în categorii numai nişte forme ale dezvoltării cunoaşterii ori forme apriori a activităţii de judecată care nu sunt legate cu realitatea obiectivă.Idealiştii obiectivi (epoca medievală - realiştii) înţeleg categoriile ca entităţi pure, care există independent de realitatea obiectivă. Hegel, spre exemplu, privea categoriile ca etape de dezvoltare a ideei absolute.Cu alte cuvinte idealiştii n-au putut corect determina interconexiunea dintre obiectiv şi subiectiv în categorii, exagerînd ori una ori alta, căzînd ori în subiectivism şi apriorism ori în obiectivismul idealist.

Filosofia materialistă priveşte categoriile ca unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, ca o interconexiune flexibilă, în mişcare şi dezvoltare.Categoriile filosofice se referă la toate fenomenele realităţii, reflectă existenţa şi în acelaşi timp sunt trepte în dezvoltarea cunoaşterii, gîndirii. Cu alte cuvinte ele îndeplinesc funcţia ontologică, gnoseologică, metodologică, axiologică ş.a. Aspectul ontologic ne arată, că categoriile reflectă în conştiinţa umană cele mai generale laturi şi trăsături a lumii obiective. Esenţa aspectului gnoseologic constă în aceea că cu ajutorul categoriilor gîndirea umană este capabilă să reflecte şi generalizeze cele mai comune însuşiri a lumii obiective, formînd un sistem de noţiuni ştiinţifice. Aspectul metodologic constă în aceea, că gîndirea după natura sa este categorială şi cunoaşterea categoriilor face gîndirea mai productivă, flexibilă, serveşte ca mod de interpretare, transformare a realităţii.

Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte, esenţa lor, fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos, ci în formă de legitate şi necesitate. Deosebim categorii particular-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filosofice. Categoriile particular-ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă, reflectă trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu, element chimic, valenţă, reacţie, forţă, energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
Singular, particular şi general - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului, precum şi treptele gnoseologice ale acestor conexiuni. Aceste categorii se constituie în cursul dezvoltării practic-cognitive.

Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca atare.


Yüklə 1,2 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin