Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în lumea exterioară cum cosidera empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă. Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice.

Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea. Toate ideile el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu, axiomele matematice ş.a.). numai ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala – “Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist” (Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Cunoaşterea, după R.Descartes, este o activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă în construcţii mintale, ăn noţiuni. Cunoaşterea în întregime depinde de subiect. B.Spinoza evidenţia trei feluri de cunoaştere: cunoaşterea senzorială care dă cunoştinţe neclare, cunoaşterea raţională ce dă cunoştinţe despre modurile substanţei şi cunoaşterea intuitivă care ne dă adevărul. G.Leibniz împărţeşte toate adevărurile în adevăruri necesare (adevăruri a raţiunii) şi întîmplătoare (adevăruri a faptelor). Ca adevăruri necesare el consideră noţiunile substanţie, existenţă, cauzalitate, principiile logice şi morale ş.a.

Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre “ideile înnăscute”(R.Descartes, G.W.Leibnitz), ori învăţătura despre “a priori” şi a “posteriori” (în lat. “din ceea ce se află înainte; “din ceea ce vine după“)(I.Kant). Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii. Astfel în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice intelectuale, în etică - motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale, în estetică - caracterul raţional (intelectual) al creaţiei, în teologie - orientarea spre acceptarea acelor dogme pe care mintea le consideră armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii. Raţionalismul este în opoziţie cu iraţionalismul (vezi). }n filosofia sec.19 şi 20 credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut (pozitivismul, neopozitivismul etc.). Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor iraţionaliste (freudism, intuitivism, pragmatism, existenţialism)

Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.

Berkeley George (1685-1753) - filosof englez, idealist subiectiv, episcop. În opera sa principală “Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti” (1710) a pus sarcina de a combate materialismul şi cu ajutorul argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. Prelucrează în mod idealist sensualismul şi empirismul lui Locke. G.Berkeley considera, că obiectele înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului. Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute. A exista înseamnă a fi perceput (esse est percipi). Logica lui e logica solipsismului, conform căreia în lume există numai subiectul care percepe, iar realitatea obiectivă, inclusiv şi oamenii, nu există decît în conştiinţa “eului” care percepe. Pentru a evita concluzii solipsiste G.Berkeley e nevoit să treacă pe poziţiile idealismului obiectiv şi să recunoască, că lucrurile sunt o combinaţie ale senzaţiilor (ideilor) iar izvorul senzaţiilor este Dumnezeu. Prin urmare, lumea nu este o reprezentare a “eului” ci consecinţa unei cauze spirituale supreme. Filosofia lui G.Berkeley e orientată împotriva materialismului şi ateismului, între care el vede o conexiune directă, interpretînd materialismul ca temelie filosofică a ateismului. Concepţiile lui au fost dezvoltate ulterior în machism, pragmatism şi alte numeroase şcoli idealiste.
Hume David1711 - 1776), filosof, istoric, economist şi publicist scoţian. A formulat principiile directoare ale agnosticismului european modern; precursorul pozitivismului. Teoria cunoaşterii a lui D.Hume s-a format sub influenţa empirismului lui Locke şi Berkeley. El afirmă că toate cunoştinţele noastre se prezintă ca o totalitate de “impresii”, problema surselor acestora(ale senzaţiilor şi percepţiilor noastre) nu este însă rezolvabilă, întrucît cunoaşterea nu poate depăşi limitele “impresiilor”. Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor noastre. Dacă J.Locke vedea izvorul senzaţiilor în realitate, în lumea exterioară, iar G.Berkeley - în spirit, ori Dumnezeu, atunci D.Hume neagă ambele aceste reprezentări. Noi nu putem demonstra cî ele provin din lumea reală, cum susţin materialiştii, şi nici nu putem demonstra că ele provin din raţiune, cum afirmă idealiştii. Categoriile cauzalităţii şi substanţei au fost supuse unei critici sceptice din partea lui D.Hume. Cauzalitatea nu este, după el, un fapt obiectiv, ci are un temei pur psihologic. Experienţa ne arată numai faptul că un eveniment este urmat de altul, dar nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate pe al doilea. Într-un mod similar a negat D.Hume şi experienţa unei substanţe materiale sau a uneia spirituale, căutînd originea noţiunii de substanţă în asociaţiile psihologice. D.Hume considera că misiunea cunoaşterii constă nu în pătrunderea existenţei. Ea este o probabilitate care ne permite să ne orientăm în viaţa practică. Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl constituie, după D.Hume obiectele matematicii; toate celelalte obiecte de cercetare se referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic, dar care provin numai din experienţă. D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane neschimbate. Omul, după D.Hume - este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor. Estetica lui D.Hume se reducea la psihologia percepţiei artistice: frumosul el îl trata preponderent ca o reacţie emoţională a subiectului la faptul oportunităţii practice a obiectului. în sociologie D.Hume a fost adversarul atît a ideii feudal-aristocratice a “puterii de la Dumnezeu”, cît şi concepţiilor contractuale de provinienţă a statului.


Materialismul francez din sec. XVIII - curent ideologic, o treaptă în dezvoltarea filosofiei materialiste. Pentru materialismul din această perioadă este caracteristic umanismul, lupta cu clericalismul, legătura cu problemele sociale, cu revoluţia, enciclopedism şi iluminism. Reprezentanţii iluminismului au fost Voltaire (1694-1778), J.J.Rousseau (1712-1778), Montesquieu (1689-1775), enciclopedismului – P.Bayle(1647-1706), D.Diderot (1713-1784). Iluminismul este un curent internaţional care era orientat contra feudalismului şi religiei, credeau în progresul tehnico-ştiinţific şi pledau pentru popularizarea cunoştinţelor. I. Kant definea iluminismul ca capacitatea de a trăi cu mintea sa proprie, de a se folosi de raţiunea sa fără dirijarea din partea cuiva. Problema principală era problema omului, raportului lui cu societatea. Reprezentanţii iluminismului considerau, că omul după natura sa este blînd şi binevoitor. J.J.Rousseau afirma, că numai denaturarea şi limitarea începutului natural de către civilizaţie duce la rău şi nedreptate. Iluminiştii încearcă de a rezolva contradicţia dintre omul individual care are interesele sale şi “omul general” – purtătorul raţiunii şi dreptăţii. Purtătorul raţiunii şi dreptăţii nu-i subiectul individual care-i molipsit de instincte egoiste, ci omul în genere, reprezentantul ideal al speciei, care la I.Kant capătă denumirea de subiect transcedental. Montecquieu în lucrarea “Despre spiritul legilor”(1747) încearcă de a găsi aşa principii a orînduirii sociale, care ar garanta o anumită stabilitate socială şi ar forma premize pentru dezvoltarea virtuţilor civile. Voltaire analizează critic filozofia lur R.Descartes şi Leibniz şi consideră că ea este o armă a raţiunii în lupta cu tot cei neraţional, cu orînduirea socială învechită. J.J.Rousseau formulează teoria contractului social conform cărei statul şi instituţiile sociale sunt rezultatul înţelegerii între oameni pentru a limita interesele egoiste şi duşmănia dintrea oameni. În contractul social omul pierde libertatea sa proprie şi dreptul nelimitat la totul, dar capătă libertatea civilă care este mai presus de totul.

Materialismul din această perioadă a fost prezentat de D.Diderot, Holbach, Helveţius, Lamettrie, Robinet ş.a. Ei au redat materialismului o formă contemporană, la ei deacum nu se vorbeşte despre substanţă ori natură în genere, ci despre materie care are caracteristica atributivă - mişcare, timp şi spaţiu. Ei dau o definiţie gnoseologică a materiei - că materia este tot aceia ce acţionează asupra noastră şi produce sensaţii (Holbach), materia se defineşte în corelaţie cu conştiinţa. Lumea nu numai că este materială, există obiectiv, sinestătător, dar şi o interpretează ca un tot întreg, ca un sistem (“Sistema naturii” Holbach), formele superioare căreia sînt rezultatul evoluţiei, dezvoltării istorice. Mai pronunţat se dezvoltă şi se aplică dialectica la interpretarea naturii şi omului. M.f. a formulat mai clar contradicţia dintre materialism şi idealism, dau o critică orgumentată idealismului subiectiv. Considerabil au dezvoltat estetica, categoriile ei şi interpretarea materialistă a frumosului. Ei afirmau, că lumea, natura este izvorul frumosului. În artă au dezvoltat realismul critic. Cea mai importantă caracteristică a M.f. este dezvoltarea ateismului şi critica religiei. Şi totuşi materialismul din această perioadă avea un caracter mecanicist şi metafizic. La Mettrie a scris o lucrare “Omul-maşină” (1748) în care interpretează omul ca o maşină, bazînduse pe principiile mecanicii el presupunea că studierea mecanicii corpului uman va contribui la descoperirea esenţei lui, specificului activităţii de gîndire umane.

Kant

Filosofia clasică germană.

1. 
   Caracteristica generală.
   
2. 
   I.Kant
   
3. 
   I.Fichte
   
4. 
   F.Schelling
   
5. 
   Hegel
   
6. 
   L.Feuerbach.
   
7. 
   Marxismul şi locul lui în istorie.
   

1.

În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste. Ele au diferite obiecte de studii (natura nemijlocit dată în experiment la ştiinţele naturii şi formele abstracte de gîndire la filosofie). Se deosebesc ele şi prin metodele sale (experimentul în ştiinţele naturii şi logica, abstracţia în filosofie). Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea metodelor generale de cunoaştere, formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou pune în centrul cercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale lui. Aseste probleme devin obiectul de studii a filosofiei clasice germane.

Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. La sfîrşitul sec. XVIII lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică, Germania se apropia de revoluţia burgheză, la fel ca şi în Franţa veacului XVIII, în Germania din veacul XIX revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice. Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:

• 
  Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
  
• 
  Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
  
• 
  Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea lor istorică.
  
• 
  Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
  
• 
  Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
  
• 
  Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
  

Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels era interpretată ca ceva sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă să fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.
2
KANT IMMANUEL (1724-1804) mare filosof şi savant german, fondatorul filosofiei clasice germane. S-a născut şi a trăit toată viaţa în or. Konigsberg. În 1745 a absolvit universitatea din Konigsberg. Activează la această universitate în anii 1755-1770 ca privat-docent, iar din 1770 pînă în 1796 profesor. În 1794 a fost ales membru al Academiei din S-Petersburg. A citit o mulţime de cursuri (logica, metafizica, geografia fizică, etica, antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În activitatea lui K. deosebim două perioade: precriticistă şi (după 1770) criticistă. În prima el se ocupă mai mult cu ştiinţele naturii, se manifestă ca astronom, fizic,geograf, scrie un şir de lucrări în care afirmă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. Kant formulează o ipoteză cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nare istorie în timp. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice Kant fundamentează un nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. În deceniul 60 se începe trecerea de pe poziţiile raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la el raţionalismul critic. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental. Multitidinea de probleme ce le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) la ce eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra - locul şi rolul omului ţn lume.

A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei lucrări: “Critica raţiunii pure” (1781), “Critica raţiunii practice” (1788) şi “Critica capacităţii de judecată”(1790). În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei precedente.Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului, stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei.

Meritul lui Kant constă în aceea, că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu în contemplarea esenţei inteligibile a obiectelor, ci în activitatea de construire a ei, pe baza cărei se formează obiecte idealizate. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului, proces de reflectare a lumii în construcţii logice. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiunea subiectului şi obiectului – filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectului cunoaşterii. Kant face obiect a filosofiei specificul subiectului cunoscător, care determină modul cunoaşterii şi controlează obiectul cunoştinţelor. În filosofia prekantiană subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei cunoaşteri, ca ceea ce denaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).

Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În subiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experienşă). Nivelul empiric cuprinde particularităţile individual-psihologice ale omului, specificul organelor de simţ, sistemului nervos. La nivelul transcedental se referă acele noţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul şi raţiunea omului. Structura transcedentală formează începutul supraindividual în om.

Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au caracter universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă fizica?”, “Cum e posibilă metafizica?”.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în diferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedă experienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei etape: 1) sensibilitatea, 2) intelectul analitic, judecata şi 3) raţiunea. Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate, calitate, relaţie şi modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea mai superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul. Senzaţiile noi le primim din experienţă interacţionînd cu obiectele singulare, dar ele nu au caracterul generalităţii. Caracter general şi universal au noţiunile, dar ele există în noi apriori, sunt date pînă la experienţă. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor două elemente diferite. Problema constă în aceea cum poate exista această sinteză?

Procesul cunoaşterii, după Kant, se realizează în felul următor.Obiectele realităţii care există ca atare acţionează asupra organelor de simţ, provocînd o mulţime de senzaţii. Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa cum sunt în sine, ci numai cum ele ni se dau nouă. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. Kant numeşte lucrul în sine “obiect transcendental” ori noumen (spre deosebire de fenomen pe care noi îl putem cunoaşte). Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează reprezentările senzoriale într-o imagine integrală - percepţia. Ultima este ceva strict individual şi subiectiv. Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire, intelect, care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi judecăţi, construieşte obiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. Noi cunoaştem numai aceea ce singuri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară - raţiune. Ea operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. Numai cu ajutorul raţiunii se nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cunoaşterea, după Kant este o activitatea intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice, mintale, după anumite legi proprii gîndirii.

Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele reiesă din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. Orice faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz de conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale.
3
Fichte Johann Gotlieb (1762-1814) - filosof german, reprezentantul idealismului clasic. În activitatea filosofică a lui Fichte pot fi evidenţiate două perioade. În prima perioadă, pînă în anul 1800, Fichte se manifestă ca idealist subiectiv, reieşind din noţiunea de “Eul absolut”; în a doua perioadă, începînd cu anul 1800, Fichte trece pe poziţiile idealismului obiectiv, la temelia existenţei pune noţiunea de existenţă absolută, identică cu Dumnezeu. Fichte interpretează filosofia ca învăţătura despre ştiinţă, atribuindu-i rolul de fundament al ştiinţelor, ce permite de a le uni într-un sistem unic de cunoştinţe. Fichte susţine că filosofia trebuie să poarte un caracter critic, să se bazeze pe conştiinţă şi să deducă întreaga lume cu definiţiile ei din conştiinţă, dar nu din lucruri, substanţă, cum faceau toate sistemele filosofice dogmatice precedente. La temelia sistemului său filosofic Fichte pune autoconştiinţa, “Eul” care crează lumea “Non-Eul” şi posedă o activitate infinită prin care se subînţelege activitatea morală a conştiinţei. Din activitatea şi interacţiunea “Eului” cu “Non-Eul” Fichte deduce principiul unităţii contrariilor şi alte categorii ale dialecticii. “Eul” este şi subiectul individual şi omenirea în întregime, sau “Eul” absolut. “Eul” individual şi absolut permanent interacţionează, cînd coincid şi se confundă, cînd se despart şi se deosebesc. Această pulsare – coincidenţă-divergenţă formează nucleul dialecticii lui Fichte, forţa motrică a sistemului său. După Fichte , omul de la natură e ceva schimbător. Toate sentimentele, aptitudinile, pornirile, dispoziţia permanent depind de ceva şi sunt schimdătoare. Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează de determinantele exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. Începînd cu acest act în faţa subiectului apare sarcina de a se autodetermina, spre care va tinde veşnic.

4

SCHELLING FRIEDRIECH (27.1.1775-20.8.1854) - filosof german, reprezentantul idealismului clasic german. Din 1790 a studiat la Institutul Teologic din Tubingen, împrenă cu Hegel. Profesor la Iena (1798-1803) a universităţilor din Frlangen, Munchen, Berlin. În filosofia lui Schelling se evidenţiază cîteva etape: naturfilosofia (de la mij. a.a.1790), idealismul transcendental sau estetic ( a.1800), “filosofia identităţii”(pînă la 1804), filosofia libertăţii (pînă la 1813), filosofia pozitivă sau “filosofia revelaţiei” (pînă la sf.vieţii).

În lucrările sale din dec.10 al sec. XVIII atenţia principală o atrage naturii. Utilizînd concepţia lui Kant şi reprezentătile lui Leibniz despre monadele vii ca forţele finale ale naturii Schelling a întrodus ideea dezvoltării în interpretarea naturii. El consideră că natura nu este un mijloc pentru realizarea scopurilor morale ale omului şi nici material pentru activitatea lui. Natura este forma inconştientă a manifestării raţiunii care este dotată cu o forţă creatoare de a genera conştiinţa. În lucrarea sistemul idealismului transcendental (a.a. 1800-1801) a încercat să îmbine idealismul subiectiv a lui Fichte cu idealismul obiectiv al propriului sistem. După Schelling filosofia urmează să răspundă la două întrebări: în ce fel dezvoltarea spiritualităţii inconştiente a naturii generează conştiinţa şi în ce fel, conştiinţa, care este ca atare doar subiect, devine obiect. La prima întrebare răspunde filosofia naturii, la cea de-a doua teoria idealismului transcendental. Principala problemă a învăţăturii lui Schelling devine ideea identităţii obiectului cu subiectul, “Eului” cu “Non-Eul”,legea identităţii raţiunii unice cu sine însăşi este declarată lege supremă. Spiritul şi materia nu pot fi confruntate, ele sunt identice fiindcă prezintă diferite stări a unei şi aceeaşi raţiune absolută. Toată multitudinea lumii materiale este un act creator, o revelaţie a Absolutului. Lumea ideală a artei şi realitatea obiectelor materiale sunt produsul unei şi aceeaşi activităţi. Toată lumea este un produs viu al artei, o poiezie inconştientă a spiritului. În artă poate fi descoperită taina lumii, identitatea idealului şi materialului. Actul creator nu poate fi cunoscut de raţiune, el este obiectul cunoaşterii iraţionale – a intuiţiei intelectuale. Ultima este caracteristică numai pentru oamenii geniali şi poieţi.“Filosofia identităţii” este o nouă formă a idealismului său obiectiv. Împreună cu Fiechte Schelling concepea libertatea ca o necesitate cunoascută, vedea în fenomenul libertăţii nu faptă eroică a unei persoane ci o realizare a societăţii.