Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume
Yüklə 1,2 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Conţinut şi formă
- Funcţia
- Parte şi întreg
- Necesitate şi întîmplare
- Posibilitate şi realitate
- Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative
- Legea unităţii şi luptei contrariilor
- Legea negării negaţiei
- Problemele filosofice ale informaticii. Informatizarea şi intelectualizarea societăţii.
- Tehnologiile informaţionale
- Societatea informaţională
- “tromboză” informaţională.
|
Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care reflectă însuşirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. Singular, particular şi general sunt numai însuşiri, laturi a obiectelor materiale. Sinestătător există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi irepetabilului.
Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia trăsăturilor şi semnelor interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Nozologia este învăţătura despre boli. Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. Unitatea nozologică este o boală concretă cu totalitatea ei de cimptome şi sindrome specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză. Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. Spre exemplu, bolile cardiovasculare au specificul său, bolile aparatului respiratoriu se deosebesc de bolile aparatului digestiv ş.a. Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate nozologică (singular). Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul). Esenţă şi fenomen - categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni, relaţii, legi care determină însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa se manifestă printr-un şir de fenomene, dar niciodată nu coincide cu fenomenul, ele se găsesc în relaţii contradictorii. Esenţa şi fenomenul sunt caracteristici obiective, universale, care se dezvăluie în procesul cunoaşterii ca trepte de pătrundere în obiect. Esenţa exprimă principalul, baza obiectelor, cea ce se produce în interiorul lor, iar fenomenul este expresia exterioara a esenţei, formă în care obiectele se manifestă la suprafaţă. Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ, dar esenţa e ascunsă, nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare. Scopul ştiinţei şi constă în a dezvălui esenţa lucrurilor în formele exterioare de manifestare. Cunoaşterea este un proces de mişcare de la fenomen la esenţa tot mai profundă a lucrurilor. Fără cunoaşterea esenţei, a legilor este imposibilă activitatea practică a oamenilor. În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările bolii, simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindromelor ne vorbeşte despre esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. Sarcina principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e cunoscută se efectuează tratament simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea pacientului dar nu-l vindecă. Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor, tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a conţinutului. Conţinutul organismelor vii este activitatea vitală, metabolismul, multitudinea de funcţii fiziologice legate de structurile organice. Conţinutul şi forma dialectic interacţionează – conţinutul este format, iar forma are conţinut. Totodată trebuie de avut în vedere, că conţinutul este mai activ, dinamic, conţinutul determină forma. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare. Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea lui cu sine însăşi, este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite schimbări interne şi externe. Funcţia determină structura. Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea. Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se găsesc în părţile componente. Partea exprimă nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea materială, ci aşa obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea are semnificaţie numai ca componentă a întregului, luată în afară de întreg ea nu mai este parte, ci formaţie materială sinestătătoare. Partea este element ori totalitate de elemente, care organic se includ în întreg, în sistem şi se găseşc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem. Întregul se deosebeşte de suma, ansamblu părţilor componente prin aceia, că el este o interacţiune relativ stabilă a părţilor componente şi are calităţi şi însuşiri noi care nu-s proprii unor părţi, elemente aparte, întregul este aşa sistem care are calităţi integrative. Interacţiunea întregului şi părţilor se caracterizează prin apariţia sistemului de legături dintre parte şi întreg, pierderea unor însuşiri a părţilor la includerea lor în întreg, apariţia unor noi însuşiri cauzate de legăturile interparţiale. Pentru biologie şi medicină important este principiul integrităţii, care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg. Cît de întreg n-ar fi obiectul studiat, noi trebuie să prevedem, că el poate fi parte din alt întreg mai mare, care la rîndul său poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Şi invers, obiectul ca parte a unui întreg poate să fie întreg pentru părţile sale componente. Studierea acestor legături (de la parte la întreg şi de la întreg la părţile componente) ne dă posibilitatea de a evidenţia esenţialul şi specificul. Cauză şi efect - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a cone-xiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături cauzale. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş.a. Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul - nui cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc. Una şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect. Condiţia este categorie filosofică ce reflectă o formă a conexiunii universale dintre obiecte şi fenomene fără care ele nu pot exista. Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă. Este important de a nu confunda condiţia cu cauza. Dacă cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură nu generează acest obiect, efectul. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale, accelerează ori frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim condiţii necesare şi suficiente Condiţiile necesare sînt fenomene, care au loc fiecare dată, cînd apare acţiunea respectivă. Condiţiile suficiente sunt acele fenomene, care neapărat provoacă acţiunea dată. Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu cunoaştem cauza, atunci nu putem pătrunde în esnţa fenomenelor (dacă nu cunoaştem cauza bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală). Totodată trebuie să evităm abordarea unilaterală, metafizică a legăturilor cauzale. Cauzalitatea se realizează prin o mulţime de condiţii interne şi externe. În dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate să producă diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect. Condiţionalismul ignorează rolul cauzei şi absolutizează condiţiile, nu face deosebirea dintre cauză şi condiţie, le confundă, socoate că efectul depinde numai de condiţie. Trebuie de avut în vedere că condiţia este aşa fenomen care singură niciodată nu generează efectul, ea numai contribuie la desfăşurarea cauzalităţii, modifică apariţia efectului. Conţinutul efectului este determinat de cauză, care se răsfrînge prin condiţiile interne sau externe. Monocauzalismul absolutizează rolul cauzei şi neagă specificul condiţiilor, socoate că cauza pe deplin determină efectul, cum îi cauza - aşa este şi efectul. Acest curent a apărut atunci cînd au fost descoperiţi microbii ca cauze a proceselor patologice. Cauzalitatea se confunda cu microbul, se socotea că este destul de a găsi microbul ca să-l socotim cauză a bolii. Într-adevăr microbul poate fi socotit ca cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe a organismului. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. Spre exemplu, bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară, a organelor interne, la oase. Deci cauzalitatea trebuie privită ca interacţiunea dialectică a cauzei şi condiţiilor. Necesitate şi întîmplare - categorii filosofice ce reflectă legături determinative din conexiunea universală. M. este aşa mod de dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor, care apare legic, reiesă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile. Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Întîmplarea este aşa mod de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, din care se realizează una din ele. Dezvoltarea este ca unitatea necesităţii şi întîmplării, obiectele şi fenomenele din lume sunt atît de necesare, cît şi întîmplătoare. Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii. Legătura dintre necesitate şi întîmplare se realizează prin legităţi statistice şi dinamice. Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic. Boala este o reacţie de protecţie necesară la agentul patogenic Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar procesul epidemic în întregime are legităţile sale, se manifestă ca necesitate. Medicul sub un şir de întîmplări trebuie să găsească necesitatea, legitatea. Posibilitate şi realitate - categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de dezvoltare, legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unuia sau altui fenomen. Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii. În sens larg, realitatea este totalitatea posibilităţilor realizate, este lumea înconjurătoare. Fiecare obiect şi fenomen conţine în sine diferite posibilităţi ca tendinţe de dezvoltare. Posibilitatea este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. Deosebim posibilităţi abstracte şi concrete. Posibilitatea abstractă este aşa tendinţă a realităţii, care în principiu poate să fie, nu contrazice realităţii, însă pentru realizarea ei nu-s încă condiţiile necesare. Posibilitatea concretă este aşa tendinţă, care poate să fie şi are toate condiţiile necesare şi suficiente pentru realizarea ei. Posibilitatea abstractă trebuie de deosebit de imposibilitate - ceea ce contrazice realităţii, legilor ştiinţei. A creea perpetum mobile este imposibil, fiindcă asta contrazice legei conservării şi transformătii energiei. Pentru activitatea practică esenţial este de a cunoaşte dialectica posibilităţii şi realităţii, de a vedea în vechi tendinţe noi, progresive şi a le susţine, de a reieşi din posibilităţi reale şi nu abstracte, care duc la greşeli şi înşelăciuni, de a nu substitui realitatea cu ceea ce există numai posibil. Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă. Determinism (lat. determinare - a determina) - concepţie filosofică conform căreia toate lucrurile, procesele şi fenomenele, inclusiv acţiunile omului, sunt obiectiv şi legic determinate de legături şi cauze materiale. Determinismul este teoria despre interconexiunea şi condiţionatea reciprocă a fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe principiile cauzalităţii şi legităţii. Chiar şi voinţa omului nu e liberă ci determinată. Principiul determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele).Ideile determinismului se întîlnesc încă în filosofia antică, mai reprezentativă în această privinţă a fost concepţia atomismului. Însă ca teorie determinismul a fost formulat de P. Laplace (1749-1827), care considera că dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci noi am putea prezice cu prcizie viitorul. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea următoarele neajunsuri: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale, se ignorau condiţiile şi legăturile funcţionale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune din exterior; c) legătura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică; d) deaceea se afirma că totul în lume este necesar, întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea cauzei. Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legături şi relaţii (cauză, condiţii, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.). Determinismul este diametral opus indeterminismului. 4. Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial. Legea există ca noţiune a ştiinţei, este rezultatul cunoaşterii şi exprimă cunoştinţe generalizate despre realitatea obiectivă. Dacă categoriile fiecărei ştiinţe formează un sistem de noţiuni care exprimă conţinutul ei, atunci legile ştiinţei exprimă esenţă ei. Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci cînd se formulează legile ei. După forma sa legile prezintă anumite judecăţi, enunţuri, care constau din noţiuni, deci ele sînt forme logice ale gîndirii, ca mod de existenţă a cunoştinţelor teoretice. În acelaş timp legile au şi un conţinut obiectiv, reflectă realitatea obiectivă. În dialectică deosebim următoarele legi universale: legea trecerii schimbărilor cantitative şi calitative, legea unităţii şi luptei contrarilor şi legea negării negaţiei. Toate aceste legi funcţionează simultan şi ne arată diferite aspecte a dezvoltării. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calităţii, iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative.Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Ea a fost formulată de Hegel. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal. Conţinutul ei se deescoperă cu ajutorul tuturor categoriilor dialecticii şi în primul rînd al categoriilor calităţii, cantităţii, măsurii şi saltului dialectic. Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a elementelor sistemului. Gradul de diferenţă dintre calitatea veche şi cea nouă depinde de schimbările cantitative în obiectul vizat. Procesul schimbării radicale a calităţii date, “ruptura” vechiului şi geneza noului se numeşte salt. El prezintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă “de la o măsură“ la alta. Transformarea unui fenomen în altul este o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative, care trec prin cîteva faze intermediare. Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, norma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase. Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent. Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.). Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se distruge numai aceia ce s-a învechit, ce n-are viitor, ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou, valoroc, are perspectivă se păstrează, se transmite mai departe. Negarea dialectică este un moment necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a contradicţiilor (prin depăşire). Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare: negarea distructivă, depăşirea şi transformarea. Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare, srabilizare practic lipseşte. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Transformarea este modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata. Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea se începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune, repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent apare ceva nou, care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai acele care sau învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. În secolul trecut a fost formulată de către E.Haechel şi F.Muller legea biogenetică, conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale personale, dar şi trăsăturile strămoşilor săi, că ontogeneza repetă filogeneza. Procesul de înmulţire trebuie privit nu numai ca crearea noului organism, ci şi păstrarea elementelor vechi în nou. Legea negării negaţiei se manifestă în dezvoltarea realităţii obiective, activităţi practice şi teoretice a oamenilor. Informatica.
1. Cibernetica apare în prima jumătate a secolului nostru şi este produsul nemijlocit al progresului tehnico-ştiinţific, una din cele mai mari realizări ale ştiinţei contemporane. Întemeietorul ei se consideră N.Wiener, care definea această disciplină drept o ştiinţă despre dirijare şi conexiuni în organismele vii şi maşini. Savanţii sovietici B.Biriucov, N.Moiseev, A. Colmogorov dezvoltă mai departe această ştiinţă, subliniind diferite aspecte – cibernetica este ştiinţa generală despre dirijarea în diverse domenii ale activităşii omeneşti, ale lumii vii şi ale tehnicii; cibernetica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele complexe de dirijare. Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor complexe, autoorganizatorice. Cibernetica a apărut ca un produs şi un mod de soluţionare a anumitor contradicţii în dezvoltarea societăţii. Din mulţimea de premise putem evidenţia premisele ştiinţifice (necesitatea în integrarea cunoştinţelor), tehnice (necesitatea în mecanizarea proceselor informaţionale), de producere (modificările în modul de producere tehnologic) şi logico-matematice (formarea noilor discipline matematice – teoria jocurilor şi operaţiilor, teoria informaşiei, programarea lineară ş.a.). Cibernetica poate fi reprezentată ca o orientare ştiinţifică integrală, care poartă un caracter general-ştiinţific regional. Ea se bazează pe interacţiunea a trei grupe de ştiinţe—sociale, naturaliste şi tehnice. În afară de aceasta cibernetica foloseşte aşa noţiuni general-ştiinţifice ca sistem, structură, informaţie, funcţie, model, algoritm, probabilitate ş.a. Ca orice ştiinnţă cibernetica are principiile sale. Unul din cele mai de vază principii este principiul conexiunii informaţionale. Conexiunea informaţională este foarte importantă pentru păstrarea integrităţii sistemelor cibernetice şi poate fi considerată hotărîtoare pentru ele. Alt principiu de existenţă şi funcţionare a sistemelor de autodirijare este principiul de reflectare activă strîns legat de principiul legăturii inverse. Principiile menţionate mai sus sunt indisolubile de principiul certitudinii. Funcţionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva decît procesul de asigurare a integrităţii şi certitudinii lor. Stările interioare ale sistemelor examinate sunt funcţional invariante în sensul orientării lor spre atingerea unui anumit scop necesar pentru supravieţuirea sistemelor. O astfel de invariantă funcţională este rezultatul procesului consideranţei şi realizării scopului. Printre celelalte principii ale ciberneticii e logic să fie evidenţiat principiul ierarhic (subordonării), diversităţii necesare, completării exterioare şi adaptării. În acelaşi timp accentuăm că nici unul din principiile enumerate nu poate fi realizat izolat de altele. Ele formează un sistem unic, deschis pentru alte legităţi necunoscute încă nouă.
A doua jumătate a sec.XX se caracterizează printr-o formare intensivă a noilor orientări de cercetare şi chiar a noilor domenii de cunoaştere. Pe primul plan se va plasa mai întîi cibernetica, mai apoi cosmonautica, semiotica, sistemotehnica, ergonomica, scientologia, teoria dirijării ş.a. Un loc deosebit între aceste ramuri ale ştiinţei îl ocupă teoria informaţiei ştiinţifice. Noua ei denumire “informatica” a fost întrodusă în literatură la începutul anilor 60 de F.Temnicov, pe atunci această noţiune se folosea deja în limba franceză. Informatica în aspectul ei netradiţional nou este o operă a celei de-a doua revoluţii electronice, care s-a început la mijlocul anilor 70 şi a cărei bază materială a devenit tehnica microprocesoarelor. Apariţia informaticii a fost determinată de necesităţile practicii sociale, computerizării economiei naţionale:
Aşadar, apariţia informaticii ca ştiinţă este rezultatul creării şi aplicării în masă în practica socială a tehnicii electronice de calcul, computerelor personale, noilor mijloace ale legăturii informaţionale şi tehnologiilor informaţionale. Informatica este ştiinţa despre prelucrarea informaţiei cu ajutorul computerului, este ştiinţa care studiază interacţiunea cu mediul social al MEC şi sistemelor computerizate. Obiectul informaticii este tehnologiile informaţionale, mediul informaţional şi resursa informaţională. Tehnologiile informaţionale formează mijloacele automatizate de elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a socioinformaşiei sub aspect de cunoştinţe. Mediul informaţional este acea latură a sferei informaţionale a sociumului în întregime sau subsistemul lui care e legată nemijlocit cu tehnologiile informaţionale, formînd prin asta o integritate determinată. Mediul informaţional este un mijloc de comunicare între oameni. Resursa informaţională este informaţia preţiută ca marfă. Ea are următoarele trăsături:
Cibernetica şi informatica au ceva comun – obiectul lor este realitatea informaţională (totalitatea formelor, felurilor şi manifestărilor informaţiei, sistemelor şi proceselor ei). Însă cibernetica ţine de soluţionarea problemelor de dirijare, folosind noţiunea conexiunii directe şi inverse. Cibernetica studiază legile dirijării în sistemele biologice, tehnice şi sociale. Informatica studiază nu pur şi simplu informaţia, ci unitatea mijloacelor informaţionale, lingvistice, tehnice şi de program-algoritmice, adică ceea ce alcătuieşte baza tehnologiilor informaţionale, ea studiază trăsăturile fundamentale, structura şi funcţiile sistemelor informaţionale automatizate. Sistemele informaţionale automatizate constituie mijlocul comunicaţiilor, schimbului de date şi informaţii şi joacă rolul de mijloc de păstrare a resurselor informaţionale. Procesele informaţionale de acumulare în societate duc la formarea memoriei sociale, cele de comunicare favorizează construirea sistemelor comunicărilor sociale, folosirea posibilităţilor lor în sporirea progresului. Informatica este studierea legităţilor de creare, transformare, transmitere, păstrare şi utilizare a informaţiei de toate felurile cu ajutorul computerelor şi sistemelor computerizate. Pe de o parte, informatica este o ramură deosebită a economiei naţionale, totalitatea tehnicii şi a tehnologiei automatizate informaţionale (resursele informaţionale), pe de altă parte – un domeniu de cunoştinţe, disciplină general-stiinţifică, teoria activităţii informaţional-ştiinţifice, ştiinţă care se ocupă cu studierea informaţiei, însuşirilor ei, criteriilor şi structurilor în sociocomunicările imformaţionale naturale şi artificiale. Informatica ca disciplină general-ştiinţifică şi ramură a econiomiei s-a dovedit a fi una din cele mai importante forme de intensificare nu numai a producerii materiale, dar şi a activităţii ştiinţifice, conştiinţei sociale, a sferei spirituale a societăţii în intregime. 3. În ultimul timp în ştiinţă se instaurează o nouă noţiune – informatica socială care uneşte în mod organic într-un tot întreg universalitatea informaticii şi particularităţile sociumului. Informatica socială este disciplina care studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a societăţii şi informaticii, adică a proceselor de informatizare a societăţii şi socializare a informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei sarcini strîns legate între ele:
Informatica şi sistemul socioinformaţiei dialectic interacţionează, funcţionează împreună şi n-are sens de a absolutiza atît informatica, cît şi sistemul socioinformaţiei. Informatica socială se ocupă cu problemele teoriei şi practicii informaţiei sociale. Noţiunile principale ale informaticii sociale sunt memoria socială şi intelectul social. Memoria socială nu este suma mecanică a cunoştinţelor păstrate în societate. Memoria socială poate fi caracterizată drept o informaţie acumulată pe parcursul dezvoltării social-istorice, stabilită în rezultatul activităţii practice şi de cunoaştere, transmisă din generaţie în generaţie cu ajutorul mijloacelor social-culturale şi care constituie baza cunoaşterii individuale şi sociale la fiecare etapă concretă a dezvoltării istorice. În memoria socială putem evidenţia trei grupe ale purtătorilor ei: uneltele de producţie şi rezultatele materializate ale muncii, de cele mai multe ori figurînd ca cultura materială; relaţiile sociale obiective, bazate în ultima instanţă pe relaţiile de producţie; limbajul în sensul larg al cuvîntului. Intelectul social constituie capacitatea societăţii (sau a unui ori altui subsistem al ei) de a înţelege şi utiliza în mod constructiv cunoştinţele pe care le are la dispoziţia sa pentru reducerea entropiei remanente şi suplimentare. Intelectul social este o formă stabilă a activităţii gînditoare în comun a oamenilor. Intelectul social nu reprezintă suma intelectelor individuale, ci sistemul al cărui nivel de restituire se determină nu atît de capacităţile oamenilor ce întră în el, cît de relaţiile de comunicare (formale şi neformale) dintre ei. Intelectul social constituie un sistem deschis ce are următoarele caracteristici: structura de reţea, memoria socială, mijloace dezvoltate ale informaţiei şi comunicării în masă, stratul intelectual al oamenilor de creaţie ce generează idei, resursa informaţională drept bază a progresului social. În totalitatea lor elementele indicate formează mediul intelectual şi informaţional. Sistemul unic al informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai producţia, dar şi societatea în întregime, deasemenea procesele ecologice, social-politice, spirituale ş.a. Informatica socială este o pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării sistemului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii sociale. Luînd în consideraţie specificul unor genuri aparte ale informaţiei sociale e raţional a crea şapte sisteme ale informaţiei sociale pe scară statală generală: economic, tehnico-ştiinţific, politic, etic, familial de trai, cu privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii, cu privire la medicină şi ocrotirea sănătăţii. Societatea informaţională este un stadiu netradiţional al progresului social apărut în mod obiectiv în mersul progresului istoric. În comparaţie cu societatea industrială ea presupune un nivel înalt cu mult mai calitativ de dezvoltare a forţelor de producţie pe contul aplicării formelor şi metodelor intensive de lucru, tehnologiilor neordinare. Baza dinamicii sociale a societăţii informaţionale o alcătuiesc nu resursele materiale tradiţionale (structurile rudimentare), ci posibilităţile informaţionale (intelectuale), adică structurile şi mecanismele subtile ale sociumului: cunoştinţele, ştiinţa, factorii organizatorici a capacităţilor oamenilor, iniţiativa lor de creaţie, tradiţiile. Cu alte cuvinte instaurarea societăţii informaţionale este legată de formarea structurilor şi mecanismelor intelectului social, al cărui esenţă se determină de legăturile informaţionale. Societatea informaţională este societatea în care:
Pe baza societăţii informaţionale apare societatea ecologică. Ea este o etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii, concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară, industrială, informaţională). Pentru societatea ecologică, ca şi pentru societatea informaţională este caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele sociale, mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor informaţionale, băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. Societatea informaţional-ecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă şi tehnologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse, producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a ei. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată, unde pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice. Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen - a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor), obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. Ele se observă cu “ochiul liber” şi se deosebesc chiar la diferenţierea “rudimentată“ a obiectelor. De asupra acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele mai superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-tehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale. Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice, economice, juridice, intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei, condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii şi pieţii intelectuale (informaţionale); structurile şi mecanismele opiniei publice şi publicităţii; structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate vitală a ei; structurile şi mecanismele conştiinţei de masă, ale bunului simţ, potenţialului de creaţie al naţiunii; structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii, eticii, simbolicii de stat, memoriei sociale şi tradiţiilor, structurile psihologiei sociale etc. Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile? Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile progresului social. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale). Moştenirea socială, selecţia intelectuală, transformarea cunoştinţelor în forţă motrică, reducerea entropiei sociale - acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a progresului social. Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale, spirituale, morale) şi prin aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. Instituţiile opiniei publice (presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse asociaţii, astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii se includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor anomale în socium, tentativelor antisociale etc. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din somnolenţe toată societatea.Aşadar, cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-sociale le constituie esenţa lor spirituală, intelectuală, mai bine spus conţinutul, tendinţa acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual al societăţii, bazele morale ale vieţii. Intelectul, ca element primordial creativ al progresului, repreznită un apanaj nu numai al individului izolat, dar şi al oricărul socium, fie că e societatea în întregime sau o componentă a acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.). 4. Printre sursele dezvoltării durabile (resursele materiale – petrol, gaz, oţel) un loc important aparţine informaţiei. Nu ne putem imagina o societate contemporană fără producerea, prelucrarea, transmiterea şi utilizarea masivelor colosale ale celor mai variate informaţii. Viaţa omului decurge parcă în trei cîmpuri – energetic, gravitaţional şi informaţional. Savantul spaniol E.Curras afirmă, că omul în dezvoltarea sa a avut şi va avea nevoie de informaţie după cum are nevoie de apă, aer, sau foc… informaţia este cel de-al patrulea element vital. Informaţia este o noţiune general-ştiinţifică (între ştiinţă şi filosofie). Informaţia reprezintă o latură invariantă a reflectării, este o diversitate reflectată, o reproducere a diversităţii unui obiect în alt obiect în rezultatul interacţiunii acestora. Dacă orice informaţie este reflectare, atunci nu orice reflectare este informaţie. Informaţia este forma superioară de reflectare, este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Informaţia şi reflectarea sunt atribute ale materiei. Deosebim patru tipuri de informaţie (după formele de reflectare) – elementară (în natura anorganică), biologică (în natura vie), socială (în societate) şi computerizată (în MEC şi alte instalaţii computerizate).
Încă F.Engels afirma, că dezvoltarea ştiinţei se intensifică proporţional patratului distanţei (în timp) de la punctul ei iniţial. În timpul nostru are loc creşterea exponenţială a informaţiei. Din 1750 pînă în 1950 populaţia lumii a crescut de trei ori. Numărul revistelor ştiinţifice în această perioadă a crescut aproximativ de zece mii de ori. Dacă în 1665 în întreaga lume se edita o singură revistă, pe timpurile lui I.Newton (1642-1727)– cinci, apoi acuma se editează anual mai mult de 200 mii de reviste ştiinţifice. Fluxul informaţiei tehnico-ştiinţifice se măreşte permanent. Dacă 15 – 20 ani în urmă volumul informaţiei ştiinţifice se dubla la fiecare 5 – 7 ani, în ultimul timp dublarea are loc anual. Poliţele bibliotecii de stat din Rusia (a doua bibliotecă în lume după biblioteca congresului SUA) se lungesc anual cu 15 km. Supraproducerea informaţiei este evidentă. “Explozia” informaţională, acompaniată de lipsa (“foametea”) informaţională se numeşte criză informaţională, iar mai exact – “tromboză” informaţională. “Tromboză” informaţională se manifestă cel puţin în trei momente de bază. În primul rînd, în contradicţia dintre posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi percepe informaţia şi fluxurile şi masivele existente ale informaţiei sociale necesare. În al doilea rînd, în producerea unei cantităţi considerabile a informaţiei suplimentare, care îngreunează şi împiedică calea spre utilizarea socioinformaţiei folositoare. În al treilea rînd, în încălcarea integrităţii sistemelor comunicaţiilor sociale, care se exprimă în hipertrofierea intereselor departamentale în detrimentul celor ştiinţifice generale. Ieşirea din criza informaţională este în informatizarea societăţii şi folosirii mai depline a tehnologiilor informaţionale. 5. Activitatea medicală se caracterizează printr-un şir de particularităţi, dintre care cea mai esenţială este specificul obiectului de muncă al ei. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de aceea rezolvarea problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică. Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. În activitatea medicală predomină factorul subiectiv. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului, iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului, care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa. S DEX, p 974 Semiologie – parte a medicinei care se ocupă cu descrierea simptomelor şi a semnelor diferitor boli, precum şi a metodelor de a le pune în evidenţă şi de a le diagnostica; simptomatologie. pecificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi interpretată.Această activitate este orientată mai întîi de toate spre culegerea şi prelucrarea informaţiei, ea se deosebeşte printr-o tehnologie originală. Culegerea informaţiei se complică în permanenţă, în ea se includ diverse mijloace tehnice, fizice, chimice, biologice şi alte metode de diagnosticare. În condiţiile RTŞ, informatizării sferelor sociale se schimbă radical procesul de diagnosticare a bolilor. Diagnosticarea (semiologia) medicală actuală s-a transformat dintr-o formă deosebită a activităţii medicale într-o disciplină ştiinţifică. Gîndirea clinică a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul şi capacitatea de a medita asupra specificului. Pe de o parte, medicul operează cu cunoştinţe pregătite (gata), pe de altă parte – capătă informaţia pe baza studierii manifestării specifice a binecunoscutei unităţi nozologice la bolnavul dat. Tehnica şi tehnologia computerizată întroduc modificări principiale în esenţa procesului de muncă în activitatea medicală, ele transformă parţial mijloacele “manuale” de culegere şi prelucrare a informaţiei pe bază computerizată. Medicina de azi trece treptat de la sistemul binar “medic – pacient” la sistemul din trei elemente “medic – tehnica – pacient”. A apărut chiar şi o denumire de hibrid “informatica medicală”. În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi tratament. Folosirea computatoarelor în medicină are o mare perspectivă, deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Ca rezultat al informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. Informatizarea medicinei contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei muncii creatoare.Odată cu aceasta informatizarea medicinei are nu numai consecinţe pozitive, dar şi negative. Informaţia medicală nu poate fi formalizată pe deplin. Numai în manual tabloul clinic al bolii este clasic, în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care compiuterul nu poate să le evidenţieze. Mijloacele tehnice şi compiuterele, fiind surse de informaţie despre bolnav, funcţionează pe baza programelor formal-logice şi deaceea sunt într-o măsură oarecare limitate, ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli posibile. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu maşina). Compiuterizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate înlocui complet metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să posede atît metodele clasice, cît şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru asta se cere o pregătire profesională a medicilor mai amplă, care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-metodologică.
Sarcina de bază a informaticii medicale – informatizarea sferei medicale şi ocrotirii sănătăţii, automatizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ – se poate realiza în cîteva etape.
Practica medicală actuală dictează două direcţii de bază ale informatizării sferei medicale: automatizarea prelucrării informaţiei medicale cu ajutorul MEC inclusiv şi stabilirea diagnosticului şi unirea aparatelor medicale cu MEC. 6. Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se numai de anumite funcţii, organe ori procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul nu-i în stare să cuprindă toată această informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei medicale, întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Clasificarea sistemelor informaționale medicale (SIM) poate fi:
Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai avantajoase orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la stabilirea diagnosticului ori tratament din cauza că a uitat un oarecare simptom, n-a recunoscut varianta mai puţin întîlnită a unei sau altei boli, nu şi-a amintit la timp un anumit medicament, n-a atras atenţia cuvenită la unele manifestări secundare a procesului patologic. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în capacitatea de a culege şi acumula experienţa medicilor, dar şi de a o transmite lucrătorilor practici ai sferei medicale. Yüklə 1,2 Mb. Dostları ilə paylaş:
|