Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

NOICA CONSTANTIN (1909-1987) - filosof român, deţinut politic. Îşi face studiile la facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti(1928-1931). Activează ca bibliotecar la seminarul de istorie a filosofiei. Studiile pentru specialitate le face în Franţa(1938-39). Doctoratul în filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti cu teza “Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou”(1940). În timpul războiului mondial este referent la Institutul româno-german din Berlin. Între anii 1949 şi 1958 are domiciliu forţat, iar între 1958 şi 1964 este deţinut politic. Din 1965 pînă în 1975 este cercetător principal la Centrul de logică al Academiei Române. Noica s-a ocupat de un spectru larg de probleme ca ontologia, gnoseologia, filosofia culturii, axiologia, antropologia filosofică, logica, istoriei filosofiei ş.a. Încearcă de a reanaliza problematica filosofiei române şi de a ridica la nivelul filosofiei universale.

Existenţa

Concepţia filosofică despre lume: existenţa şi materia.

1. 
   Problema existenţei.
   
2. 
   Problema substanţei.
   
3. 
   Noţiunea de materie în istoria filosofiei.
   
4. 
   Mişcarea ca mod de existenţă a materiei şi formele ei. Corelaţia biologicului şi socialului.
   
5. 
   Timpul şi spaţiul ca moduri de existenţă a materiei. Timpul şi spaţiul biologic, psihologic şi social.
   

1.

Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce există independent de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului. Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca lumea, realitatea, universul. Existenţa este o caracteristică integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.

În sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi. Existenţa este unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despre existenţă au formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea cu cosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător şi veşnic. Heraclit dimpotrivă considera existenţa ca o veşnică schimbare şi dezvoltare. Filozofia medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa creată (neadevărată). În filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc existenţa ca ceea ce include şi conştiinşa.Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel ca existenţa ideal-obiectivă.

În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea realităţii obiective şi subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică, biosfera, existenţa socială, existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi categoriilor cunoaşterii ştiinţifice.Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi procese, are un caracter contradictoriu, este unitatea dintre veşnic şi trecător.

Problema existenţei presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aici şi peste totul. Cît de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea a fost, este şi va fi, ea este netrecătoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitatea contradictorie a existenţei naturii ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a tot ce există. Această unitate se manifestă ca totalitatea, unitatea multitudinii şi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi unicul este în totul. Lumea ca totalitatea a tot ce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei numai prin modurile, sau tipurile de a fi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă:

• 
  Existenţa naturii şi lucrurilor în natură. Natura ca totalitate este veşnică şi netrecătoare, ea este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite, schimbătoare şi trecătoare. Existenţa naturii este independentă de voinţa oamenilor, ea există ca atare, nemijlocit şi este egală cu sine insăşi ce se exprimă prin noţiunea “existenţa în sine”. Analizînd existenţa naturii e important de a evidenţia natura primară (reală) şi secundară (artificială), creată de oameni. Ultima este o entitate complexă, o realitate socio-culturală. Astăzi tot mai mult şi mai mult avem de a face cu natura creată de oameni, tot mai puţine locuri au rămas unde nu s-a implicat omul. Problema constă în aceea cum trebuie să fie natura artificială. Ea trebuie să fie creată după analogie cu natura primară şi după legile ei. Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru dintre natură si societate, la probleme ecologice.
  
• 
  Existenţa omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane – în activitatea de muncă, în muncă şi prin muncă omul se formează şi se manifestă.
  
• 
  Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La spiritual deasemenea se referă normele şi principiile comunicării umane, valorile ştiinţifice, literare, artistice ş.a. Spiritualul există la nivelul individului (ca procese ideale, psihice, ca lumea spirituală, internă a individului) şi ca materializat în diferite forme a culturii umane.
  
• 
  Existenţa socială – este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul de reproducere a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa individuală (existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, a societăţii în întregime.
  

Deci, existenţa nu trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva spiritual. Existenţa este tot ce există obiectiv, ce există real, în afară şi independent de conştiinţa umană.

2.

Formele existenţei ne arată diferite moduri de fiinţare a lumii. Însă apare problema esenţei lumii, temeliei interne a existenţei. Ea îşi găseşte oglindire în categoria de substanţă. Substanţa (din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al cuvîntului este sinonimul materiei, corporalităţii. În filozofie substanţa este temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi tuturor schimbărilor. Substanţa caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. Ca esenţă ea se formulează deja la Aristotel, este cercetată de stoici, R.Descartes şi B.Spinoza. În istoria filosofiei existau diferite reprezentări despre substanţă. Filosofii din Grecia antică înţelegeau substanţa în mod naturalist, ca material din care constă lumea. Ei reduceau substanţa la ceva corporal, la obiect ori însuşiri a obiectului – inpenetrabilitatea, spaţialitatea, inerţia ş.a. R.Descartes, B.Spinoza înţelegeau substanţa ca ultima instanţă a existenţei. În marxism substanţa este echivalentul corporal al materiei. Pe baza înţelegerii substanţiele a materiei materialismul dialectic priveşte toată varietatea existenţei sub aspectul unităţii materiale. Existenţa, lumea, universul în această concepţie este o multitudine infinită a unităţii materiale a lumii. Unitatea materială a lumii se demonstrează prin totalitatea realizărilor ştiinţei şi practicii umane (legea conservării şi transformării energiei, unitatea lumii vegetale şi animale ş.a.).

După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia:

• 
  Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă unică fie ea materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist şi idealist.
  
• 
  Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una la alta), două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală. Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes.
  
• 
  Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existenţă. Drept exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ş.a.
  

3.

MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi sisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului.

Încă din antichitate filosofii se stăruiau să deie definiţia materiei pentru a explica lumea înconjurătoare, însă această noţiune avea diferit conţinut în diferite perioade istorice. Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era ca temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător, necreabil şi indiscutabil. Gîndirea filosofică se dezvoltă în direcţia abstractizării de la însuşirile şi calităţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor spre evidenţierea unui obiect comun pentru toată realitatea, ori unui substrat universal. Aşa promaterie era apa, aerul, focul ş.a. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă). Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi fenomene. În epoca medievală idealismul şi religia care dominau nu contribuia la studierea experimentală a naturii. Progresul în teoria despre structura materială a lumii se observă în epoca modernă(sec.XVII-XVIII), cînd se dezvoltă ştiinţele experimentale a naturii. În concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca o totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupra organelor de simţ. În această noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timp - atom, substanţă, masă. A treia etapă – reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi inertă. După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi afectează simţurile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care arată că materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Materia ca atare nu există ca ceva corporal în mod sensibil.

Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost elaborată avînd în vedere critica materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de descoperiri(electronul, radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat ştiinţa, au dus la schimbarea radicală a concepţiilor despre lume. Odată cu revoluţia în fizică, apare şi o criză, care nu-i altceva decît concluziile greşite, idealiste din aceste descoperiri revoluţionare (cum că materia dispare, rămîn numai energia, formulele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat că în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi definitive. Neajunsul principal a noţiunii de materie, care a existat în istoria filosofiei, constă în aceia că această noţiune se confundă cu caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentările concrete despre structura ei, care se schimbă cu dezvoltarea cunoştinţelor. Nu trebuie de confundat noţiunea filosofică despre materie cu noţiunea naturalist-ştiinţifică despre realitate. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cumeste însăşi această realitate obiectivă.

Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare, timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivă corporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de repaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia ca substanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă este caracterizată prin diferite forme de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare, cauzalitate, legitate, structuralitate ş.a.

4.
MIŞCAREA - mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere, ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există două concepţii despre mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică.Concepţia metafizică recunoaşte mişcarea, însă o inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltării ea o vede în afara obiectelor şi proceselor, iar ca consecinţă - recunoaşterea primului imbold. Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior. Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge repaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a formelor de mişcare, orice mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu, ca rezultat - absolutizarea formei mecanice de mişcare a materiei.

Concepţia dialectică reiesă din aceea, că întreaga natură constituie un sistem, o conexiune unitară de corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum rezultă, că ele acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este mişcarea. Dacă materia ni se prezintă ca ceva dat, ca ceva ce nu poate fi creat şi nici distrus, de aici rezultă că nici mişcarea nu poate fi creată sau distrusă. Materia nu poate exista fără mişcare şi mişcarea fără materie, că mişcarea este o însuşire inalienabilă, un atribut al materiei. Mişcarea are un caracter obiectiv, universal, contradictoriu. Ea este unitatea stabilităţii şi variabilităţii, continuităţii şi discontinuităţii. Mişcarea este absolută, iar repaosul relativ. Repaosul este un caz particular a mişcării şi este relativ în comparaţie cu alte obiecte ori forme de mişcare.

Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme de mişcare a materiei. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între obiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială. Mişcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea fizică nu-i altceva decît mecanica moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a. Mişcarea chimică este fizica atomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtătorul mişcării biologice sunt proteinele, substanţele organice. Mişcarea biologică este chimia proteinelor, metabolismul, autoreproducerea, viaţa. Forma superioară de mişcare este forma socială. Ea include in sine unitatea dialectică a naturii şi societăţii, viaţa materială a oamenilor, totalitatea relaţiilor sociale şi activităţii oamenilor.

Formele de mişcare a materiei se găsesc într-o legătură structural-genetică – între ele există o legătură de succesiune, formele superioare apar pe baza formelor inferioare, le conţin în sine în mod reorganizat şi restructurat, fiecare formă este o calitate specifică ce nu se reduce la suma părţilor componente. Din aceste considerente este inadmisibil ruperea formelor superioare de cele inferioare, precum şi absolutizarea specificului formelor mai superioare. Altfel asta va fi mecanicism, reducţionism, energetism. Mecanicism – concepţie filosofică, care încearcă să explice lumea reeşind din legile şi principiile mecanicii, cînd fenomenele şi procesele naturii se reduc la procesele mecanice. În ştiinţă mai des ne întîlnim cu o varietate a mecanicismului – reducţionismul – reducerea proceselor comlexe la simple, superioare la inferioare, biologice le fiziologice şi chimice, sociale le biologice. Energetism – concepţie filosofică, care interpretează lumea ca o manifestare a energiei, că energia este fundamentul şi substanţa lumii, materia se substituie cu noţiunea de energie.

Biologic şi social sunt două forme de mişcare a materiei, două nivele de dezvoltare a ei.Socialul apare pe baza biologicului, există prin biologic şi determină specificul lui. Pentru biologie şi medicină este important de a înţelege corect corelaţia dintre biologic şi social. Omul după natura sa este o fiinţă biosocială, alcătuit din două substructuri – biologică şi socială. După esenţa sa omul este o fiinţă socială, el este totalitatea relaţiilor sociale. Biologic în om este corpul, sistemele şi organele lui, metabolismul, tot ce se transmite prin ereditate. La social se referă gîndirea abstractă, vorbirea articulată, conştiinţa, capacitatea de muncă. Esenţa omului depinde nu de organizarea lui biologică (măcar că ea nu-i indiferentă pentru el), ci de includerea lui în relaţiile sociale, de socializarea lui. Ar fi incorect de a explica dezvoltarea şi comportamentul omului numai de pe poziţiile biologiei. Biologicul şi socialul în om interacţionează, alcîtuiesc o unitate de nedezmembrat. În afara condiţiilor sociale biologia singură nu-l poate face pe om om. Socialul şi biologicul formează un aliaj, laturile cărui este personalitatea ca calitatea lui socială şi organismul ce constituie baza lui naturală. Sănătatea şi bolile omului nu pot fi explicate numai prin factorii biologici (ca dereglări a structurilor şi funcţiilor), de aceea este necesar de a avea în vedere şi factorii sociali. Astăzi 80% din patologia contemporană are o provinenţă socială (bolile neuro-psihice, cardio-vasculare,oncologice, traumatismul ş.a.).


5.

Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modul ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică (timpul). Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune. Timpul este modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări, că spaţiul şi timpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton), ori că timpul si spaţiul nu există obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi, însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale. Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări goale, abstracţii ce există doar ăn imaginaţia noastră.

Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi specifice. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi calitativă. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative, unitare şi diverse, finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Din acest punct de vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic şi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.

Spaţiul şi timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde de viteza rotirii acestor planete. Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologic este totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata schimbărilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. Spaţiul uman (social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şi societatea, este asimilarea spaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera activităţii umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat în timpul social şi individual, psihologic. Timpul social caracterizează durata, succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu numai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoară mai incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet, iar la oamenii în vîrstă – timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 de ani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale.

Ştiinţa contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşte teoria relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice.

Conştiinţa.

Conştiinţa ca reflectare şi activitate.

1. 
   Conştiinţa ca formă superioară de reflectare.
   
2. 
   Aspectele gnoseologic, ontologic, genetic şi de substrat ale conştiinţei.
   
3. 
   Rolul muncii, limbii, culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei.
   
4. 
   Structura conştiinţei individuale.
   
5. 
   Viaţa spirituală a societăţii. Conştiinţa socială şi structura ei.
   

1.

Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt produsul unui organ material, corporal, produsul creerului. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.

Reflectarea este o însuşire universală a materiei, ce rezidă în capacitatea obiectelor de a reproduce adecvat diferite trăsături, caracteristici structurale şi relaţii ale altor obiecte. Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Ea este o proprietate universală, atribut al materiei. În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător. Excitabilitatea se manifestă prin tropisme, taxise şi alte reacţii. La organismele simple reflectarea se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor. Rezultatul acestei reflectări este imaginea care are caracter de signal. La organismele cu sistemul nervos central există reflectarea psihică. Ea se realizează prin gîndire – reproducerea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare – conştiinţa.

Pe baza reflectării apare informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele (informaţia asimilată, prelucrată şi sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se formează conştiinţa.