Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

III. Tabloul ştiinţific al lumii

1. Esenţa, conţinutul şi clasificarea tabloului

ştiinţific al lumii
O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de “ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oară de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine pe cale logică informaţii despre activitatea acestora. Terminul nominalizat a fost utilizat pe larg şi de alt fizician german Max Planck, care înţelegea prin tabloul fizic “imaginea lumii” formată în ştiinţa fizică. În literatura filosofică noţiunea de tablou ştiinţific s-a extins în anii 60-70 ai sec. al XX-lea.

Prin tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile realităţii naturale şi sociale care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de bază ale ştiinţelor filosofice, reale şi socioumaniste. Tabloul ştiinţific al lumii care conţine reprezentările despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţifico-natural al lumii, iar cel ce cuprinnde reprezentărilor despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou ştiinţifico-socioumanistic. E logic a evidenţia în această ordine de idei şi tabloul ştiinţifico-tehnic al lumii.

Se disting şi alte tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:

a) Tabloul particular-ştiinţific al lumii format pe baza cunoştinţelor unui singur domeniu al ştiinţei, de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. În această ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele tablouri ale lumii au fost conturate în cadrul filosofiei antice şi aveau ele un caracter filosofico-natural. Tabloul ştiinţific al lumii sa definitivat abia în epoca dezvoltării furtunoase a ştiinţelor naturale, în secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic, Galilei şi Newton)

b) Tabloul general-ştiinţiific al lumii ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice (general-ştiinţifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic, funcţional etc.

c) Tabloul filosofic al lumii ţine de explicarea realităţii obiective prin intermediul categoriilor, legilor şi principiilor filosofiei, cît şi prin cele mai generale şi universale unităţi (mijloace) de cunoaştere.

Se mai poate vorbi de tabloul ştiinţific general al lumii, elementul determinant al căruia este tabloul acelei ştiinţe care ocupă rolul de lider, despre care s-a vorbit în lecţiile precedente.

Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate mai sus cunosc o continuă (perpetuie) evoluţie şi deci o modificare. De exemplu, tabloul fizic al lumii şi-a început “viaţa” în a II-a jumătate a sec. al XVII-lea ca tablou mecanic al acesteia, bazat pe principiile (postulatele): lumea este compusă din atomi indivizibili; interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare (de o clipă) a forţei pe o linie dreaptă; atomii şi corpurile formate din ei se deplasează într-un spaţiu şi timp absolut.

Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel electro-dinamic (ultima pătrime a sec. al XIX-lea), iar mai apoi şi la cel cuantico-relativist (prima jumătate a sec. al XX-lea) a fost însoţită de schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicei. El a fost radical schimbat mai ales în perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilităţii atomilor, a exiztenţei spaţiului şi timpului absolut, a determinării laplasiene a proceselor fizice).

Actualmente stilul de gîndire aliniar (paradigma aliniarităţii) provocat de noile descoperirii ale ştiinţei (teoria universală a relativităţii, teoria cuantică a cîmpului, termodinamica dezechilibrată, cosmologia cuantică, biologia populaţionistă etc) a determinat apariţia unui nou tablou al lumii - tabloului neliniar, sau tabloul sinergetic al lumii, bazat pe ideile “istorismului” ireversibil al sistemului deschis, a autoorganizării acestuia prin traversarea de la haos la ordine şi a autoacţiunei spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii¹. Actualmente se poate vorbi şi despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare durabilă.

Aşadar, schimbarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii provoacă schimbări ale strategiei de cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine o revoluţie ştiinţifică.

După anologie cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii creat de alte ştiinţe (chimia, biologia, medicina ş.a.). Ele deasemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se schimbă unul pe altul, fapt conştientizat odată cu analiza istorică a ştiinţei. De exemplu, imaginea medicală a lumii antice se deosăbea esenţial de cea medievală, dar şi mai mult se deosebeşte ea de cea contemporană.

2. Dialectica tabloului medical al lumii în

procesul lui de dezvoltare istorică
La etapa timpurie de dezvoltare a medicinei se atestă o viziune asupra tratării integrale a individului. Platon în dialogul “Harmid” expune cuvintele lui Socrate vis-a-vis de faptul că medicii buni promovează ideea despre imposibilitatea tratamentului doar a unui ochi. Dacă rîvniţi convalescenţa (vindicarea) ochiului trebuie să lecuiţi capul, dar n-are sens tratamentul capului fără de menţinerea vitalităţii întregului corp. O greşală flagrantă este separarea medicilor corpului de cei ai sufletului.

În general cel mai vehement argument care ne vorbeşte despre temelia obiectivă a comună a cunoştinţelor filosofice şi medicale este relevant de istoria filosofiei şi a medicinii. Ambele discipline istorice abordează unul şi acelaşi lucru - omul, filosofia însă preferă să aibă de aface cu omul normal, căruia îi este propriu un anumit nivel de cultură, pe cînd medicina examinează omul ce confruntă şi invinge, maladia. Este de menţionat că aceste două discipline sunt reciproc completabile. Şi una şi alta din aceste istorii nu pot să nu recurgă la ajutorul reciproc. Cu alte cuvinte, istoria filosofiei stipulează ştiri despre omul cu patologii, iar medicina tinde spre o formulare a conceptului de omul sănătos, de normă, de plinitudine a cugetului şi a acţiunei (faptei). A scrie istoria medicinii înseamnă a scrie istoria conceperii omului drept obiect de studiu al medicinii. A scrie istoria filosofiei înseamnă a scrie istoria conceperii omului ca obiect de studiu al filosofiei.

Paradigma antică a integrităţii omului este schimbată de cea dualistă din epoca medievală. Tabloul medical al lumii se modifică, apar noi scheme teoretice. Obiect de studiu al medicinii devine exclusiv corpul, evident privat de suflet. Serviciile terapeutice se separă de cele psihoterapeutice pe un termin destul de îndelungat, ceea ce a provocat un prejudiciu substanţial pentru ambele domenii. Dar nici corpul nu era studiat migălos, aprofundat de medicul medieval, dat fiind faptul că teoria humorală unită (îmbinată) cu reprezentările despre trup (carne) ca bază a tuturor păcatelor a făcut studierea corpului de prisos. Dealtfel despre aceasta se ştia destul de demult: starea sănătăţii, cşt şi apariţia bolii se explica din perspectiva combinării celor patru lichide: sînge, limfă, fiere (bilă) neagră şi fiere albă. Amestecul armonic (armonios) al lichidelor nominalizate asigură menţinerea şi prelungirea unei stării bune, iar dereglarea armoniei contribui la apariţia unei stări proaste a organismului. Sarcina medicului în condiţiile descrise era căutarea căilor pentru restabilirea armoniei pierdute. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv medicul folosea o multitudine de mijloace şi metode considerate, dealtfel, utile pentru toate afecţiunile ca provocarea vomitării (vărsării), clisme purgative, medicamente produse din sute de componente. Se vorbea şn acea perioadă nu despre maladie (boală), nu despre particularităţile curgerii şi manifestării acesteia, dar despre starea bolnăvicioasă a individului.

Evoluţia tabloului medical al lumii continuă. În sec.XVII, treptat, în practica medicală se instaurează modul de abordare sindromologic în conformitate cu care medicul formulează concluzii despre îmbolnăvire în baza unei sume de semne (criterii), simptome de manifestare a maladiei.

Paradigma sindromologică în medicină a fost determinată de performanţele botanicii de pe atunci. Unul dintre fondatorii acestei construcţii teoretice a fost prietenul lui Loche medicul T.Sidenhăm (1624-1689). Obiectul de activitate al acestui medic a fost descrierea maladiei, impulsurile ei şi clasificarea lor.

Concomitent cu acest fapt avansat, performant e necesar de menţionat că autopsia, realizată cu scopul depistării afecţiunei unui sau altui organ şi, deci, determinari cauzei îmbolnăvirii, n-a fost acceptată. Autopsia dacă se şi efectua, apoi se folosea doar pentru îmbogăţirea descrierii maladiei şi nu cu scopul analizei relaţiilor de cauză şi efect dintre afecţiunea organelor şi simptomele bolii. Medicina anatomo-clinică urma să aibă loc, urma să se nască şi să se consolideze.

Medicina anatomo-clinică se formează la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Fondatorii ei au fost medicul şi filosoful francez P.Cabanis (1757-1808), medicii francezi Beyle şi Laennec (1781-1836). Acest pas revoluţionar - stabilirea raportului cauzal dintre rezultatele autopsiei şi observaţiile clinice - a provocat o modificare a limbajului: limba descrierii, observării, proprie ştiinţelor din botanice a fost înlocuită de limba, unde domina formula. Influenţată de performanţele chimiei, medicina anatomo-clinică a transformat descrierile simptomelor maladiei în semne, ce reprezentau în sine concluzii. Aceste semne, ţinînd, probabil, mai mult de judecată decît observaţiile senzoriale, reproduceau caracterul îmbolnăvirii mai multor pacienţi, în atitudinea cărora descrierea în linii generale a simptomelor putea aduce la concluzia conform căreia ei ar fi fost afectaţi de diverse îmbolnăviri.

Devenirea medicinii anatomo-clinice este determinată şi de alte cauze. De exemplu, Beyle defineşte boala reieşind din moarte. Identificarea bolii şnfăptuită prin cercetarea (depistarea) frecvenţei, combinării şi concordanţei simptomelor el o schimbă pe un moment fixat al autopsiei. Simptomele patologiei dau posibilitatea de a deduce cauza apariţiei acesteia. Laennec, reieşind din aceste postulate, privind soluţionarea problemei tuberculozei pulmonare (oftică) ajunge la concluzia că tusa cu sînge este nu cauza bolii, dar consecinţele ei ( a bolii).

Însă nu toate maladiile au drept cauze nişte schimbări care pot fi depistate prin intermediul disecţiei după moarte. Pentru explicarea îmbolnăvirilor de tipul numai ce nominalizat a devenit necesar un nou model al teoriei medicale, o nouă construcţie teoretică medicală - medicina funcţională. Tabloul medical al lumii iarăşi evoluţionează.

Temelia teoretică a medicinei funcţionale a fost pusă prin caracterizarea vieţii ce s-a efectuat în baza cercetărilor biologice şi, medicale înguste, de exemplu, prin intermediul problemei diabetului a lui C.Bernard: viaţa o constituie totalitatea funcţiilor ce se opun morţii. Modul de existenţă a corpurilor vii se reduce la susţinerea principiului vieţii. Deci, în orişice maladie noi depistăm o manifestare a devierii acestui necunoscut principiu al vieţii. Deaceea nu e cazul de a căuta legi fizice ce ar explica boala, întrucît ele sunt neschimbătoare, inpermanente, iar totul ce este viu, totul ce funcţionează este supus pericolului unei sumedenii de schimbări. Ne cătşnd la apropierea de vitalism investigaţiile medicinii funcţionale au contribuit la crearea unui şir de domenii noi ale medicinei ştiinţifice, de exemplu, a histologiei, a citologiei etc.

În fine, pentru dezvoltarea ulterioară progresivă a medicinii a fost necesar de a transforma cercetarea experimentală a condiţiilor materiale de viaţă a oamenilor într-un scop bine determinat. În această ordine de idei pe prim plan apare cerinţa cunoaşterii determinării: dacă principiul de viaţă, ce constituie esenţa viului, nu este cunoscut, apoi noi putem cunoaşte şi afla doar relaţiile lucrurilor, examinînd fenomenele drept rezultat al acestor relaţii. Direcţia medicinii ce se formează în baza acestor premize o putem numi medicina cauzelor, (reprezentantul ei L.Paster (1822-1895) ). În cadrul ei se divizează două direcţii: monocauzalism şi condiţionalism. Medicina cauzelor e bazată pe clasificarea consecventă a problemei despre organizarea vieţii oamenilor. Calea de creaţie a lui L.Paster constituie o ascensiune lentă spre medicina omului. El cercetează din capul locului berea, vinul, oţetul, viermile de mătasă, găinele, berbecii ca la urma urmei să înceapă prin investigaţia turbării să se ocupe de om ².

În această ordine de idei prezintă un interes flagrant teoria şi practica medicinei care reiese din posibilităţile de a lămuri tot complexul calităţilor umane prin intermediul principiului teoretic unic şi anume: calităţile care sunt prerogativa filosofiei (psihica, spiritualul) şi cele care aparţin sferii medicinii (corporal, fiziologic). E vorba despre medicina psihosomatică. Această construcţie teoretică pare a fi un protest împotriva medicinii bazate pe paradigma mecanică de explicare a omului. Paradigma psihosomatică examinează nu boala, dar omul bolnav. Medicina actuală poate fi difinită ca etapă de dezvoltare a teoriei şi practicii tratamentului, în care psihicul şi somaticul sunt evaluate drept funcţii de interdependenţă şi interacţiune a unui sistem unic.

IV. Bazele filosofice ale ştiinţei
Al treilea set al temeliilor ştiinţei îl constituie bazele filosofice ale acesteia. Includerea cunoştinţei ştiinţifice în cultură preconizează motivarea (argumentarea ) ei filosofică. Cunoştinţa ştiinţifică se realizează prin intermediul ideilor şi principiilor filosofice, care fundamentează postulatele ontologice ale ştiinţei, deasemenea idealurile şi normele ei. Un exemplu caracteristic în această ordine de idei poate deveni argumentarea de către Faradei a statutului material al cîmpurilor electrice şi magnetice prin intermediul principiului unităţii materiei şi forţei.

Investigaţiile experimentale ale lui Faradei au confirmat ideea conform căreia forţele electrice şi magnetice se transmit în spaţiu nu rectiliniar, nu imediat, dar pe linii cu o configuraţie diversă de la un punct la altul. Aceste linii umplînd spaţiul în jurul sarcinilor şi surselor magnetice, acţionau asupra corpurilor electrizate, asupra conductorilor şi magnetului. Dar forţele nu pot exista în detaşare (izolare) de materie. Din această cauză liniile forţelor, în opinia lui Faradei, e necesar de a le conexa de materie şi a le examina drept o substanţă specifică.

De regulă, în domeniile fundamentale de cercetare ştiinţa dezvoltată are de aface cu obiecte încă neînsuşite atît în producere, cît şi în experienţa cotidiană. Pentru bunul simţ cotidian aceste obiecte pot fi neconcepute şi chiar neobişnuite. Cunoştinţele nominalizate şi metodele de acumulare ale acestora pot substanţial să nu coincidă cu normativele şi reprezentările despre lume în viziunea cunoaşterii cotidiene a epocii istorice corespunzătoare. Deaceea tablourile ştiinţifice ale lumii (schema obiectelor), deasemenea idealurile şi normativele structurii ştiinţei (schema metodei) nu doar în perioada formării lor, dar şi în cele ulterioare de restructurare necesită o îmbinare cu concepţia dominantă despre lume a unei sau altei epoci istorice, cu categoriile culturii acesteia. O astfel de “îmbinare” este o asigurată de bazele filosofice ale ştiinţei. În componenţa lor se întrunesc postulatele de argumentare, ideile şi principiile care asigură euristica investigaţiei. Aceste principii de regulă îndrumează cu un scop bine determinat restructurarea structurilor normative ale ştiinţei şi ale tablourilor realităţii, iar mai apoi sunt folosite

pentru argumentarea rezultatelor primite - ontologii noi şi noi reprezentări despre metode.

Dar coincidenţa euristicii filosofice şi argumentării filosofice nu este obligatorie. Se poate întîmpla că în procesul de formare a noilor reprezentări cercetătorul să utilizeze unele idei şi principii filosofice, iar mai apoi reprezentările dezvoltate de el,să obţină (capete) o altă interpretare filosofică şi doar astfel ele să dobîndească recunoaştere şi includere în Cultură. Aşadar, bazele filosofice ale ştiinţei sunt eterogenetice(compuse din diferite elemente deosebite). Ele permit variaţii ale ideilor filosofice şi ale sensurilor categoriilor, ce se utilizează în activitatea de cercetare. Bazele filosofice ale ştiinţei nu pot fi identificate cu masivul general al cunoştinţelor filosofice. Aceasta-i o axiomă.

Eterogenitatea bazelor filosofice nu exclude organizarea lor sistemică. Aici se pot evidenţia două subsisteme: în primul rînd, cel ontologic reprezentat prin totalitatea de categorii ce servesc drept matriţă de cunoaştere a obiectelor cercetate (categoriile “lucru”, “proprietate”, “relaţie”, “proces”, “stare”, “cauzalitate”, “necesitate”, “întîmplare”, “timpul”, “spaţiul”,etc.), în al doilea rînd, cel epistemologic, exprimat prin scheme categoriale, ce caracterizează procedeile de cunoaştere şi rezultatele lor (conceperea adevărului, a metodei, a cunoştinţelor, a lămuririi, a dovezii, a teoriei, a faptului, etc.). Ambele subsisteme se dezvoltă istoric în dependenţă de tipul obiectelor ce sunt examinate de ştiinţă.

Deci bazele filosofice ale ştiinţei constituie în sine un sistem destul de complicat şi în curs de dezvoltare. În acest sistem se pot evidenţia cinci tipuri de baze filosofice: ontologice, gnoseologice, metodologice, logice şi axiologice. O importanţă deosebită o au aici bazele axiologice ale ştiinţei. Ele includ în sine totalitatea reprezentărilor despre predestinaţia ştiinţei şi despre valorile ei pentru om şi socium într-o perioadă concretă istorică, despre interconexiunea ştiinţei cu diferiţi factori socioculturali (economia, arta, religia, morala, politica), despre formele şi nivelurile influenţei acestor factori privind dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice etc.

Influenţa socioculturii asupra ştiinţei se realizează nu nemijlocit )direct), dar prin intermediul bazelor axiologice.

În structura bazelor axiologice e logic a evidenţia bazele axiologice “interne” şi “externe”. Bazele axiologice “externe” constituie legătura ştiinţei cu sociumul, cu diferite elemente socioculturale. Bazele axiologice “interne” constituie obiectivele investigaţiilor despre idealurile şi normele cercetărilor ştiinţifice, despre limitele raţionalităţii ştiinţifice, despre admisibilul şi neadmisibilul în ştiinţă etc.

Unii autori evidenţiază cinci tipuri istorice de raţionalitate ştiinţifică: oriental antic, antic, medieval, clasic şi postneclasic. Clasificarea nominalizată n-are criterii speciale, este efectuată intuitiv din punct de vedere pur istoric. Noi propunem altă clasificare, reieşind din revoluţiile ştiinţifice şi schimbările stilului de gîndire, deasemenea a tabloului ştiinţific al lumii. Deci în cazul dat evidenţiem tipul clasic, neclasic, postneclasic şi noosferic.

Deci ştiinţa se dezvoltă prin intermediul mecanismelor internaliste şi externaliste. Ambele mecanisme sunt importante şi n-avem dreptul a ignora rolul unora sau altora, a absolutiza semnificaţia unuea din ei în detrimentul altuia. Acesta-i adevărul în soluţionarea problemei în cauză, iar noi cei ce activăm în domeniul medicinii suntem obligaţi, indiferent de locul de muncă să depistăm permanent atît mecanismele socioculturale, cît şi cele internaliste în dezvoltarea cunoaşterii medicale, în prosperarea practicii de tratament.

Logica şi rolul ei în activitatea medicală.

1. 
   logica ca ştiinţă, obiectul, structura şi semnificaţia ei în teoria şi practica medicală.
   
2. 
   Formele logice de gîndire şi utilizarea lor în activitatea medicală.
   

a. Noţiunea.

b. Judecata.

c. Raţionamentul.

3. 
   Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa medicală şi diagnosticare.
   
4. 
   Legile fundamentale ale logicii formale şi semnificaţia lor pentru semiologie.
   

1.

Cuvîntul “logica” provine din l.greacă de la “logos” care înseamnă cuvînt, idee, noţiune, raţiune. Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Însă cu gîndirea se ocupă mai multe discipline – filozofia, informatica, pedagogia, psihologia, fiziologia, psihiatria ş.a. Specificul logicii îl constituie teoria despre gîndirea corectă, ea se stăruie să răspundă la întrebările: “Cum trebuie să gîndim?”, “Ce trebuie să ştim, ce reguli trebuie să respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie corectă?”. Cu aproape 2000 de ani înainte de a fi cunoscută psihologia mecanismelor de gîndire, anticipînd cu multe sute de ani dezvoltarea majorităţii ştiinţelor Aristotel a reuşit să construiască primul sistem de logică. Aşadar, înainte de a putea răspunde la întrebările cum gîndim? ori ce gîndim?, mintea omenească a putut răspunde la întrebarea cum trebuie să gîndim?

Gîndirea nu este un fenomen independent de materie, realitate. Legile gîndirii se bazează pe legităţile realităţii obiective, care sunt independente de conştiinţa omului. Gîndirea umană este corectă, dacă ea în gînduri leagă ceea ce este legat în realitate. Însă asta nu înseamnă că legile logicii sunt o reflectare nemijlocită a legităţilor realităţii obiective. Logica se abstractuzează de la relaţiile, legăturile şi legile concrete. Ea este o ştiinţă pur formală, “formalul logic”, fiind înţeles independent de conţinut.

Fiecare ştiinţă foloseşte nu numai expresii de specialitate, numite în domeniul respectiv termeni de specialitate, ci are un limbaj profesional compus din limba curentă la care se adaugă termeni de specialitate. Pentru unele ştiinţe limbajul profesional provenit din limba curentă nu este suficient. Ele îşi creează un limbaj artificial, un limbaj simbolizat. Logica formală se foloseşte nu numai de un limbaj simbolizat, ci şi de un limbaj formalizat. Esenţa acestuia constă în aceea că putem opera cu simbolurile sale după anumite reguli, fără a fi obligat să ţinem cont de conţinutul lor. După aceste reguli, din formulele date se pot obţine alte formule, noi şi prin aceaste cunoştinţe noi.

Gîndirea biologului şi matematicianului se deosebesc după conţinut. Însă au şi ceva comun – structura (forma) gîndirii. Corectitudinea gîndirii este legată, deci, de forma ei. De aceea putem conchide, că logica formală este ştiinţa care studiază legile, regulile şi formele gîndirii corecte. În afară de aceasta, logica formală se ocupă şi cu alogisme (greşeli tipice), paralogisme (greşeli neintenţionate) şi sofisme (intenţia de a reda eroarea, falsul drept adevăr şi invers).

Logica ca ştiinţă filosofică se dezvolta odată cu filozofia şi depindea de specificul epocii respective.Iniţial logica se dezvolta în legătură cu măiestria oratorică. Pentru prima dată cuvîntul “logic” a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevărului şi reguli a cunoaşterii. La Aristotel ideile logice se dezvoltă în legătură cu măiestria oratorică (retorica), mai departe logica se transformă în instrument pentru a găsi adevărul, instrument al cunoaşterii (organon). Pentru Aristotel logica nu era o ştiinţă specială, ci numai instrument al fiecărei ştiinţe. În sec. I î.e.n. operele aristotelice despre logică au primit numirea comună “Organon” (în care se includ “Categoriile”, “Despre interpretare”, “Analitica prima şi secunda”, “Topica” şi “Despre respingerile sofistice”). Transformarea logicii în instrument a cunoaşterii era dictată de necesitatea de a lupta cu sofistica pe care Aristotel o numea înţelepciune falsă. Sofiştii încercau sî dovedească că adevărul obiectiv nu există, că despre unul şi acelaşi lucru se poate spune diferite păreri. Meritul lui Aristotel constă deasemenea in aceea că el a formulat legile gîndirii corecte: legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus. A patra lege a logicii formale – legea raţiunii suficiente – a fost formulată mai tîrziu de G.Leibniz. Aristotel a descris şi formele logice fundamentale ale gîndirii - noţiunea, judecata, raţionamentul şi teoria despre silogisme, care şi astăzi este baza logicii formale. În epoca medievală logica este predominată de scolastică, are loc interpretarea idealistă a legilor şi regulilor logicii. Din instrument al adevărului ea se transformă în instrument al respingerii concepţiilor eretice ori demonstrării dogmelor religioase.

Succesorii lui Aristotel (Teofrast 370 – 280 î.e.n) dezvoltă mai departe teoria silogismului. Un rol important îi aparţine marelui medic şi anatomist grec Galen din Pergam (129 – 199), care fundamentează ideea despre cele patru umori, dereglarea căror duce la apariţia bolilor. El formulează a patra figură a silogismului.

Logica modernă îşi trage provinenţa sa încă de pe timpul lui F.Bacon şi R.Descartes. F.Bacon în celebra sa operă “Noul organon” neagă silogistica scolastică ca inutilă pentru ştiinţă şi fundamenteză logica inductivă ca ceva nou şi contrar logicii deductive a lui Aristotel. F.Bacon considera, că obiectul cercetării ştiinţifice este natura. Izvorul cunoştinţelor este senzaţiile. Ştiinţa este o activitate experimentală şi constă în aplicarea metodei raţionale la datele senzoriale. Inducţia, analiza, compararea, observaţia, experimentul sunt condiţii necesare a metodei raţionale.