Al doilea tip de tumefiere – tumefierea de amplitudine înaltă, apare ca rezultat al creşterii permeabilităţii membranei interne a mitocondriilor. Consecinţa acestui proces este nivelarea şi fragmentarea cristelor mitocondriale. Tumefierea de amplitudine înaltă poate fi corectată prin creşterea nivelului de ATP şi a concentraţiei de magneziu. Alterarea membranei externe a mitocondriilor este un proces ireversibil, însoţit de pierderea granulelor matricei. Etapa finală e caracterizată prin distrugerea membranelor interne şi externe ale mitocondriilor, formarea pe membrana internă a precipitatelor de fosfat de calciu, ce contribuie la calcificarea ireversibilă a mitocondriilor. Deformarea cristelor mitocondriale cu micşorarea numărului acestora atestă o activitate funcţională joasă a mitocondriilor, în timp ce creşterea numărului de criste denotă intensificarea energogenezei conform necesităţilor celulei. Paralel cu modificările cantitative şi calitative ale cristelor mitocondriale se determină modificări structurale ale granulelor matricei mitocondriale. Aceste granule cu diametrul de la 20 la 50 nm acumulează cationi bivalenţi. Matricea granulelor e formată din proteine, lipide, ioni de potasiu, magneziu, fosfor. Creşterea volumului granulelor se determină în celulele ce conţin în exces ioni de calciu. Hipertrofia granulelor poate fi depistată în ischemia miocardului, în hepatocite la intoxicaţii cu CCl4, în celulele musculare în caz de tetanos. Micşorarea numărului de granule sau chiar lipsa acestora se constată în celulele tumorale, în epiteliocitele intestinale şi hepatocite supuse ischemiei. Creşterea numărului şi dimensiunilor mitocondriilor s-a depistat în celulele tumorale, în celulele ţesuturilor hipertrofiate şi în inflamaţii, în glandulocitele tiroidei, paratiroidelor, glandelor mamare, glandelor salivare şi bronhiale.
O dereglare funcţională a mitocondriilor comună pentru toate leziunile descrise este decuplarea oxidării şi a fosforilării oxidative.
Cristele mitocondriale conţin ATP-sintetază, care cuplează oxidarea substanţelor în ciclul Krebs şi fosforilarea ADP-ului până la ATP. În urma cuplării acestor procese energia eliberată în procesul oxidării este stocată în legăturile macroerge ale ATP-ului. Ulterior energia eliberată din ATP poate fi folosită pentru realizarea funcţiilor celulare multiple. Procesul de fosforilare oxidativă din mitocondrii posedă un randament energetic mai mare comparativ cu procesul de glicoliză anaerobă din citozol. Astfel, dintr-o moleculă de glucoză în primul caz se formează 38 molecule de ATP, iar în al doilea doar 2 molecule.
Sunt cunoscuţi numeroşi factori ca 2,4-dinitrofenolul, dicumarolul, bilirubina, care pot decupla oxidarea de fosforilare cu eliberarea energiei sub formă de căldură. Decuplarea acestor procese conduce la diminuarea sintezei de ATP şi penuria energetică a celulei, ceea ce alterează procesele energodependente atât în insăşi mitocondrii, cât şi în alte structuri celulare (pompele ionice din plasmolemă ş.a.). Astfel, consecutiv decuplării proceselor de oxidare şi fosforilare mitocondriile îşi pierd capacitatea de a acumula ionii de calciu şi potasiu, ceea ce micşorează potenţialul transmembranar, provoacă ieşirea ionilor de Ca2+ din mitocondrii, spargerea electrică a membranei mitocondriale sub acţiunea propriului potenţial. Conform viziunii contemporane, anume alterarea mitocondriilor prezintă un factor decisiv în dezvoltarea proceselor patologice celulare ireversibile.
Penuria energetică a celulei drept consecinţă a leziunilor mitocondriale afectează pompele ionice de Na+ şi K+, ceea ce anihilează gradientul ionic, gradientul electric cu depolarizarea membranei citoplasmatice şi mitocondriale. Menţinerea gradientelor de Ca++ este datorată activităţii canalelor de Ca++ potenţial dependente şi a pompelor ionice – Ca++ – ATP-aza de pe membrana citoplasmatică, care expulzează Ca++ din celulă în exterior, Ca++ – ATP-aza din membrana reticulului citoplasmatic, care recaptează ionii de Ca din citoplasmă şi îi înmagazinează în interiorul reticulului şi în pompa similară de pe membrana mitocondriilor. Consecinţă a leziunilor mitocondriale este anihilarea gradientului de Ca++ mitocondrii-hialoplasmă şi mărirea concentraţiei acestui ion în hialoplasmă. Concentraţia sporită de calciu în hialoplasmă are mai multe consecinţe: persistenţa contracţiei miofibrilelor, activarea proteazelor lizozomale, a ATP-azelor, endonucleazelor, fosfolipazelor.
6.5. Leziunile lizozomilor
Lizozomii sunt organite veziculare, formate în aparatul Golgi şi dispersate în toată citoplasma. Lizozomii reprezintă un sistem digestiv intracelular, ce conferă celulei posibilitatea de a digera diferite particule străine. În lizozomi s-au depistat peste 50 hidrolaze acide (catepsine, ribonucleaze, hialuronidaza, fosfataza acidă), fosfataza alcalină, iar principalele substanţe pe care le digeră sunt proteinele, acizii nucleici, mucopolizaharidele, lipidele şi glicogenul.
Manifestare a leziunilor lizozomale este tumefierea şi destabilizarea membranelor lizozomale.
În mod normal membrana lizozomală împiedică contactul enzimelor din interiorul lizozomilor cu elementele din citoplasmă, şi astfel sunt evitate procesele autolitice eventuale. Destabilizarea sau chiar ruperea membranei lizozomale conduce la ieşirea hidrolazelor în citosol, la hidroliza compuşilor organici din hialoplasmă şi a organitelor celulare şi, în final, la autodegradarea, autoliza celulei.
Tumefierea şi destabilizarea membranelor lizozomale cu creşterea permeabilităţii acestora sunt provocate de hipoxie, acidoză, peroxidarea lipidelor membranare şi se instalează la acţiunea radiaţiei ionizante, a endotoxinelor bacteriene în toate tipurile de şoc, hipovitaminoze, hipervitaminoza A. Consecinţă a lezării lizozomilor este ieşirea hidrolazelor lizozomale în hialoplasmă cu degradarea substratelor specifice, inclusiv a proteinelor, cu iniţierea proceselor autolitice intracelulare, care conduc la dezintegrarea celulei. Totodată enzimele lizozomale ies din citoplasma celulelor afectate în spaţiul intercelular, pătrund în mediul intern, inclusiv şi în sânge (enzimemia) cu dezintegrarea structurilor distanţate de focarul afecţiunii celulare primare.
Dostları ilə paylaş: |