Între leziunile locale şi cele generale se instalează anumite corelaţii dialectice.
Pe parcursul bolii indiferent de nivelul leziunilor (atomar, molecular, subcelular, celular), de debutul bolii (cu leziuni localizate sau generalizate) are loc o îmbinare de leziuni locale şi generale prin generalizarea modificărilor locale şi localizarea modificărilor generale. În acest context orice boală reprezintă un ansamblu de modificări locale şi generale.
La acţiunea locală a factorului nociv iniţial are loc afectarea structurilor din zona de acţiune a acestuia, însă ulterior apar leziuni situate în afara zonei supuse acţiunii patogene. Astfel de fenomen se numeşte generalizarea procesului local.
Căile şi mecanismele generalizării procesului patologic sunt următoarele:
a) mecanismul neurogen: leziunile primare locale prin intermediul sistemului nervos (receptori, căi aferente, centri nervoşi, căi eferente) iniţiază diferite reflexe animale şi vegetative cu reacţii din partea organelor efectoare, care nu au fost nemijlocit lezate de factorul patogen; o altă cale neurogenă este transportul axonal neuronal al toxinelor (tetanos) sau al infectului (rabia) spre sistemul nervos central cu generalizarea efectelor patologice;
b) mecanismul hematogen – diseminarea toxinelor, germenilor patogeni cu torentul sanguin din zona afectată primar în organele distanţate şi implicarea acestora în procesul patologic, care devine astfel general (de ex., toxemia, septicemia ş.a.);
c) mecanismul limfogen – vehicularea cu torentul limfatic a toxinelor, germenilor patogeni, celulelor blastomotoase din focarul local primar în organele distanţate de acesta cu apariţia focarelor secundare multiple (de ex., metastazarea procesului septic, a tumorilor maligne);
d) generalizarea prin continuitate – răspândirea procesului patologic din focarul primar spre structurile limitrofe prin contact direct (de ex., procesul inflamator purulent localizat în ficat poate afecta prin contact direct diafragma, iar mai apoi şi plămânul);
e) mecanismul funcţional – abolirea funcţiei unui organ afectat izolat induce dereglări în alte organe dependente de această funcţie ( de ex., subalimentaţia organismului cu oxigen din cauza afecţiunii plămânului induce modificări hipoxice în toate organele consumatoare de oxigen).
În cazul acţiunii vaste a factorului patogen, care cuprinde în egală măsură şi intensitate organismul întreg, nu toate structurile organismului sunt afectate în acelaşi grad: unele organe sunt afectate într-o măsură mai mare comparativ cu celelalte. Afectarea preferenţială a unor structuri la acţiunea generalizată a factorului nociv poartă denumirea de localizarea procesului patologic.
Căile şi mecanismele de localizare sunt următoarele:
a) localizarea ca rezultat al sensibilităţii diferite a structurilor organismului la acţiunea nocivă a factorului patogen (vulnerabilitatea diferită). Astfel, la acţiunea razelor ionizante asupra întregului organism cele mai vulnerabile, şi respectiv cele mai lezate, sunt ţesuturile cu o activitate mitotică înaltă (de ex., organele hematopoietice, epiteliul intestinal, epiteliul germinativ), din care cauză anume aici sunt localizate preponderent afecţiunile radiaţionale; la acţiunea generală a hipoxiei atmosferice cei mai vulnerabili sunt neuronii corticali, ceea ce şi provoacă moartea acestora înaintea altor celule;
b) localizarea prin excreţia de către anumite organe a unor toxine exogene şi acumularea acestora până la concentraţii nocive – astfel are loc lezarea preponderentă a rinichilor în intoxicaţiile generale cu mercur, a tractului digestiv în intoxicaţia cu plumb;
c) localizarea prin mecanismul tropismului – o afinitate specifică a factorului patogen faţa de diferite structuri, mediată de prezenţa receptorilor specifici factorului patogen (sensibilitatea SNC şi a organelor inervate la acţiunea mediatorilor respectivi, sensibilitatea organelor-ţintă la acţiunea hormonilor), a antigenelor (sensibilitatea celulelor depozitare de anticorpi la acţiunea antigenelor în anafilaxie ş.a.), prin microecologie favorabilă (de ex., bila reprezintă un mediu nutritiv selectiv pentru salmonele).
Or, indiferent de debutul procesului patologic (local sau general), boala reprezintă o îmbinare inseparabilă de leziuni locale şi generale. În această viziune boala este un proces general, însă cu o localizare predominantă într-o structură sau alta.
Importanţa pragmatică a postulatului despre relaţiile dintre procesele locale şi cele generale constă în formularea strategiei terapeutice. Astfel, în fiecare boală medicul aplică atât procedee terapeutice topice, orientate spre lichidarea fenomenelor locale, cât şi terapie generală, orientată spre lichidarea fenomenelor patologice generale din organism.
E. În funcţie de caracterul predominant al leziunilor:
a) modificări structurale;
b) dereglări funcţionale.
Interrelaţiile dintre modificările structurale şi dereglările funcţionale poartă un caracter dialectic.
Structura şi funcţia sunt două categorii dialectice cuplate, derivate de la formă şi conţinut. Interpretarea incorectă a acestor două categorii conduce la colizii conceptuale, iniţiate de întrebarea incorectă: Ce este primordial în boală – leziunile structurale sau modificările funcţionale? Raportul dintre leziunile structurale şi dereglările funcţionale observate în diferite boli nu este totdeauna egal, ceea ce a permis evidenţierea unor boli “organice” cu predominarea aparentă a leziunilor structurale şi a bolilor «funcţionale», în care predomină dereglările funcţionale, în timp ce leziunile structurale aparent lipsesc. De menţionat că o dată cu aprofundarea cunoştinţelor noastre despre structura materiei, cu aprofundarea nivelului de studiere a materiei vii, tot mai mult se estompează demarcarea dintre structură şi funcţie, pentru ca la nivelul molecular să dispară completamente, moleculele fiind concomitent şi structură şi funcţie (de ex., proteinele din componenţa membranelor celulare sunt concomitent şi structură de barieră, şi elemente funcţionale). Păstrarea până în prezent a divizării bolilor în «organice» şi «funcţionale» poate fi justificată doar de pe poziţii pragmatice în funcţie de faptul cu ce metode diagnostice pot fi depistate mai uşor – prin înregistrarea sau vizualizarea defectelor structurale (de ex., ulcerul gastric) sau prin înregistrarea dereglărilor funcţionale (de ex., neurozele).
În viziunea dialectică boala este o combinaţie inseparabilă de leziuni structurale şi de dereglări funcţionale.
De regulă, în majoritatea bolilor gradul dereglărilor funcţionale corespunde gradului leziunilor structurale (de ex., intensitatea dereglărilor funcţionale în hemoragie este proporţională cu masa sângelui pierdut). În unele cazuri acest raport este dezechilibrat. Astfel, în unele boli leziunilor structurale vaste nu le corespund dereglări funcţionale de aceeaşi anvergură, ceea ce se explică prin excesivitatea biologică a unor structuri (de ex., lipsa unui rinichi nu se manifestă prin dereglări funcţionale). Pe de altă parte, se întâlnesc patologii, în care leziunile structurale foarte limitate (cu dimensiuni de milimetri) conduc la dereglări funcţionale severe, chiar şi la moarte, ceea ce depinde de importanţa vitală a acestor structuri (de exemplu, centrul respirator, sistemul conductor al inimii).
Or, în orice boală pot fi depistate concomitent modificări de structură şi dereglări funcţionale, deşi raportul dintre acestea nu totdeauna este proporţional. Din acest postulat urmează tactica terapeutică, care va consta în aplicarea terapiei combinate – orientată spre reparaţia defectelor structurale şi redresarea funcţiilor perturbate.
Momentul declanşator al bolii este acţiunea nocivă a factorului patogen, care provoacă leziuni – modificări de structură şi dereglări funcţionale. Astfel, rolul factorului nociv este absolut indispensabil şi decisiv în declanşarea bolii.
În evoluţia ulterioară a bolii deja apărute factorul etiologic joacă rol diferit.
În unele cazuri factorul etiologic are rol determinant pe tot parcursul bolii, iar mecanismul dezvoltării bolii este în întregime, de la început şi până la sfârşit, susţinut de factorul etiologic. La fel şi toate manifestările bolii sunt condiţionate de prezenţa şi acţiunea perpetuă a cauzei provocatoare; respectiv, înlăturarea acesteia duce la dispariţia manifestărilor bolii, deci boala se întrerupe ( de ex., în infecţiile acute, intoxicaţiile acute);
În a doua categorie de boli factorul etiologic are rol variabil de la decisiv în debutul bolii şi în acutizările (recidivele) bolilor cronice şi până la indiferent în perioada de remisie clinică (de ex., în infecţiile cronice specifice, cum ar fi tuberculoza, factorul cauzal – micobacteria, are rol decisiv la iniţierea bolii, însă persistă în organism şi după convalescenţă fără activitate aparentă, devenind iarăşi decisiv în recidivele tuberculozei).
Există a treia categorie de boli, în care factorul cauzal joacă rol de impuls, fiind necesar doar în faza iniţială de declanşare a leziunilor primare, iar ulterior boala se dezvoltă în virtutea mecanismelor patogenetice intrinsece. De ex., în traumele mecanice, termice, radiaţionale cauza acţionează un timp foarte scurt, pe când ulterior boala decurge îndelungat în lipsa cauzei declanşatoare. Aceste mecanisme imanente sunt prezente în toate bolile, însă în cazurile discutate aici ele se manifestă cel mai elocvent.
Cunoaşterea rolului concret al factorului etiologic în evoluţia fiecărei boli permite aplicarea corectă a terapiei etiotrope (specifice, cauzale) în cazurile, când factorul etiologic joacă rol decisiv şi în anularea terapiei etiotrope cu accent pe terapia patogenetică atunci, când rolul factorului etiologic diminuează.
3.2. Rolul factorilor patogenetici în evoluţia bolii. Interrelaţiile de cauză şi efect în evoluţia bolii. Veriga principală a patogeniei. Cercul vicios
Efectele provocate de acţiunea factorului patogen şi totalitatea de efecte secundare se numesc factori patogenetici, care menţin evoluţia bolii.
Mecanismele principale, care menţin dezvoltarea bolii odată declanşate, sunt factori patogenetici. Între factorii patogenetici se stabilesc relaţii dialectice de cauză şi efect prin transformarea succesivă şi repetată a fenomenelor din efect în cauză. Pe parcursul bolii acest fenomen se produce după cum urmează. Cauza provocatoare (prima cauză, cauza de gradul I), acţionând asupra organismului provoacă efecte în formă de leziuni, care pot fi calificate ca factori patogenetici de gradul I. La rândul lor, factorii patogenetici de gradul I devin cauze de gradul II, provocând consecinţe noi – factori patogenetici de gradul II; acestea din urmă se transformă în cauze de gradul III, rezultând efecte de gradul III etc. Astfel, se formează un lanţ lung şi ramificat de factori patogenetici, legaţi prin relaţiile de cauză şi efect care şi este forţa motrică de dezvoltare a bolii. Efectul primar cauzat de acţiunea cauzei provocatoare reprezintă leziunile primare, pe când efectele ulterioare reprezintă leziunile secundare. În majoritatea cazurilor volumul leziunilor secundare depăşeşte volumul celor primare.
Astfel, patogenia oricărei boli reprezintă un lanţ patogenetic format din numeroase verigi, constituite dintr-un cuplu de procese patogenetice, dintre care unul este cauza şi altul – efectul, pentru ca ulterior cel ce a fost efectul să se transforme în cauză ş.a. De exemplu, în hemoragie unul din multiplele lanţuri patogenetice de cauze şi efecte legate consecutiv este anemia – hipoxemia – hipoxia miocardului – diminuarea contractibilităţii – micşorarea debitului cardiac – hipoperfuzia organelor – leziuni celulare – însuficienţa organelor.
În patogenia şi evoluţia bolii nu toate verigile lanţului de cauze-efecte joacă rol echivalent. La analiza patogeniei majorităţii bolilor s-a constatat că în fiecare boala există un cuplu de procese patogenetice numit veriga principală, de care depinde menţinerea întregului lanţ şi la înlăturarea căreia întregul lanţ se dezintegrează, iar evoluţia bolii se întrerupe.
Importanţa pragmatică a acestui postulat constă în faptul că pentru stoparea evoluţiei bolii nu este necesar, dar nici posibil de a înlătura toate fenomenele patologice, ci este suficient doar de a anihila veriga principală pentru ca tot lanţul patogenetic să se destrame. De exemplu, în hemoragie veriga principală, care iniţiază multiplele procese patologice (hipoxia creierului cu comă, hipoxia miocardului cu insuficienţă cardiacă, hipoxia rinichilor cu insuficienţă renală ş.a.), este anemia posthemoragică, iar anihilarea verigii principale prin transfuzie de sânge înlătură concomitent procesele patologice din toate organele.
Pe parcursul evoluţiei clinice a majorităţii bolilor cronice, cu evoluţie îndelungată periodizată apar şi se înlocuiesc unele pe altele în mod succesiv mai multe verigi esenţiale, care capătă o importanţă dominantă în anumite perioade evolutive ale bolii. Aceste procese se numesc veriga dominantă a patogeniei. Sarcina medicului este de a urmări succesiunea verigilor dominante şi de a depista la timp trecerea unei perioade a bolii în alta, pentru a aplica adecvat terapia patogenetică, orientată spre lichidarea verigii dominante. Astfel, în evoluţia bolii arşilor se pot evidenţia distinctiv perioadele şocului combustional, a toxemiei, bacteriemiei, care au diferite verigi patogenetice dominante şi necesită terapie patogenetică specifică acestora.
Spre deosebire de terapia etiotropă, axată pe factorul cauzal şi condiţiile nefavorabile, terapia patogenetică vizează limitarea sau înlăturarea factorilor patogenetici.
Dezvoltarea şi ramificarea lanţului patogenetic poate conduce la apariţia unor fenomene, care au un efect similar cu acţiunea primei cauze – în acest caz lanţul patogenetic se închide, transformându-se în cerc. Particularitatea acestui cerc constă în faptul că ultimul efect din lanţ amplifică leziunile provocate de prima cauză şi astfel are loc o reverberaţie perpetuă a lanţului patogenetic, însă cu fiecare repetare a acestuia leziunile se aprofundează. Or, are loc o escaladare a leziunilor în formă de spirală în direcţia ascensiunii leziunilor, care conduce la atingerea unui grad incompatibil cu viaţa.
Semnificativ este faptul că organismul nu poate de sine stătător să întrerupă evoluţia acestor fenomene patologice, din care cauză un atare cerc patogenetic este numit cerc vicios. Or, cercul vicios este lanţul patogenetic închis de cauze şi efecte, în care ultimul efect are o acţiune similară cu prima cauză. De exemplu, la acţiunea generală a temperaturilor scăzute are loc diminuarea proceselor catabolice şi consecutiv micşorarea termogenezei; or, încetinirea proceselor catabolice are acelaşi efect ca şi acţiunea primei cauze – micşorarea temperaturii corpului. Astfel de cercuri vicioase se întâlnesc în fiecare boală, iar sarcina medicului constă în depistarea şi întreruperea acestora prin intervenţii terapeutice.
3.3. Rolul reactivităţii organismului în apariţia şi evoluţia bolii
Legităţile descrise mai sus constituie principalele mecanisme de apariţie şi evoluţie a fenomenelor patologice ale bolii – a leziunilor manifestate prin modificări structurale şi dereglări funcţionale. Boala însă nu constă doar din fenomene patologice, iar organismul nu este un corp mort areactiv. Chiar şi în lumea materiei moarte orice acţiune suscită o reacţie.
Materia vie este dotată suplimentar cu facultatea de reactivitate – capacitatea de a răspunde la orice acţiune din mediul extern sau intern, inclusiv şi la leziunile provocate de acţiunea factorilor nocivi, prin modificarea adecvată a structurii şi funcţiei conform acţiunii excitantului. Or, la acţiunea lezantă a factorului nociv organismul răspunde cu diferite reacţii, predominant cu caracter biologic benefic. Reactivitatea organismului se manifestă prin reacţii – acte elementare ale organismului suscitate atât de acţiunea factorilor patogeni, cât şi de cei fiziologici. În acest context boala nu este numai rezultatul acţiunii factorului nociv, ci rezultanta interacţiunii factorului nociv cu organismul viu reactiv şi include în componenţa sa atât fenomene patologice distructive, cât şi fenomene fiziologice orientate spre restabilirea homeostaziei dereglate. Importanţa pragmatică a acestui postulat constă în faptul că strategia terapeutică a medicului va consta atât în limitarea acţiunii lezante a factorului patogen, cât şi concomitent în susţinerea şi amplificarea reacţiilor fiziologice de restabilire a homeostaziei.
În plan biologic reactivitatea diferă în funcţie de specia biologică (reactivitatea de specie), în funcţie de particularităţile de rasă şi etnie (reactivitatea de grup sau rasă), de particularităţile individuale (reactivitate de sex, vârstă ş.a.). Aceste criterii de clasificare au o mare importanţă practică, deoarece medicul va ţine permanent seama de parametrii normali ai reactivităţii individuale a pacientului concret (rasa acestuia, sexul, vârsta, ereditatea ş.a.).
Facultatea de a reacţiona o posedă nu numai organismele integre, ci, de asemenea, şi moleculele, organitele celulare, celulele, ţesuturile, organele şi sistemele organismului pluricelular, fapt ce permite de a vorbi despre reactivitatea în plan larg biologic ierarhizată la diferite niveluri de organizare a organismului. Pentru uz medical pragmatic noţiunea de reactivitate se utilizează în sens de reactivitate a organismului, privită ca o totalitate dialectică a reactivităţii tuturor componenţilor ierarhici ai organismului – celule, ţesuturi, organe, sisteme.
Esenţa general biologică a reactivităţii este conservarea homeostaziei biochimice, structurale, funcţionale şi psihice proprii speciei biologice şi individului în condiţiile variabile ale mediului ambiant. Reacţionând în mod adecvat la acţiunile perturbante, organismul corectează modificările produse de acestea şi îşi păstrează integritatea şi homeostazia sa structurală şi funcţională, homeostazia mediului intern. Astfel reactivitatea se traduce prin rezistenţa de specie şi individuală – capacitatea de a rezista la presingul mediului şi de a-şi păstra identitatea sa biologică. Or, în cuplul categoriilor dialectice reactivitate – rezistenţă, primatul aparţine rezistenţei. Anume rezistenţa este scopul major biologic, în timp ce reactivitatea este mijlocul de atingere a acestui scop.
După cum s-a menţionat mai sus capacitatea de a reacţiona la modificările mediului este proprie tuturor structurilor organismului la toate nivelurile de organizare. Astfel, unele molecule complexe îşi modifică proprietăţile sale în funcţie de modificările mediului. De ex., afinitatea hemoglobinei faţă de oxigen se modifică în funcţie de concentraţia oxigenului şi a dioxidului de carbon, de valoarea pH, de temperatură, aceasta exprimându-se prin curba de disociere a oxihemoglobinei. La fel şi activitatea enzimelor digestive depinde de reacţia mediului.
Organitele celulare răspund la diferiţi stimulenţi prin replicarea ADN din nucleu, intensificarea sintezei proteinelor în ribozomi, modificarea raportului dintre procesele oxidative şi de fosforilare în mitocondrii, generarea de către lizozomi a oxigenului atomar şi a halogenaţilor, inducţia sintezei sau activarea diferitelor enzime.
Exemple de reactivitate celulară pot servi reacţiile celulare elementare aşa ca multiplicarea, excitaţia, secreţia, excreţia, contracţia, fagocitoza, apoptoza, modificările vitezei de regenerare a ţesuturilor, a respiraţiei celulare ş.a.
Reactivitatea tisulară se manifestă prin reacţii complexe la nivel de ţesut: hipo- şi hiperplazie, hipo- şi hipertrofie.
La nivel de organ reactivitatea se manifestă prin modificarea funcţiei specifice, a troficei, metabolismului, circulaţiei sanguine ş.a.
Reactivitatea sistemelor este suscitată de modificarea parametrilor intrinseci proprii sistemului sau de stimulenţii extrinseci parveniţi din alt sistem sau din mediul ambiant. Vectorul reacţiilor sistemice este dirijat spre menţinerea homeostaziei sistemului şi a organismului. De ex., homeostazia presiunii sanguine arteriale este menţinută prin reacţii din partea vaselor şi a cordului atât la modificarea funcţiei acestor structuri, cât şi la solicitări parvenite din afara sistemului cardiovascular. Un alt sistem reactiv este sistemul imun, care reacţionează la contactul cu orice substanţă antigenică xenogenă prin reacţii imune specifice.
Reactivitatea organismului integru este determinată de reactivitatea tuturor nivelurilor de organizare şi este supusă obiectivelor majore ale organismului. Reactivitatea organismului se exprimă prin reacţii integrale complexe atât fiziologice (acte locomotorii, dobândirea hranei, reproducerea, autoconservarea) cât şi patologice (stres, şoc, boală).
Dispozitivele reactivităţii includ mai multe structuri cu funcţii diferite: dispozitivele de recepţie a acţiunii excitanţilor şi de percepţie a modificărilor parametrilor homeostatici, comparatorul, care compară valoarea parametrilor actuali cu cea normativă, păstrată în memorie genetică, aparatul, care elaborează comanda de răspuns şi aparatul, care efectuează răspunsul.
În funcţie de semnificaţia şi intensitatea reacţiilor reactivitatea poate avea caracter fiziologic sau patologic.
Reactivitatea fiziologică a organismului este adecvată calităţii şi intensităţii excitantului şi vizează păstrarea homeostaziei. În cazul, în care reacţia nu corespunde criteriilor calitative şi cantitative ale excitantului (este excesivă sau insuficientă în raport cu intensitatea excitantului, nu are caracter adaptativ) e vorba despre reactivitate patologică. În linii generale reacţia patologică se caracterizează prin trei neadecvatităţi: neadecvatitatea calitativă, cantitativă şi individuală.
Coerenţa calitativă a reacţiilor şi excitantului constă în faptul că reacţia suscitată de excitant este orientată spre lichidarea consecinţelor antihomeostatice survenite de pe urma acţiunii acestuia.
Coerenţa cantitativă este corespunderea intensităţii reacţiei organismului şi volumului dishomeostaziei produse de excitant. O atare reactivitate, intensitatea căreia corespunde volumului dishomeostaziei şi care poartă un caracter adaptativ este denumită normoergie. Parametrii reactivităţii normoergice sunt stabiliţi prin studii populaţionale, ţinând cont de rasă, sex, vârstă, constituţie şi sunt declaraţi normative pentru majoritatea reprezentanţilor păturilor omogene ale populaţiei. Reactivitatea cu atare caracter este echivalentă cu rezistenţa organismului, prin urmare cu capacitatea de a-şi păstra homeostazia.
La unele persoane se înregistrează reactivitatea, care fie că depăşeşte diapazonul normoergiei şi este denumită hiperergie, fie că se află sub limitele normei – hipoergie. De regulă, nivelul reactivităţii corespunde cu cel al rezistenţei şi astfel normoergia corespunde rezistenţei optime, în timp ce mărirea sau micşorarea reactivităţii sunt însoţite de mărirea sau micşorarea rezistenţei. De exemplu, intensitatea răspunsului imun măsurată prin titrul anticorpilor este totodată şi măsura rezistenţei. Excepţii din această regulă constituie cazurile, în care hiperergia este însoţită de micşorarea rezistenţei, devenind ea singură cauză a leziunilor (de ex., în reacţiile alergice cu reactivitate exagerată şi rezistenţă nulă), iar hipoergia este manifestarea măririi rezistenţei organismului (de ex., la persoanele imunizate lipseşte reacţia la inocularea factorului infecţios respectiv) însă rezistenţa este maximă.
Pornind de la aceste premise, sarcina medicului vis-a-vis de deviaţiile reactivităţii (diminuarea sau intensificarea excesivă) constă în ajustarea reactivităţii până la intensitatea normativă caracteristică omului – reactivitatea exagerată va fi atenuată, iar reactivitatea insuficientă va fi stimulată. În prezent medicina practică posedă atare posibilităţi, de exemplu prin remedii imunostimulatoare sau imunosupresive, factori proinflamatori sau antiinflamatori, remedii pirogene sau antipiretice ş.a.
Reactivitatea fiziologică se manifestă prin reacţii fiziologice – reacţii adecvate calitativ şi cantitativ excitantului şi orientate spre menţinerea sau restabilirea homeostaziei, dezechilibrate de acţiunea factorilor nocivi. De subliniat că reacţiile fiziologice sunt declanşate atât de acţiunea excitanţilor fiziologici, cât şi de acţiunea factorilor nocivi, criteriul principal de calificare a reacţiilor fiziologice fiind tendinţa de restabilire a homeostaziei.
În contextul expunerii conceptului de boală ne vom opri doar la reacţiile fiziologice declanşate de leziunile provocate de factorul nociv. În funcţie de esenţa lor biologică, toate reacţiile fiziologice ale organismului ca răspuns la leziunile provocate de factorul nociv se sistematizează în următoarele categorii.
A. Reacţii adaptative, prin intermediul cărora organismul sănătos se adaptează la condiţiile noi de existenţă, diferite de cele precedente. Reacţiile de adaptare servesc la păstrarea homeostaziei organismului. Diapazonul intensităţii şi durata acţiunii factorilor, în care organismul îşi mai păstrează homeostazia, constituie capacitatea de adaptare – adaptabilitatea organismului. Adaptabilitatea este o funcţie atât a caracterelor biologice, de specie, cât şi a caracterelor individuale – de sex, vârstă, constituţie ş.a. Astfel adaptabilitatea este o capacitate individuală şi esenţială în definiţia sănătăţii.
B. Reacţii protective, prin intermediul cărora organismul se apără de acţiunea eventual nocivă a factorilor patogeni. Aceste reacţii se efectuează prin:
a) bariere, care împiedică contactul organismului cu factorul nociv şi pătrunderea acestuia în mediul intern (bariere mecanice preformate – pielea, mucoasele, bariere chimice – secreţiile pielii, glandelor digestive, bariere imune locale – lizozim, anticorpi secretorii din componenţa secreţiilor mucoaselor ş.a.);
b) atenuarea acţiunii factorului patogen deja pătruns în mediul intern (sistemele tampon, organele imunităţii, detoxicarea în ficat ş.a.);
c) eliminarea factorului patogen pătruns în organism (organele excretorii, exhalarea prin plămâni, strănutul, tusea, voma, diareea ş.a.);
d) formarea de novo de bariere, care limitează contactul organismului cu factorul patogen (incapsulaţia, granulaţia, petrificaţia focarului inflamator).
-
Reacţii compensatorii, prin intermediul cărora organismul compensează defectele de structură şi deficitul de funcţie a unor organe prin surplusul de funcţie (şi structură) al altor organe sinergiste, care primordial nu au fost lezate. Reacţiile compensatorii se pot manifesta:
a) la nivel subcelular (leziunea mitocondriilor duce la amplificarea funcţiei organitelor rămase intacte); la nivel tisular (micşorarea numărului celulelor duce la amplificarea funcţiilor celulelor rămase intacte);
b) la nivel de organ (abolirea unuia din organele pereche duce la hiperfuncţia celui rămas intact), la nivel de sistem (insuficienţa cardiacă conduce la spasmul arteriolelor periferice);
c) la nivelul organismului (deficienţa de eritrocite în hemoragie prin intermediul penuriei de oxigen duce la activizarea ventilaţiei pulmonare).
Esenţa biologică a reacţiilor compensatorii de orice nivel este păstrarea homeostaziei structurale şi funcţionale a organismului.
D. Reacţii reparative, prin intermediul cărora organismul restabileşte deficitul de structură şi funcţie instalate în urma acţiunii lezante a factorului patogen. Reacţiile reparative depind de nivelul leziunii şi se pot desfăşura la nivel molecular (autoreparaţia moleculelor lezate de ADN), subcelular (reparaţia organitelor celulare), la nivel tisular şi de organ. Esenţa reacţiilor reparative este restabilirea homeostaziei structurale şi funcţionale.
Or, totalitatea de reacţii ale organismului (adaptative, protective, compensatorii şi reparative) este orientată spre menţinerea homeostaziei organismului prin preîntâmpinarea acţiunii factorului patogen sau prin restabilirea homeostaziei structurale şi funcţionale a organismului dereglate de factorul patogen.
Spre deosebire de cele patru tipuri de reacţii fiziologice biologic rezonabile şi orientate spre menţinerea homeostaziei şi, în fine, spre autoconservarea individului, în unele cazuri pot evolua şi reacţii patologice.
Reacţia patologică este un act elementar al organismului suscitat atât de acţiunea factorilor patogeni, cât şi a celor fiziologici, dar care este neadecvată excitantului din punct de vedere calitativ (nu corespunde calităţii excitantului şi, prin urmare, nu are caracter homeostatic) şi cantitativ (nu corespunde intensităţii excitantului, fiind mai slabă sau mai pronunţată). Reacţiile patologice reprezintă un element distructiv în cadrul bolii.
În calificarea semnificaţiei biologice a reacţiilor organismului, de care va depinde intervenţia întreprinsă de medic, este necesar de a lua în considerare şi caracterul dialectic al reacţiilor fiziologice, din care rezultă unele colizii conceptuale.
Reacţiile fiziologice de asemenea pot antrena dereglări dishomeostatice (de ex., transpiraţia excesivă în hipertermie sau voma în caz de intoxicaţie alimentară pot antrena deshidratarea; hiperventilaţia pulmonară în hipoxie conduce la alcaloză respiratorie). Ulterior aceste consecinţe nefaste ale reacţiilor fiziologice vor necesita ele singure corecţie medicală.
Reacţiile organismului poartă caracter concret în fiecare caz: una şi aceeaşi reacţie a organismului întâlnită în diferite boli poate avea caracter fiziologic protectiv într-un caz şi patologic în alt caz (diareea în intoxicaţie alimentară are caracter protectiv, în timp ce aceeaşi diaree în holeră este pur patologică). Medicul va diferenţia caracterul acestei reacţii în ambele cazuri, deoarece tactica terapeutică va fi diametral opusă – stimularea diareei prin laxative în caz de intoxicaţie şi stoparea diareei în caz de holeră.
Reacţiile fiziologice poartă caracter ambiguu – una şi aceeaşi reacţie poate avea caracter adaptativ sau compensator (de ex., hiperventilaţia pulmonară la o persoană sănătoasă la altitudine montană moderată poartă un caracter adaptativ şi nu necesită intervenţii terapeutice, iar aceeaşi hiperventilaţie la bolnavii cardiaci la nivelul mării poartă un caracter compensator şi necesită intervenţia medicului).
Rezultanta finală a patogeniei este instalarea bolii. În contextul interrelaţiilor dintre factorul etiologic şi organism boala reprezintă o combinaţie inseparabilă de leziuni, orientate spre dezintegrarea organismului, şi de reacţii ale organismului, orientate spre menţinerea integrităţii. De raportul acestor două tendinţe va depinde apariţia sau neapariţia bolii, evoluţia acesteia spre convalescenţă sau spre moarte va depinde de raportul dintre caracterul şi volumul leziunilor şi caracterul şi intensitatea reacţiilor organismului. De menţionat că acest raport nu este o valoare absolută, ci relativă: consecinţele leziunilor sunt determinate nu numai de volumul acestora, ci şi de intensitatea reacţiilor organismului. Importanţa pragmatică a acestui postulat constă în faptul că pentru a dirija evoluţia bolii în direcţia convalescenţei este necesar ca medicul să menţină predominanţa reacţiilor organismului faţă de leziunile structurale şi dereglările funcţionale. Aceasta se poate efectua atât prin diminuarea acţiunii distructive a factorului patogen, cât şi prin stimularea reacţiilor fiziologice adaptative, protective, compensatorii şi reparative. De exemplu, în ulcerul gastric intervenţiile medicale urmăresc atât atenuarea acţiunilor ulcerogene (reducerea acidităţii gastrice), cât şi stimularea regenerării mucoasei stomacului.
Impulsul evoluţiei bolii îl constituie confruntarea a doi antipozi dialectici – a leziunii, orientate spre dezintegrarea organismului, şi a reacţiilor homeostatice, orientate spre conservarea integrităţii organismului.
Forţele motrice ale evoluţiei bolii sunt, pe de o parte, acumularea leziunilor în volum suficient pentru a transforma o calitate (organismul sănătos) în altă calitate (organism bolnav), iar pe de altă parte, acumularea reacţiilor homeostatice, care se împotrivesc acestei transformări sau ţin sa reîntoarcă organismul bolnav la calitatea precedentă – organism sănătos.
Vectorul evoluţiei bolii este negarea dublă: organismul sănătos – organismul bolnav – organismul însănătoşit sau în altă variantă: organismul sănătos – organismul bolnav – materie moartă. După cum se vede, în ambele cazuri rezoluţia bolii reprezintă o dublă negaţie – organismul însănătoşit neagă organismul de până la boală, iar organismul mort neagă organismul viu.
4. Nozologia generală
4.1. Noţiune de sănătate şi boală
Dostları ilə paylaş: |