Note de curs

CURS 5

7. Patogenitatea bacteriana – factori si mecanisme de patogenitate
(ANDREI ALEXANDRA MARINA-IULIANA, Grupa 1, an II 09. aprilie.2009)
INFECTIA

Organismul uman ca si cel animal este expus in permanenta la contactul cu microorganisme, unele saprofite si deci inofensive, iar altele patogene sau potential patogene. Spre deosebire de "contaminare" prin care se intelege doar simpla prezenta a microbilor in organism, infectia reprezinta conflictul care are loc intre agentul patogen, cu mijloacele lui de agresiune si organism cu posibilitatile lui de aparare. Infectia reprezinta deci totalitatea proceselor biologice care se desfasoara in organismul uman sau animal ca urmare a patrunderii si multiplicarii unor agenti infectiosi (bacterii, virusuri, ciuperci infectioase), in intimitatea tesuturilor. Asadar infectia reprezinta dupa conceptia moderna interactiunea dintre micro- si macroorganism. Intr-adevar pentru ca un proces infectios sa aiba loc, este necesar sa se realizeze unele conditii, atat din partea microorganismului cat si din partea organismului gazda.

A. Conditii care sunt legate de microorganism

1. Microorganismul trebuie sa fie patogen, deci capabil sa determine infectia;

2. Cantitatea de microorganisme contaminate trebuie sa fie suficienta pentru a initia procesul infectios;

3. Locul de patrundere in organism al agentului infectios "poarta de intrare" sa fie cea mai adecvata pentru specia de microorganisme contaminanta;

4. Calea de vehiculare a agentului infectios pana la tesutul sau organul in care se va fixa microorganismul sa fie usor accesibila.

1.Patogenitatea

Prin patogenitate se intelege capacitatea microorganismelor de a determina boala la o anumita specie gazda. Patogenitatea este considerata un caracter de specie, deoarece sunt unele microorganisme nepatogene din cauza incapacitatii lor de a se inmulti in organismul uman (agentii etiologici ai holerei gainilor) sau animal (gonococul) etc., in timp ce altele sunt intotdeauna patogene: salmonele, brucele, rickettsiil, virusurile. Patogenitatea este dependenta si de caracterul de parazitism in sensul ca de multe ori microorganismele patogene dezvolta pe seama umorilor si tesuturilor acestuia, unele din ele fiind chiar parazite intracelulare.

Exceptie face in acest caz bacilul botulinic, care desi prin el insasi nu este patogen, elaboreaza o toxina puternica care determina imbolnavire, chiar in absenta microbului.

Patogenitatea poate fi deci determinata de caracterul de:

a) virulenta al bacteriilor

b) toxinogeneza.

Unii microbi sunt patogeni numai prin virlenta lor (pneumococul) sau exclusiv prin elaborare de toxina (b.tetanic, botulinic etc.); dar numeroase bacterii actioneaza atat prin virulenta cat si prin factorii toxici elaborati in proportii variabile: agentii etiologici ai gangrenei gazoase, stafilococul, streptococul etc.

Alte bacterii isi manifesta caracterul de patogenitate atat prin virulenta, toxinogeneza cat si prin:

c) fenomene de sensibilizare: streptococ, b.Koch, enterobacteriaceae.

1. 
   Virulenta
   

Virulenta este capacitatea microorganismelor de a patrunde, a se adapta, inmulti si a invada tesuturile si umorile organismului. Aceasta definitie precizeaza relatia obligatorie dintre microorganismul parazit si gazda in determinarea bolii, precum si gradul de intensitate al procesului infectios.

Virulenta reprezinta o particularitate a tulpinii care a produs infectia, in cadrul aceleiasi specii putand exista tulpini mai putin virulente alaturi de tulpini cu o virulenta deosebita (de ex.: stafilococ, pneumococ etc.).

Asadar caracterul de virulenta nu este fix, el fiind conditionat de o serie de factori care tin de:

- structura microbului

- exoenzimele bacteriene (agresine).

Factorii dependenti de componenta microbiana

- Capsula. S-a observat ca pneumococul, prin excelenta virulent (deoarece actioneaza in organismele neimunizate, prin invazie si multiplicare rapida) poseda aceasta proprietate numai atunci cand este incapsulat.

Capsula pneumococului, substanta de natura polizaharidica, prezenta numai la tulpinile de tip S, reperzinta in acest caz factorul de virulenta si asigura intreaga patogenitate a acestui microb; fiind incapsulat, pneumococul se sustrage de obicei fenomenului de fagocitoza. Odata cu pierderea capsulei, formele R ale acestor bacterii devin nepatogene si totodata usor fagocitabile.

- Alte componente corpusculare. S-a demonstrat ca in structura peretelui bacteian al streptococului beta hemolitic grupa A se gaseste proteina M, responsabila de virulenta acestei bacterii.

Antigenul VI prezent la unele salmonele, este denumit antigen de invelis sau de "virulenta", deoarece prezenta lui confera tulpinii o virulenta deosebita.

Agresinele Sunt enzime elaborate de bacterii si eliminate in afara corpului lor, care actioneaza foarte diferit asupra tesuturilor organismului:

- hialuronidaza si colagenaza, care depolimerizeaza acidul hialuronic din tesutul conjunctiv intercelular;

- hemolizine, leucocidine, lecitinaze, capabile sa lizeze diverse celule;

- fibrinolizine care digera cheaguri sanguine;

- factori antifagocitari de ex.: coagulaza stafilococica etc.

Toate aceste enzime contribuie la persistenta si propagarea infectiei in tesuturi.

De asemenea varsta culturii are o deosebita importanta asupra virulentei. De exemplu: streptococul de grup A prezinta cea mai marcanta virulenta dupa 6 ore. Numeroase alte bacterii poseda virulenta maxima dupa 18-24 ore de cultivare. In general, culturile tinere (24 ore) sunt mai virulente decat cele batrane (48-72 ore).

Mobilitatea deosebita a unor bacterii influenteaza virulenta lor, usurand invazia tesuturilor din organismul parazitat. Astfel unele bacterii foarte mobile pot patrunde in organism chiar prin pielea intacta de ex.: leptospirele.

In unele situatii manifestarea viurlentei este dependenta de factori mult mai complexi. Asa este cazul unor specii microbiene denumite "potential patogene", constituenti ai florei normale a organismului, prezenti mai ales la nivelul mucoaselor. Desi aceste bacterii prezinta aceeasi structura si posibilitati de a se elabora agresine ca si tulpinile foarte patogene din aceeasi specie, ele sunt de obicei inofensive pentru organismul gazda. In anumite conditii insa, cand rezistenta generala a organismului este foarte scazuta si adesea adesea concomtent sub influenta unui tratament cu antibiotice la bolnav, se selecteaza din cadrul bacteriilor potential patogene, indivizi cu o virulenta deosebita, de obicei rezistenti la acel antibiotic sau la mai multe antibiotice. Aceste variante, cu virulenta marcata, devenind populatie dominanta, migreaza la nivelul sediului lor obisnuit, invadeaza mucoasele invecinate prin contiguitate (din aproape in aproape) sau patrund in intimitatea tesuturilor, determinand fenomenele de boala, uneori foarte severe. In mediul de spital aceste tulpini pot determina infectii cu caracter epidemic: "hospitalism".

Acest fenomen care a fost pus in evidenta ca o consecinta a terapiei cu antibiotice, reperzinta un exemplu semnificativ asupra posibilitatilor de modificare a virulentei (prin numar crescut de bacterii) demonstrand importanta in practica a tulpinilor "conditionat" sau "potential patogene".

Referitor la modificarea carecterului de virulenta s-a observat, ca in general, tulpinile la izolarea lor din organism sunt mai virulente, dar ca dupa cateva treceri pe medii de cultura, virulenta lor se poate atenua, uneori pana la disparitie, ca in cazul pneumococului, care pe medii artificiale isi pierde capsula.

S-a observat totodata ca trecerea tulpinii pe specii de animale rezistente diminua virulenta tulpinii, in timp ce pasajul pe animale sensibile dimpotriva, accentueaza acest caracter.

Anumiti factori fizici cum ar fi caldura, desicatia sau chimici ca bila, formolul etc. au fost folositi de multa vreme pentru obtinerea unor variante stabile cu virulenta atenuata utilizate penru prepararea de vaccinuri.

Aprecierea virulentei unei bacterii se exprima in doze limite mortale (DLM); aceasta reprezinta doza minima necesara, care inlocuita in anumite conditii omoara animalul sensibil fata de o anumita infectie. Cu cat microbul este mai virulent cu atat DLM-ul este reprezentat de un numar mai mic de bacterii si invers.

b. Toxinogeneza Unele bacterii isi exercita efectul patogen asupra organismului prin elaborarea unor otravuri puternice numite toxine pe care unii autori le denumesc si "antigene bacteriene solubile". Se diferentiaza doua feluri de toxine: exo- si endotoxine.

Exotoxinele sunt substante eliberate de celula vie in mediul exterior, fiind prezente si in filtratele microbiene. Din punct de vedere chimic, exotoxinele sunt proteine cu greutate moleculara mare, termolabile. Ele sunt deosebit de toxice, fiind active in cantitati foarte mici si exercita asupra organismului infectat o actiune strict specifica. Acest lucru a fost demonstart cu ajutorul toxinelor la animalele de experienta, la care fenomenele de boala cu aceleasi simptome, au putut fi reproduse in absenta microbului.

De asemenea specificitatea de actiune este manifestata si la om in sensul ca intoxicatia difterica, tetanica sau botulinica sunt complet diferite din punct de vedere clinic, datorita mecanismeleor de actiune particulare a fiecarei toxine in parte. Exotoxinele sunt cele mai puternice otravuri cunoscute (in deosebi cea botulinica) fiind elaborate mai ales de bacterii gram-pozitive: bacilul tetanic, difteric, botulinic, bacteriile gangrenei gazoase etc.

Exista si alte bacterii care pot elabora exotoxine, dar care poseda in acelasi timp si alti factori de patogenitate, de ex.: bacteridia carbunoasa, streptococii beta-hemolitici de grup A (eritrotoxina scarlatinoasa), stafilococii enterotoxici (enterotoxina), bacilul dizenteric Shiga (neuroenterotoxina), vibronul holeric etc.

Aprecierea gradului de toxicitate a unei toxine se face tot prin stabilirea DLM-ului, cantitatea de toxina care omoara cu leziuni specifice un animal sensibil, in conditii determinate. DL50 reprezinta cantitatea de toxina care omoara 50% din animalele sensibile, inoculate in aceleasi conditii.

Exotoxinele pot fi transformate in conditii speciale in anatoxine care sunt vaccinuri foarte eficiente si deosebit de antigenice, determinand in organism producerea de anticorpi specifici (antitoxine).

Endotoxinele sunt substante toxice, legate de constituientii celurari, care se pun in libertate prin moartea si autoliza bacteriana. Endotoxinele sunt prezente in special la bacterii gram-negative (salmolenele, shigele, brucele etc.) fiind situate de obicei in profunzimea peretelui bacterian, confundandu-se cu antigenul somatic 0, de natura glucido-lipido-polipeptidica, fiind ca si acest antigen termorezistente. Indiferent de specia bacteriana de la care provin, endotoxinele determina in organismul animalului sensibil o simptomatologie asemanatoare (febra, leucopenie, eruptii cutananate, soc). Endotoxinele sunt mai putin antigenice decat exotoxinele.

c. Factori de sensibilizare

Unele produse bacteriene complica evolutia infectiei prin fenomene de sensibilizare alergica ; sensibilizarea se produce in momentul in care in organism exista concomitent bacterii, antigene bacteriene sau autoantigene si anticorpi specifici sau celule specific sensibilizate, care formeaza complexe antigen-anticorp. Cand aceste complexe realizeaza in organism concentratii optime are loc alterearea diferitelor tesuturi, ca rezultat al sensibilizarii. Mecanismele de alterare tisulara locala sunt diferite, printre care si infiltratul monocitar specific, care apare tradiv fata de debutul infectiei.

Bacteriile care determina diferite tipuri de sensibilizare sunt: b.Koch, streptococii de grup A, treponama sifilisului, brucele, enterobacteriaceae. Astfel din cercetari recente rezulta ca rolul endotoxinelor bacteriilor intestinale in procesul infectios, ar consta din fenomene de sensibilizare care explica in mare parte simptomatologia clinica la bolnav, inclusiv socul endotoxinic.

2. Cantitatea necesara de microorganisme

Pentru ca sa se produca infectia, in afara de caracterul de patogenitate, o a doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca agentul infectios este aceea de a fi prezent in organism in cantitate suficienta. In unele infectii in care bacteriile sunt foarte virulente sau organismul este extrem de receptiv ca sa realizeze procesul infectios este suficient un numar foarte redus de microorganisme, de ex.: teoretic se admite ca un singur bacil Koch sau in orice caz un numar foarte redus, este capabil sa determine tuberculoza la cobai; acelasi lucru se admite pentru pneumococul incapsulat la specia sensibila, soarecele.

La om, este necesar un numar redus de bacterii foarte virulente ca sa reproduca: bruceloza, leptospiroza etc. in timp ce in alte cazuri este necesara o cantitate apreciabila de bacterii ca sa produca imbolnavirea de ex.: este necesar un numar foarte mare de bacterii tifici ca sa determine la om febra tifoida. La fel sunt necesare contacte repetate cu omul bolnav, pentru ca o persoana sa faca tuberculoza. Bineinteles ca in fiecare caz in parte, se suprapun anumiti factori care sunt dependenti atat de conditiile locale de la nivelul caii de patrundere in organism a bacteriei, cat si de starea de imunitate a organismului.

3. Poarta de intrare

In evolutia procesului infectios este foarte important locul de patrundere al bacteriei in organism, denumit si "poarta de intrare". Aceasta este uneori specifica, de exemplu: gonococul patrunde in organism numai pe cale genitala si mai rar pe cale conjunctivala, bacilul tific patrunde pe cale digestiva, virusul rabic prin sediul muscaturii animalului infectat. Alte bacterii pot determina infectia patrunzand in organism pe cai foarte diferite: respiratorie, digestiva, cutanata, de ex.: bacteridia carbunoasa, bacilul Koch etc.

4. Calea de vehiculare a agentului patogen. Odata patruns in organism, microorganismul patogen dupa o perioada de adaptare variabila ca timp in raport cu specia infectanta si conditiile locale, incepe sa invadeze tesuturile, infectia propagandu-se uneori din aproape in aproape (prin contiguitate) cum ar fi spre exemplu infectia de pe mucoasa ringofaringiana, a cailor respiratorii superioare, vaginala determinand infectii de vecinatate, de ex.: meningita dupa patrunderea meningococului la nivelul mucoasei rinofaringiene, metrita, anexita dupa infectia vaginala etc.

In alte cazuri microbul, odata patruns in organism in raport cu specia, fie ca ramane la poarta de intrare provocand o infectie locala, fie ca mgreaza pe diverse cai: digestiva, cutanata, limfatica, nervoasa pana la un anumit organ sau tesut in care trebuie sa ajunga in mod obligator pentru ca sa aiba loc procesul infectios. Asa de exemplu: baciliul tific patrunde in organism pe cale digestiva si apoi se fixeaza in sistemul limfatic al intestinului subtire, organul de electie in febra tifoida. Vibrionul holeric de asemenea determina boala numai daca microbul ajunge la nivelul intestinului subtire. Bacilul dizenteric ca sa produca boala (dizenteria) trebuie sa ajunga in mod obligator la nivelul intestinului gros unde se fixeaza si persista pe tot intervalul infectiei. Virusul rabic, de la poarta de intrare (muscatura animalului infectat) este vehiculat prin filetele nervoase de la acel nivel la sistemul nervos central unde se fixeaza si provoaca imbolnavirea. Toxina tetanica, de la nivelul plagii este transportata prin terminatiile nervoase, se fixeaza pe celulele sistemului central nervos si determina tetanosul. Bacilul Koch patrunde in organism cel mai frecvent pe cale respiratorie; pentru a determina tuberculoza microbii trebuie sa ajunga pana in intimitatea tesutului pulmonar.

In cazul in care bacteriile reusesc sa abordeze caile limfatice sau sanguine, si daca organismul nu opune rezistenta, infectia se generalizeaza determinand septicemii. Prin aceste cai infectia poate ajunge la distanta fata de focarul initial, determinand localizari in diferite organe, care in cazul bacteriilor piogene (producatoare de puroi: stafilococ, streptococ, pneumococ) poarta numele de septico-pioemii. In acest caz pot fi prezente abcese la nivelul ficatului, rinichiului, pulmonului etc. sau pleurezii, peritonite, localizari osoase etc. Aceste infectii de tip secundar sunt consecinta unor infectii primare netratate, insuficient sau icorect tratate cu antibiotice.

B. Organismul in procesul infectios. Macroorganismul sau organismul gazda care este supus procesului infectios, influenteaza in mare masura evolutia infectiei in sensul ca in raport de posibilitatile de aparare locale sau generale se opune, sau dimpotriva permite sau chiar inlesneste, desfasurarea infectiei, ca in cazul bacteriei potential patogene.

Varsta. Toate etapele vietii sunt expuse la diferite infectii, cu sublinierea ca pentru fiecare varsta predomina anumite tipuri de infectii, de ex.: la copii di prima copilarie si perioada prescolara predomina infectiile cailor respiratorii superioare (pneumonie si bronhopneumonie), infectile digestive acute si bolile eruptive; la adult, numeroase infectii legate de profesie dar si febra tifoida, tuberculoza, infectii urinare, boli venerice; la batrani, pneumonie, infectii micotice, boli determinate de bacterii potential patogene adesea cu evolutie severa. De asemenea prognosticul infectiei este adesea legat de varsta, de ex.: infectiile evolueaza mai grav la copii si batrani datorita constitutiei fiziologice particulare, inclusiv a sistemului imuno formator in aceste cazuri.

Conditiile proaste de nutritie, oboseala, bolile intercurente influenteaza aparitia procesului infectios; apoi unele conditii de mediu extern ca: umezeala, temperatura foarte ridicata sau foarte scazuta, fazorizeaza aparitaia infectiilor.

Evolutia procesului infectios

Odata patruns in organism in cantitate suficienta, agentul microbian isi desfasoara efectul nociv in mod variat in raport cu proprietatiile sale de patogenitate si reactia de aparare a organismului. Se pot descrie urmatoarele etape in cadrul unui proces infectios:

Incubatia este perioada care se scurge de la patrunderea microbului in organism si aparitia primelor simptome de boala. Durata acestei perioade este in raport cu specia si doza infectata, calea de patrundere, receptivitatea organismului. Perioada de incubatie poate fi scurta, doar de cateva ore in cazul bacteriilor foarte virulente si a unui organism deosebit de receptiv, iar in alte cazuri de zile sau saptamani.

Indiferent de calea de patrundere in organism in aceasta perioada microbul se localizeaza la nivelul organului sau tesutului unde isi gaseste cele mai favorabile conditii de dezvoltare, in care se inmulteste si incepe sa elaboreze substante toxice. Astfel bacilul holeric, tific, se fixeaza la nivelul intestinului subtire, bacilul dizenteric in mucoasa intestinului gros, toxina bacilului tetanic la nivelul terminatiilor nervoase etc.

In momentul in care numarul de germeni si cantitatea de toxine acumulate a ajuns la un anumit nivel apare:

- perioada de debut sau prodromala cu simptome necaracteristice: febra, frison, cefalee, indispozitie. Urmeaza apoi:

- perioada de stare in care apar simptomele caracteristice fiecarei boli: digestive, respiratorii, diferite eruptii cutanate sau mucoase, modificari sanguine etc.

In aceasta se pune diagnosticul si se iau masuri de tratament care vor influenta evolutia ulterioara a bolii, deoarece in acesta perioada activitatea agentului infectios asupra organismului este marita.

Daca organismul a invins infectia, urmeaza

- perioada de defervescenta in care dispar cele mai importante simptome de boala, iar febra scade brusc "in crisis" sau lent, progresiv "in lisis".

In faza de convalescenta incepe refacerea organismului si toate functiile revin la normal.

Urmeaza apoi vindecarea, adica revenirea completa la starea de sanatate sau cu sechele, in raport cu natura procesului infectios.

De cele mai multe ori vindecarea survine concomitent cu sterilizarea bacteriologica a focarului infectios. In unele cazuri insa bacteriile raman in anumite sedii din organism: vezicula biliara, intestin, vezica urinara, sinusuri osoase etc. fiind sursa unor infectii cronice sau latente. Astfel de bolnavi, in unele cazuri prin eliminarea microbilor in exterior de la nivelul intestinului, veziculei biliare, sunt periculosi pentru cei din jur constituind "purtatorii intermitenti" sau "permanenti" de microbi patogeni, aparent sanatosi.

Diferite moduri de evolutie a infectiei

Infectia poate evolua:

- aparent sub forma de boala si

- inaparent, in absenta simptomelor clinice.

In cazul infectiei aparente aceasta poate evolua acut sau cronic, in raport cu bacteria infectanta si rezistenta organismului. Infectia cronica survine in special in cazul in care microbii prezinta localizari profunde, adesea inaccesibile factorilor de aparare antiinfectioasa specifica, complicate adesea prin fenomene de sensibilizare (tuberculoza, sifilis).

Infectia inaparenta evolueaza asimptotic deci fara semne evidente clinice de boala. Prezenta acestei infectii se confirma prin teste de laborator care pun in evidenta anticorpii specifici, prin pozitivarea reactiilor serologice, deci a starii de imunitatea la aceste persoane.

Infectiile inaparente prezinta o mare importanta epidemiologica deoarece pe de o parte realizeaza in mod natural imunizarile "oculte" in masa populatiei prin infectii mici si repetate (scarlatina, difterie), dar pe de alta parte, deoarece infectia evolueaza fara manifestare clinica, aceste persoane reprezinta o importanta sursa de infectie pentru familie si colectivitate.

BIBLIOGRAFIE

1. BURROWS W.: "Textbook of Microbiology" Saunders Company, Philadelphia-London, 1964, pp.318-334.

2. CRUICKSHANK R.: "Medical Microbiology", Livingstone, LTD, Edinburgh-London, 1965, pp.100-112.

3. DUBOS R.J., HIRSCH J.G.:"Bacterial and Mycotic Infections of Man", 4 th Ed. Lippincott Comp. Philadelphia, 1965, pp.146-168.

4. DUCA EUGENIA: "Curs de Microbiologie pentru studentii facultatilor de medicina", Iasi, vol.II, 1973, pp.281-317

5. ZARNEA G.: "Microbiologie generala" ,Ed.didactica si pedagogica, 1970, pp.457-475.

6. ZILBER I.A.: "Bazele imunologiei", Ed.medicala, Bucuresti, 1959, pp.27-107.

7. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)

ELEMENTE DE EPIDEMIOLOGIE

Epidemiologia este ramura medicinei care se ocupa cu studiul epidemiilor, deci cu studiul bolilor cu raspandire in masa populatiei (epi=aspura; demos=popor; logos=stiinta).

In trecut notiunea de boala cu caracter epidemic se referea in general la descrierea bolilor infectioase care evoluau extensiv, la grupe mari de populatie pe zone geografice intinse. In prezent, epidemiologia se ocupa in primul rand cu studiul proceselor epidemiologice ale bolilor infectioase dar si a altor stari morbide cu mare difuzibilitate in populatia umana precum si cu studiul si aplicarea celor mai eficiente metode de profilaxie si combatere in vederea stingerii acestor procese si eradicarea bolilor respective (I.M.Ivan).

Intr-adevar, in ultimii ani este tendinta de a cuprinde in sfera epidemiologiei numeroase alte boli netransmisibile, dar cu mare extindere in masa si cu importanta mortalitate care le studiaza ca probleme majore, pe plan mondial. Acestea sunt: diabetul si bolile cardiovasculare (infarct, hipertensiune, ateroscleroza), apoi reumatism, cancer, boli psihice, alcoolism.

Dupa unele opinii, aceste boli netransmisibile nu au propriu-zis o “epidemiologie” proprie, ci pentru studiul lor se aplica aceleasi metode ca pentru epidemiologie:

• 
  metoda observatiei
  
• 
  metoda statistica
  
• 
  metoda experimentului epidemiologic
  
• 
  metoda comparativ- istorica.
  

Obiectul epidemiologiei il constituie studiul diferitelor forme de manifestare a procesului epidemiologic, al conditiilor care il genereaza, a factorilor care actioneaza asupra sa ca si a metodelor de lupta impotriva bolilor infectioase in colectivitati precum si a metodelor de lichidare a acestora.

Procesul epidemiologic reprezinta totalitatea mecanismelor si a factorilor favorizanti din mediu care fac ca o boala infectioasa sau stare morbisa sa apara, sa difuzeze sis a dispara dintr-o colectivitate receptive umana.

Studiul epidemiologiei cuprinde: epidemiolgie generala si epidemiologie speciala.

Epidemiologia generala studiaza problemele teoretice si legile generale proprii procesului epidemiologic si stabileste principiile generale de profilaxie si combatere.

Epidemiologia speciala se ocupa cu studiul separat al fiecarei boli infectioase, cu particularitatile procesului epidemiologic atat din punc de vedere al izvorului de infectie, cailor de transmitere, receptivitatea populatiei etc.

Procesul epidemiologic prezinta o componenta biologica: procesul infectios si o componenta speciala: masa receptive a populatiei, conditiile social-economice etc.