Vector european

 
Referințe bibliografice: 
1. 
Dicționarul  Explicativ  al  Limbii  Române.  Ediția  a  2-a.--București,  Univers  Enciclopedic,  1996,  p.217, 
https://dexonline.ro/definitie/b%C4%83nuial%C4%83
 (vizitat la 22.11.2019). 
2. 
Pântea, A. Accepțiunea bănuielii rezonabile potrivit legislației procesual-penale. În: Revista Națională de 
Drept, 2016, nr. 3, p. 51-55. 
3. 
Dicționarul Explicativ al Limbii Române.   
4. 
Spânu, I. „Indiciile temeinice” au câştigat bătălia cu „Suspiciunile rezonabile”. În: Cotidianul, din 12 mai 
2015. 
5. 
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003. În: Monitorul Oficial al 
Republicii Moldova, 2013, nr. 248–251. 
6. 
Codul  contravențional  al  Republicii  Moldova.  Publicat: 16.01.2009. În:  Monitorul  Oficial  al  Republicii 
Moldova, nr. 3-6, din 31.05.2009. 
7. 
Convenția  Europeană  a  Drepturilor  Omului.  http://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf 
(vizitat 22.11.2019); 
8. 
Cauza TERRY vs OHIO contra SUA/
https://en.wikipedia.org/wiki/Terry_v._Ohio
 (vizitat 22.11.2019); 
9. 
Ciuncan, D. Suspiciunea rezonabilă. http://dorin.ciuncan.com/ (vizitat 22.11.2019); 
10.  Mari  sisteme  de  drept  contemporan.http://ro.scribd.com/doc/123867605/Curs-mari-sisteme-de-drept-
contemporan-ID#scribd (vizitat 28.12.15).    
11.  Legislația României, Legea nr.135/2010 art.493 CPP. 
12.  Reasonable suspicion, http: //en.m.wikipedia.org/wiki/Reasonable_suspicion.,(vizitat 22.1.2019). 
13.  Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.Art.63 CPP  
14.  Bîrsan, C. Suspiciunile rezonabile.  
http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/lectia-profesorului-birsan-despre-suspiciunile-rezonabile-fostul-
judecator-roman-la-cedo-la-seminarul-jurisprudenta-cedo-in-materia-procedurilor-penale-organizat-de-zamfirescu-
racoti-partners-in-franceza-se-vorbeste-de-raisons-plausibles-in-engleza-de-rea(vizitat 22.11.2019). 
15.  Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 
16.  Pântea,  A.  Bănuiala  rezonabilă:  cadrul  procesual  penal  național  și  jurisprudența  Curții  Europene  pentru 
Drepturile Omului, 
http://www.cnaa.md/thesis/53656/
(vizitat 22.11.2019).  
17.  Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii 
Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003. În: Monitorul Oficial, nr. 232-244/490, 29.07.2016. 
18.  Hotărârea  Curții  Constituțională  a  Republicii  Moldova  privind  excepția  de  neconstituționalitate  a 
alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv) (Sesizarea 
nr. 7g/2016).  (vizitat 28.12.15). 
19.Hotărârea  Plenului  CSJ  a  Republicii  Moldova  nr.  1  din  15.04.2013  ,,Despre  aplicarea  de  către  instanţele 
judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu”, 
disponibilă: 
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=48. 
20.Pântea,  A.  Bănuiala  rezonabilă:  cadrul  procesual  penal  național  și  jurisprudența  Curții  Europene  pentru 
Drepturile Omului. 
 
 
 

31 
 
CZU 341.43 
 
EVOLUȚIA ISTORICĂ A INSTITUȚIONALIZĂRII REGIMULUI JURIDIC AL REFUGIAȚILOR 
POTRIVIT REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE 
 
TIZU Svetlana,  
doctorandă USEM 
REZUMAT 
Apariția unui sistem juridic internațional care reglementează dreptul la azil a fost formată și consolidată în a 
doua jumătate a secolului al XX-lea. Pe parcursul acestui secol, țările Europei au fost teatrul evenimentelor teribile care, 
au produs o încălcare gravă a libertăților, dar și integritatea poporului însuși (două războaie mondiale, Holocaustul etc.).  
Prin  urmare,  în  Europa  a  fost  concepută  ideea  unei  legi  internaționale  privind  azilul  după  cel  de-al  doilea 
război  mondial.  În  acest  context,  va  apărea  Convenția  de  la  Geneva,  care,  în  plus,  a  fost  inițial  limitată  la  Europa. 
Completată ulterior prin alte instrumente internaționale, va oferi o definiție internațională a refugiaților, care va conduce 
treptat la instituirea unui regim juridic al refugiaților. Instituționalizarea reală a dreptului refugiaților, care a avut loc în 
Europa, va avea rol progresiv în baza dreptului internațional în domeniul azilului și dreptul umanitar. 
Cuvinte-cheie: dreptul de azil, refugiat, fenomen social specific, persecuție, recunoaștere, protecție. 
 
HISTORICAL EVOLUTION OF INSTITUTIONALIZATION OF LEGAL REGIME OF REFUGEES 
UNDER INTERNATIONAL RULES 
 
TIZU Svetlana,  
PhD student,  
University of European Studies of Moldova 
 
SUMMARY 
The emergence of an international legal system regulating the right to asylum was formed and consolidated in 
the second half of the twentieth century. During this century, the countries of Europe were the scene of terrible events 
that  produced  a  serious  violation  of  liberties,  but  also  the  integrity  of  the  people  themselves  (two  world  wars,  the 
Holocaust, etc.). 
Therefore,  in  Europe,  the  idea  of  an  international  asylum  law  after  World  War  II  was  conceived.  In  this 
context, the Geneva Convention will appear, which, moreover, was initially limited to Europe. Later supplemented by 
other  international  instruments,  it  will  provide  an  international  definition  of  refugees  that  will  gradually  lead  to  the 
establishment of a refugee legal regime. The real institutionalization of refugee law, which took place in Europe, will 
take place gradually on the basis of international asylum and humanitarian law. 
Key words: the right of asylum, refugee, specific social phenomenon, persecution, recognition, protection. 
 
Azilul  și  refugiații  sunt  noțiuni  inseparabile,  chiar 
dacă  nu  au  urmat  aceleași  geneze  în  evoluțiile  lor. 
Dreptul  de  azil  în  temeiul  dreptului  internațional 
permite  acordarea  și  reglementarea  unor  protecții 
persoanelor care sunt supuse persecuției; și că refugiatul 
este definit în mod convențional ca orice persoană care, 
având  o  frică  bine  întemeiată  de  persecuție  din  cauza 
rasei,  religiei,  naționalității,  apartenenței  la  un  anumit 
grup  social  sau  opinii  politice,  pleacă  în  afara  țării  a 
cărui  cetățean  este  și  care  nu  poate  sau,  din  cauza 
acestei frici, nu dorește să pretindă protecția acestei țări. 
Problema  „refugiatului”  nu  se  consideră  nouă:  istoria 
omenirii  e  marcată  de  exodul  forțat  a  populației  din 
timpuri  străvechi.  Dar problema  nu  a fost  cunoscută  ca 
un „fenomen social specific”, decât la sfârșitul secolului 
al  șaisprezecelea  când  termenul  „refugiat"  a  apărut 
pentru  prima  dată.  În  1573,  refugiații  olandezi  care 
fugeau  de  represiunea  spaniolă  au  găsit  refugiu  la 
coreligiotul  lor  francez  și  au  fost  protejați  de  regele 
Franței. 
Prin  urmare,  dreptul  la  azil  se  bazează  și  justifică 
cererile de recunoaștere a statutului de refugiat. Dreptul 
de  azil  a  fost  impus  treptat,  prin  care  refugiații  să  fie 
recunoscuți  ca  atare,  deoarece  această  recunoaștere  are 
efecte  asupra  lui.  Efectele  cele  mai  importante  vor  fi, 
fără  îndoială,  din  statul  gazdă.  Toate  aceste  elemente 
arată  că  aceste  două  noțiuni  au  apoi  o  anumită 
interconexiune  pe  care  am  încercat,  de  altfel,  să  o 
prezentăm  în  cadrul  analizei  noastre.  Această 
interconectare  se  consideră  deosebit  de  interesantă  din 
punct  de  vedere  juridic.  De  aceea,  am  ales  să  ne 
concentrăm  analiza  asupra  reciprocității  relațiilor 
juridice între azil și refugiați în dreptul internațional. 
Astfel,  am  văzut  că  elaborarea  și  consacrarea 
progresivă  a  unui drept  internațional  de  azil,  în  special 
din  cel  de-al  doilea  război  mondial,  a  precipitat 
stabilirea  statutului  legal  al  refugiatului  cu  definiția 
internațională  a  adusului  refugiat  prin  Convenția  de  la 
Geneva  privind  statutul  refugiaților.  Această  convenție 
va ocupa, de asemenea, un loc central pentru refugiat și 
va constitui temelia legii internaționale privind azilul. 
Ancorarea progresivă a regulilor care reglementează 
azilul refugiatului va constitui protecția internațională a 
refugiatului, în special, determinarea statutului acestuia. 
Prin  urmare,  vorbim  despre  recunoașterea  oficială  a 
refugiatului  în  reglementările  internaționale.  Acest 
subiect  fiind    extrem  de  important,  implică  criterii  de 
eligibilitate predefinite, dar respectă și anumite principii 
imuabile. 
În  dreptul  internațional,  termenul  de  „refugiați”  se 

32 
 
referă la oricine solicită protecție în afara granițelor lor, 
din momentul când au părăsit țara  de  origine. Cu toate 
acestea,  pentru  a  beneficia  de  statutul  de  refugiat,  e 
necesar  ca  anumite  condiții  să  fie  îndeplinite  în 
prealabil.  Și  aici  trebuie  remarcat  faptul  că  refugiații 
trebuie diferențiați de diferite concepte relativ apropiate. 
E  vorba  de  cazul  persoanelor  strămutate  în  interiorul 
țării  de  origine,  chiar  și  victime  ale  persecuției,  care 
rămân în granițele țării lor, adică persoanele strămutate 
intern. 
Există, de asemenea, apatrizi, care sunt persoane pe 
care  niciun  stat  nu  le  consideră  a  fi  cetățenii  lor. 
Cazurile  de  apatridie  sunt  gestionate  de  către  Înaltul 
Comisariat  al  Națiunilor  Unite  și  sunt  reglementate  la 
nivel  internațional  de  către  cele  două  convenții: 
Convenția  din  1954  privind  statutul  apatrizilor  și 
Convenția  din  1961  privind  reducerea  cazurilor  de 
apatridie. Aceste cazuri sunt diferențiate de refugiați. 
Astfel,  problemele  de  azil  și  refugiați  sunt  legate  în 
mod  intrinsec  și  au  legături  foarte  puternice  unele  cu 
altele. Trebuie remarcat totuși că în cazul conceptului de 
azil  se  cere  o  clarificare.  Deși  discutăm  adesea  despre 
dreptul la azil fără a intra prea mult în esența problemei, 
interpretarea  acestuia  se  referă  la  valoarea  juridică  a 
dreptului la azil. 
Se  știe  că,în  baza  conceptului  de  azil,se  fondează 
statutul  de  refugiat,  care  constituie  o  bază  legală 
adevărată, pe care poate conta refugiatul în scopul de a 
scăpa  de  persecuție  în  țara  de  origine.  Prin  urmare,  se 
cere să analizăm relațiile dintre azil și refugiați. 
Într-adevăr,  refugiații  și  azilul  mențin  rapoarte  de 
interconectare,  deoarece  noțiunea  de  azil,  a  apărut  și  a 
fost construită pe parcursul a mai multor secole și care a 
fondat  definiția  internațională  a  refugiaților  (termenul 
apărând  relativ  recent  în  dreptul  internațional).  În  timp 
ce  aceste  două  noțiuni  au  urmat  diferite  căi  în 
dezvoltarea  lor,  astăzi  se  completează  reciproc  [6, 
p.105]. 
Azilu-iun  drept  al  refugiatului  pe  care  îl  invocă 
atunci când el apare la granițele țării-gazdă de la care se 
solicită  azilul.  Acest  drept  urmează  să  fie  recunoscut 
oficial  persoanei  solicitante,  care  va  trebui  să 
beneficieze  de  toate  drepturile  și  beneficiile  atașate 
statutului său. 
Azilul  poate  fi  definit  ca  protecția  acordată  unui 
individ  sau  unui  grup  de  indivizi  într-un  anumit  loc. 
Noțiunea de azil e constantă în istoria Europei. 
Primul pas se consideră cel al antichității. Azilul avea 
apoi o natură  esențială religioasă  și se  limita  la  anumite 
locuri bine definite. Cu toate acestea, pentru a nu lăsa cele 
mai  grave  infracțiuni  nepedepsite  sau  pentru  a  păstra 
relațiile  cu  alte  orașe,  aceasta  a  fost  uneori  refuzată  și  a 
stat la originea primelor tratate de extrădare. 
A doua etapă-i azilul creștin, formalizat și codificat la 
Consiliul de la Orleans în 511. Acest azil esențial religios 
se exercită, sub numele de imunitate, numai în locuri de 
azil  dedicate  divinului  (biserici  și  catedrale).  Mai  întâi, 
într-un  număr  limitat,  acesta  crește  treptat  de  cei  care 
pretind  că  sunt,  de  obicei,  urmăriți  penal  pentru 
infracțiuni  sau  infracțiuni  de  drept  comun.  Cu  toate 
acestea, azilul nu trebuie considerat ca un drept de natură 
divină  și  nu  va  înceta  să  fie  obiectul  unor  limitări,  la 
inițiativa  autorităților  temporale/regi  și  domnitori  sau 
inițiative religioase. În secolul al XIII-lea, decretele emise 
de Innocent al III-lea și Grigorie al IX-lea au exclus din 
azil  multe  categorii  de  oameni,  inclusiv  evrei  și  eretici. 
Numărul acestor excepții e în continuă creștere, în special 
cei  vinovați  de  omucidere,  iar  în  Franța,  ordonanța  de 
Villers-Cotterets  din  1539,  înlătură  azilul  civil  și-l  va 
subordona  acordului  judecătorului  în  materie  penală.  În 
anul  1539  are  loc  finalizarea  dezmembrării  instituției 
azilului  în  forma  sa  inițială.  Referirea  la  principiul 
azilului, însă, dispare definitiv numai din Codul de drept 
canonic în 1983. 
A  treia  etapă  e  azilul  statelor,  ce  ține  de  evoluția 
noțiunii de suveranitate, diviziunea progresivă a lumii în 
state,  secularizarea  și  dezvoltarea  ideilor  democratice. 
Din Evul Mediu timpuriu, un azil a apărut ca un fapt al 
prințului,  sub  forma  unui  decret  discreționar.  Face  parte 
dintr-o  abordare  a  politicii  externe,  al  cărei  scop  este 
protejarea  aliaților.  Nu  se  mai  află  într-un  loc  sacru  în 
propria țară, ci în autoritățile civile și politice ale unui stat 
străin,  care  caută  protecție.  Motivele  pentru  acordarea 
azilului divin politice și religioase, în timp ce până atunci 
a  fost  o  chestiune  de  a  scăpa  de  urmăririle  penale 
obișnuite,  în  general,  infracțiunile  politice  fiind 
îndepărtate  de  imunitatea  oferită  de  Biserică.  Azilul 
rezultat  din  această  evoluție  are  două  forme  principale: 
azilul diplomatic care asigură persoanei care se refugiază 
în  incintele  diplomatice  ale  unui  stat  străin  imunitatea 
împotriva  urmăririlor  penale  provenite  de  la  un  stat  și 
azilul teritorial care se referă la protecția pe care o poate 
avea un străin pe teritoriul statului de primire. 
Dacă  dreptul  de  azil  monarhic  a  fost  dezvoltat  în 
Franța  începând  cu  secolul  al  XVIII-lea,  prima 
proclamare  a  dreptului  constituțional  de  azil  este  cea  a 
articolului 120 din Constituția din 1793, care prevede că 
poporul  francez  acordă  azil  străinilor  exilați  din  țara  lor 
pentru cauza libertății și refuză să slujească tiranii  [2,  p. 
34]. 
Această  constituție  nu  va  fi  niciodată  aplicată,  ci 
inclusă în preambulul Constituției din 27 octombrie 1946, 
la care se referă preambulul Constituției din 1958. 
În urma revoluției franceze, Franța devine un teren de 
primire pentru "refugiații străini". Acestea sunt răspândite 
în întreaga țară și asistate de stat. Prima lege referitoare la 
ele se consideră cea din 21 aprilie 1832, care prevede o 
diferență  de  abordare  între  cei  care  au  dreptul  să  fie 
salvați ca refugiați și cei care sunt migranți. 
O analiză a dreptului la azil și a refugiaților prezintă 
interese de diferite tipuri. În primul rând, astăzi, dreptul 
la azil se confruntă cu o problemă spinoasă a cunoașterii 
acestui drept. De la procesul de recunoaștere a statutului 
de  refugiat  până  la  drepturile  și  prerogativele  acordate 
refugiaților, acest lucru adesea-i necunoscut publicului. 
Mai  mult  decât  atât,  la  nivel  practic,  există  o 
întrepătrundere  de  principiu  și  norme  dintre  refugiat 
propriu  zis,  azil  și  dreptul  umanitar  internațional,  care 
rezultă din conflictele neîncetate în țările subdezvoltate. 
Trebuie remarcat faptul că la baza cauzelor care conduc 
la  solicitări  de  azil  și  care  necesită  proceduri  de  azil 
pentru refugiați sunt în mod inevitabil legate de nevoile 
umanitare. Azilul este consecința conflictului care duce 
la persecuție pe scară largă cu mișcări semnificative ale 

33 
 
populației care fuge de amenințările la libertatea și chiar 
viața lor  
Și, în sfârșit, din punct de vedere strict juridic azilul 
e regimul juridic aplicabil refugiaților, iar prin solicitare 
acestui drept de către refugiați se ajunge la procedura de 
aplicare  a  azilului.  Pentru  aceasta,  definiția  din 
Convenția de la Geneva din 1951 va fi axa acestui regim 
juridic,  și,  astfel,  noțiunea  de  „persecuție“  pare  extrem 
de importantă pentru recunoașterea statutului de refugiat 
[1]. 
Prin  urmare,  acest  statut  juridic  al  refugiatului  este 
prevăzut,  definit  și  reglementat  de  Convenția  de  la 
Geneva  din  1951.În  plus,  trebuie  remarcat  că,  deși 
legăturile dintre azil și refugiați în dreptul internațional 
sunt  evidente,  analiza  ar  putea  ridica  o  serie  de 
dificultăți.  În  primul  rând,  având  în  vedere  progresele 
înregistrate de azil care s-a construit mai multe secole, și 
a  trecut  prin  diferite  etape,  în  timp  ce  noțiunea  de 
refugiat a fost recunoscută de dreptul internațional și nu 
a  experimentat  încă  un  secol  de  viață.  Din  acest  punct 
de  vedere  vom  încerca  un  studiu  cronologic,  pentru  a 
vedea evoluția relevantă a noțiunii. Astfel, în antichitate, 
a existat azilul în cetățile grecești și în Roma antică. În 
Roma antică azilul s-a manifestat prin construirea de noi 
orașe. În Evul Mediu va apărea consolidarea unui drept 
de  azil  religios:  care  era  azilul  creștin.  Prin  urmare, 
dreptul  antic  al  azilului  a  fost  creștinizat  la  sfârșitul 
secolului al IV-lea. 
Creștinismul  a  fost  apoi  singura  religie  tolerată  în 
Imperiul  Roman  (edictul  din  Tesalonic  în  381).  Mai 
mult,  acest  drept  a  fost  formalizat  în  special  de 
Constituția  din  21  noiembrie  419  și  va  fi  garantat  prin 
legea  canonului  prin  Codul  Teodosian.  Legea  prevede 
apoi  că  orice  persoană  este  permisă  să  se  refugieze  în 
bisericile  creștine,  dacă  el  încearcă  să  scape  de  orice 
procuror,  indiferent  dacă  acesta  este  un  individ  sau  un 
agent  al  statului.  Azilul  creștin  va  fi  reafirmat  în  mod 
regulat  în  special  de  către  Consiliul  de  la  Toledo  din 
638.  Cu  toate  acestea,  acest  azil  religios,  treptat,  va  fi 
supus  multor  restricții:  infractorii  sau  persoane 
suspectate de autorități vor fi excluse de la azil.  
În  timpul  domniei  lui  Charlemagne,  s-a  adus  multă 
rigoare  azilului  creștin.  Acesta  consideră  că  persoanele 
condamnate pentru orice infracțiune nu pot beneficia de 
dreptul  la  azil:  numai  persoanele  nevinovate  și 
persoanele  care  așteaptă  procesul  pot  să  se  refugieze 
legal  într-o  biserică.  Apoi,  apariția  treptată  a  statelor  în 
sensul  modern,  care  își  exercită  suveranitatea  asupra 
unui  teritoriu  definit,  explica  declinul  azilului  religios. 
Din  azilele  care  funcționau  în  Evul  Mediu  nu  va  mai 
rămâne  nimic  la  începutul  secolului  al  XVII-lea.  Într-
adevăr,  din  acest  secol,  dreptul  la  azil  va  fi  un  subiect 
tratat de juriștii nereligioși. În acest sens, este necesar să 
se  arate  importanța  Ordonanței  de  la  Villers-Cotterêts 
(articolul  166)  din  10  august  1539  sub  François  Ier.  În 
timp ce el a fost văzut de antici și medievali drept divin 
și,  prin  urmare,  inviolabil,  azilul  religios  apărea  în 
secolul  al  XVII-lea,  ca  o  concesie  revocabilă  a  puterii 
civile.  Azilul  nu  va  mai  fi  o  enclavă  limitată  pe  un 
anumit  teritoriu,  fiind  un  loc  de  refugiu,  ci  și  teritoriul 
național însuși. Astfel s-a conturat noțiunea modernă de 
azil teritorial. 
Un  alt  aspect  important  ține  de  instituționalizarea 
regimului  juridic  al  refugiaților.  Privită  din  punct  de 
vedere evolutiv, instituționalizarea nu s-a întâmplat într-
o zi. În Franța, de exemplu, instituționalizarea nu apare 
în  texte  pentru  o  lungă  perioadă  de  timp.  Prima 
formulare  se  regăsește  în  Legea  drepturilor  omului  și 
cetățeanului  din  1789,  ca  apoi  patru  ani  mai  târziu, 
articolul  120  din  Constituția  Montagnard  din  24  iunie 
1793  să  indice  faptul  că  „poporul  francez  acordă  azil 
străinilor exilați din patria lor pentru cauza libertății ". 
Cu toate acestea, în cursul secolului al XX-lea, vor fi 
introduse  treptat  diferite  instrumente  juridice  noi.  În 
1921 va fi creat primul Înalt Comisar pentru Refugiați, 
sub  auspiciile  norvegianului  Fridtjof  Nansen.  Astfel, 
poliția  i-a  ajutat  pe  refugiații  ruși  și  armeni.  Sub 
conducerea  lui  Nansen,  la  5  iulie  1922  va  fi  semnat 
prima convenție internațională de la Geneva de stabilire 
a  unui  card  de  identitate  pentru  persoanele  strămutate, 
acesta va purta numele de „pașaport Nansen”, care va fi 
recunoscut  de  54  de  țări.  Acest  lucru  a  contribuit  în 
mare  măsură  la  schimbarea  dreptului  de  azil  la  dreptul 
refugiaților. 
Cu  toate  acestea,  azilul  conceput  ca  o  lege  pentru 
refugiați  va  exista  în  formula  pusă  de  Nansen  în  1922 
până  după  al  doilea  război  mondial.  După  încheierea 
războiului, vor apărea alte două instrumente juridice de 
mare  importanță:  DUDO  din  1948  și  Convenția  de  la 
Geneva privind statutul refugiaților din 1951. 
Oficiul  Înaltului  Comisariat  al  Națiunilor  Unite 
pentru  Refugiați  este  un  organism  responsabil  cu 
asigurarea  protecției  juridice  a  persoanelor  strămutate 
pentru  a  le  acorda  asistență  material,  oferindu-le 
adăpost, hrană și asistență medicală. 
Înaltul  Comisar  ONU  pentru  Refugiați  a  fost 
înființat  în  1952  prin  rezoluția  Adunării  Generale  a 
Organizației  Națiunilor  Unite,  înlocuind  agenția 
internațională  responsabilă  pentru  refugiați,  creată  de 
Carta Națiunilor Unite în 1945 [7, p. 34]. 
Biroul  Înaltului  Comisariat  al  Națiunilor  Unite 
pentru  Refugiați  oferă  protecție  și  asistență  materială 
refugiaților  din  motive  sociale,  umanitare  și  politice. 
Acesta are un mandat global, care acoperă toți refugiații, 
cu excepția celor care beneficiază de asistență din partea 
agențiilor Organizației Națiunilor Unite și a populațiilor 
strămutate intern în timpul războiului civil. 
Biroul  Înaltului  Comisariat  al  Națiunilor  Unite 
pentru  Refugiați  e  condus  de  un  Înalt  Comisar  ales  de 
Adunarea  Generală  a  Națiunilor  Unite,  căreia  îi 
raportează. 
Acesta-i  asistat  de  un  comitet  executiv  compus  din 
reprezentanți ai 46 de state. Sediul Înaltului Comisariat 
al  Națiunilor  Unite  pentru  Refugiați  din  cadrul 
Organizației  Națiunilor  Unite  este  la  Geneva,  Elveția. 
Organizația  e  finanțată  din  contribuții  voluntare,  în 
special  din  partea  națiunilor  industrializate.  Oficiul 
Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați 
a  fost decorat  de  două  ori pentru munca sa  cu Premiul 
Nobel pentru Pace, acordat organizației în 1954 și apoi 
în 1981. 
În 1945, organizația internațională pentru refugiați a 
fost create, în primul rând, pentru a rezolva problemele 
ridicate de milioanele de persoane strămutate în Europa 

34 
 
din  cauza  celui  de-al  doilea  război  mondial.  Confruntat 
cu  decolonizarea  și  conflictele  din  secolul  al  XX-lea, 
Oficiul  Înaltului  Comisariat  al  Națiunilor  Unite  pentru 
Refugiați  și-a  extins  acțiunea  sa  asupra  întregii  lumi, 
pentru că dimensiunea catastrofală a celor două războaie 
mondiale  a tras semnalul de alarmă  în ceea ce privește 
pierderea „umanității” nu doar în context militar, ci și în 
contextul  politicilor  și  doctrinelor  dintre  state. 
Doctrinele  politice  și  religioase  discriminatorii  și 
populiste  constituie  un  pericol  global  la  adresa 
umanității, libertății și valorilor omului ca ființă.  
În conformitate cu articolele 13 și 14 din Declarația 
Universală  a  Drepturilor  Omului  se  declară  clar 
libertatea de mișcare, libertatea de a căuta refugiu în altă 
țară și dreptul de a căuta refugiu din cauza persecuției. 
Cu 
toate 
acestea, 
trebuie 
remarcat 
caracterul 
neobligatoriu  al  acestui  text.  Într-adevăr,  această 
Declarație din 10 decembrie 1948 nu are o forță juridică 
obligatorie,  deoarece  are  valoarea  unei  simple 
recomandări  adoptate  de  Națiunile  Unite,  reprezentând 
„un ideal comun care trebuie atins de toate popoarele și 
națiunile".  Însă  acest  lucru  nu  va  afecta  importanța  sa 
istorică, politică și chiar juridică, deoarece astăzi aceste 
recomandări  stau  la  baza  diverselor  principii 
recunoscute  în  dreptul  intern  al  nenumăratelor  țări  și 
chiar în dreptul internațional. 
Pe  de  altă  parte,  legea  privind  refugiații  este  în 
prezent  guvernată  în  mare  măsură  de  Convenția  de  la 
Geneva  privind  statutul  refugiaților  din  28  iulie  1951. 
Această  convenție  constituie  fundamentul  dreptului 
internațional  al  refugiaților.  Tratatul  a  intrat  în  vigoare 
în 1954, la trei ani de la adoptarea sa, apoi în 1967 se va 
elimina  limitarea  în  timp  sau  spațiu  a  deplasării 
refugiaților. În urma unor modificări efectuate la 1 iulie 
2006,  146  de  state  aveau  ratificate  articolul  43  din 
Convenție. 
De-a  lungul  acestor  linii  de  evoluție  a  istoriei 
instituționalizării  azilului  și  a  statutului  juridic  al 
refugiaților,  ar  trebui,  de  asemenea,  remarcat  crearea 
Înaltului  Comisar  al  Națiunilor  Unite  pentru  Refugiați 
(UNHCR),  la  14  decembrie  1950,  cu  sediul  la  Geneva, 
cu un mandat ONU, care are ca scop să verifice punerea 
în  aplicare  a  acordurilor  internaționale  legate  de 
refugiați și să găsească o soluție durabilă a problemelor 
refugiaților.  UNHCR  a  fost  creată  pentru  a  înlocui 
Organizația  Internațională  pentru  Refugiați  (OIR),  care 
a  fost  înființată  în  1947  pentru  a  găzdui  refugiații  din 
blocul  estic,  dar  care  s-a  confruntat  cu  tensiuni 
internaționale  și  cu  un  eșec  în  privința  asumării 
responsabilității  a  milioane  de  oameni  strămutați  din 
cauza  celui  de-al  doilea  război  mondial.  Astăzi, 
UNHCR a devenit o necesitate pentru refugiați atât prin 
intervenția  sa  în  procesul  de  recunoaștere,  cât  și  prin 
misiunea de protecție a acestora. 
Astfel,  toate  aceste  detalii  arată  că  dreptul  la  azil  a 
fost  determinat  și  condiționat  de  evenimentele  și 
consecințele  majore  ale  celor  două  războaie  mondiale, 
ca  treptat  să  ajungă  astăzi  la  statutul  juridic  al 
refugiatului așa cum este el în prezent. 
Dar  în  ceea  ce  privește  dreptul  comparativ,  putem 
spune  că  etapa  importantă  a  constituirii  procedurii  de 
azil  (care  conduce  la  recunoașterea  oficială  a 
refugiatului) poate să difere de la o țară la alta, atât în 
structurile  instituționale  relevante,  cât  și  în  reguli.  Cu 
privire  la  prerogativele  refugiaților,  acest  lucru-i 
justificat  de  faptul  că  părți  majore  ale  regimului  juridic 
al refugiaților stau sub legea națională a statelor atât în 
domeniile legislației, cât și în cele de reglementare. De 
asemenea,  trebuie  subliniat  faptul  că  în  cadrul  juridic 
internațional  se  desprind  în  mod  esențial  două  faze: 
recunoașterea  statutului  de  refugiat  persoanelor  care 
îndeplinesc condițiile prestabilite, inclusiv cele stabilite 
de  către  Convenția  de  la  Geneva,  precum  și  protecția 
acordată  refugiaților  recunoscuți,  protecție  ce  îi  va 
conferi  anumite  drepturi  în  țara  gazdă.  Prin  urmare, 
vorbim de recunoaștere și protecție [8]. 
Aceste  delimitări  sunt  importante,  deoarece  pot 
rezuma  chintesența  statutului  care  a  fost  definit  și 
acordat  refugiatului.  Recunoașterea  trebuie  să  respecte 
o  procedură  clară  și prestabilită,  care  poate  conține,  de 
asemenea, o parte din dreptul intern. În ceea ce privește 
protecția,  trebuie  amintit  că,  în  primul  rând,  refugiații 
au  fugit  din  cauza  persecuției,  împotriva  căreia  țara  lor 
de origine nu a putut oferi protecție [2, p. 34]. 
În virtutea faptelor, nu vorbim doar de o examinare a 
descrierii  regimului  juridic  care  caracterizează 
refugiații.  Într-adevăr,  trebuie  remarcat  faptul  că,  în 
ultimii ani, dreptul la azil și statutul refugiaților au fost 
în  mod  special  erodate  și  sunt  acum  în  situația  de  a  fi 
contestate.  In  timp  ce  oamenii  continuă  să  fugă  de  la 
amenințări  la  viața  și  libertatea  lor,  guvernele  se 
confruntă cu situații dificile și, din diverse motive, ezită 
să-și  asume  obligațiile  umanitare  cu  nevoile  interne  și 
realitățile politice. 
Lucrul  respectiv  e  valabil,  în  special,  în  țările 
dezvoltate,  care  au  venit  la  juxtapunerea  problemelor 
recurente ale  imigrației  ilegale  cu problemele  legate de 
refugiați,  astfel  încât  refugiații,  în  ciuda  statutului  lor 
legal,  sunt  acum  greu  de  distins  de  migranți  obișnuiți. 
Astfel, azilul este din ce în ce mai provocant din punct 
de vedere al justificării doctrinare. 
Creșterea  pericolului  terorismului  au  determinat 
statele 
și-și 
întărească 
puternic 
frontierele, 
consolidându-și  politicile  antimigraționiste  pentru  toți 
străinii,  inclusiv  pentru  refugiați,  inclusive  și  problema 
emigrării  ilegale.  Respectiva  confuzie  determină  ca 
azilul și refugiații să fie delimitați de migranți. 
Drepturile  refugiaților  și  a  migranților  nu  au 
menținut  întotdeauna  relațiile  înrudite  și  avansate  pe 
care le au astăzi. Într-adevăr, așa cum ilustrează evoluția 
istoriei  azilului  descrisă  mai  sus,  dreptul  la  azil  nu 
corespunde întotdeauna cu dreptul de refugiat. 
Chiar  dacă  dreptul  de  azil  a  existat  de-a  lungul 
secolelor,  întrebarea  introducerii  sale  în  cadrul  juridic 
internațional va fi ridicată doar în jumătatea secolului al 
XX-lea.  Această  necesitate  va  fi,  fără  îndoială, 
justificată  de  evenimente  majore  care  au  condus  la 
deplasarea masivă a populațiilor, la masacre, precum și 
la  o  amenințare  permanentă  la  adresa  libertăților 
fundamentale  ale  indivizilor.  În  asemenea  cazuri, 
datoria  guvernelor  de  a-și  proteja  cetățenii  nu  mai  e 
respectată. Drept urmare, acești cetățeni se confruntă cu 
încălcări ale drepturilor și libertăților lor și pot cere altor 
țări  să-i  protejeze.  Baza  acestui  demers    o  constituie 

35 
 
legea internațională privind azilul. 
Cu  toate  acestea,  chiar  dacă  la  nivel  internațional 
UDHR din 1948 afirmă în articolele 13 și 14, că „în fața 
persecuției, fiecare are dreptul de a solicita azil și de a 
beneficia de azil în alte țări", trei ani mai târziu în 1951, 
Convenția de la Geneva, privind refugiații, va constitui 
referința  în  domeniul  dreptului  internațional  în  materie 
de  azil,  cu  definiția  internațională  acordată  refugiatului 
și  va  conferi  o  dimensiune  internațională  a  regimului 
juridic  al  refugiatului,  care  va  beneficia  de  un  statut 
juridic real.