Particularităţile distinctive ale edemelor nefritice sunt: a) conţinutul sporit de proteine în lichidul edemaţios; b) hidrofilia crescută a ţesutului conjunctiv determinată de acţiunea aldosteronului, ADH, substanţelor biologic active, kininelor şi prostaglandinelor secretate de rinici.
3. Ascita şi edemele în ciroza hepatică. Mecanismul principal în dezvoltarea ascitei îl constituie deteriorarea circulaţiei sanguine intrahepatice cu creşterea ulterioară a presiunii hidrostatice a sângelui în bazinul venei porta – mecanismul congestiv. Treptat, lichidul se acumulează în cavitatea abdominală până la o presiune, care opune rezistenţă suficientă pentru a opri extavazarea de mai departe în cavitatea abdominală, împiedicând astfel progresarea ascitei. Presiunea oncotică a plasmei în acest caz nu se micşorează atât timp cât este păstrată funcţia de proteosinteză a ficatului. Concentraţia de proteine în lichidul ascitic, de regulă, este mare. O dată cu creşterea presiunii hidrostatice în regiunea venei porta transsudarea lichidului depăşeşte capacitatea de transport a căilor limfatice şi în consecinţă se instalează insuficienţa limfodinamică. O dată cu instalarea insuficienţei hepatice scade capacitatea proteinsintetică şi concentraţia proteinelor plasmatice – astfel se asociază şi mecanismul hipooncotic. Concomitent degradarea insuficientă a aldosteronului de către ficatul compromis conduce la hiperaldosteronism secundar cu concentraţia scăzută de sodiu şi crescută de potasiu în urină, salivă şi sudoare. Concomitent creşte concentraţia de sodiu şi scade concentraţia de potasiu în sânge – hipernatriemia şi hipokaliemia – astfel survine mecanismul hiperosmotic al edemelor hepatice.
Or, patogenia edemelor în afecţiunile hepatice cronice (îndeosebi cu evoluţie în ciroză) sunt condiţionate de staza sângelui în sistemul portal, micşorarea sintezei de proteine în ficat, ceea ce conduce la hipoproteinemie şi la diminuarea presiunii oncotice a plasmei sanguine, la reţinerea activă a sodiului în organism drept consecinţă a hiperaldosteronismului secundar (degradarea insuficientă a aldosteronului în ficat).
4. Edemul caşectic. Această variantă de edeme apare în caz de inaniţie generală sau la o penurie substanţială de proteine în raţia alimentară, cât şi în maladii însoţite de pierderi de proteine (gastroenterite, colită ulceroasă) cu hipoproteinemie (hipoalbuminemie) pronunţată, avitaminoze grave. Scăderea consecutivă a presiunii oncotice a plasmei sanguine şi a volumului de sânge circulant contribuie la activarea mecanismelor homeostatice de corecţie a bilanţului hidric (hipersecreţia de aldosteron şi ADH). În rinichi sporeşte reabsorbţia sodiului (respectiv se micşorează excreţia) cu instalarea ulterioară a hipernatriemiei. Astfel, mecanismele patogenetice ale edemelor caşectice sunt hipoonchia şi hiperosmia.
5. Sindromul edemaţios la copii. Patogenia edemelor la copii are multe mecanisme comune cu cea a edemelor la adulţi, însă există şi unele particularităţi. Astfel la nou-născuţi (îndeosebi la cei născuţi prematur) edemul se poate dezvolta îndată după naştere şi poate fi consecinţă a hipoproteinemiei relative tranzitorii din cauza conţinutului sporit de apă în organism, diminuării funcţiei de concentraţie a rinichilor, permeabilităţii celulare crescute. De regulă edemul apare la 3–4 zile după naştere şi dispare în curs de o săptămână. Edemul generalizat uneori însoţeşte boala hemolitică a nou-născuţilor.
Edemul la copiii sugaci deseori este condiţionat de labilitatea ereditară a metabolismului hidric cu pierderea rapidă de lichide (de ex., la privaţiunea de săruri şi glucide) şi reţinerea bruscă a acestora din cauza modificărilor în dietă. În tulburări cronice ale digestiei la copii (sindromul malabsorbţiei, dizenteria recidivantă) se intensifică pierderea proteinelor cu mucozitatea intestinală. Dezvoltarea edemelor la copii poate fi provocată şi de insuficienţa vitaminelor C şi celor din grupa B.
În primele luni de viaţă la copii se poate manifesta hipotireoza (atireoză) cu tabloul mixedemului.
La copiii de vârstă fragedă nu se constată hidrolabilitate crescută datorită reglării mai perfecte a bilanţului hidro-electolitic. La ei edemele, de regulă, se dezvoltă în aceleaşi maladii ca şi la cei maturi. Cauze deosebite pot fi celiachia şi mucoviscidoza. Mecanismul de bază al edemelor în aceste cazuri este hipoproteinemia.
Sindromul nefrotic primar poate apărea la copiii în vârstă de 2–5 ani. El este însoţit de o pierdere masivă de proteine de până la 10–15 g/24 ore, aceasta conducând la hipoproteinemie gravă, hipoonchie cu dezvoltarea edemelor imense.
La adolescenţi dezvoltarea edemelor poate fi în legătură cu glomerulonefrita acută difuză (care poate decurge şi cu sindromul nefrotic). O altă cauză a edemelor poate fi amiloidoza renală, insuficienţa cardiacă, ciroza hepatică, flebotromboza etc. Cu vârsta, la copii creşte incidenţa edemelor alergice (în particular, edemul angionevrotic). De menţionat că edemul inflamator este foarte pronunţat, deoarece la această vârstă componentul exsudativ este mult mai accentuat. Conform celor expuse, în dezvoltarea diferitelor variante de edeme participă mai multe mecanisme patogenetice comune, spre exemplu, creşterea presiunii hidrostatice în vase, creşterea permeabilităţii vasculare, micşorarea presiunii oncotice a sângelui etc. Îndeosebi e necesar de evidenţiat sporirea sensibilităţii tubilor renali către aldosteron şi ADH.
Din punct de vedere clinic evoluţia edemelor parcurge câteva stadii. În primul stadiu are loc creşterea în organism a masei de apă legată (edem latent, preedem). În cazurile, în care presiunea apei atinge valoarea presiunii interstiţiale şi atmosferice, se începe stadiul al doilea – edem manifest, ce se exprimă prin acumularea de lichid liber în interstiţiu.
Pe parcursul dezvoltării edemelor în organism se implică o serie de mecanisme compensatorii, care pot micşora volumul edemelor, uneori chiar anihilându-le. Din acestea fac parte: intensificarea refluxului limfatic, transportul proteinelor micromoleculare din lichidul interstiţial, ceea ce duce la micşorarea presiunii coloidal-osmotice a lui. În cazul când aceste mecanisme compensatorii sunt insuficiente, dar edemul încă nu se manifestă clinic se vorbeşte despre starea de preedem.
Edemul localizat în diferite organe
1. Edemul pulmonar. Pătrunderea lichidului din capilare în interstiţiul pulmonar este determinată de permeabiltatea distinctă a endoteliului lor pentru apă, ioni, proteine şi echilibrul dintre presiunea hidrostatică şi oncotică a sângelui. Se ştie că circulaţia sanguină pulmonară funcţionează la o presiune hidrostatică joasă (pentru artera pulmonară presiunea sistolică este de cca 24 mm/Hg, iar în capilarele din mica circulaţie – cca 8 mm/Hg). Deoarece presiunea coloidal-osmotică a plasmei constituie cca 25 mm/Hg, iar cea hidrostatică numai 8 mm/Hg, în capilarele circulaţiei mici filtrarea nu are loc. La acest nivel are loc numai resorbţia. În cazul când presiunea hidrostatică în capilarele micii circulaţii devine mai mare decât cea coloidal-osmotică a plasmei, lichidul iese din capilarele pulmonare – apare edemul. Lichidul edemaţios la început se acumulează în interstiţiu (stromă), iar apoi şi în alveole, provocând respectiv edemul interstiţial şi alveolar. În consecinţă se deteriorează schimbul de gaze în plămâni cu hipoxia şi hipercapnia acută (asfixia) şi moartea.
Mecanismele patogenetice de bază în dezvoltarea edemului pulmonar sunt:
a) creşterea presiunii capilare în mica circulaţie din cauza hipertensiunii venoase (insuficienţa ventriculului stâng), a hipertensiunii capilare în tromboza venelor pulmonare, a hipertenziei pulmonare acute (eliberarea catecolaminelor, colagenozele), a micşorării presiunii oncotice a plasmei sanguine;
b) creşterea permeabilităţii capilarelor (eliberarea substanţelor biologic active în inflamaţie, afecţiuni toxice etc.);
c) dereglarea drenajului limfatic în ţesutul pulmonar.
Edemul pulmonar se poate manifesta şi în reacţiile alergice de tip imediat – edemul angionevrotic Quincke, boala serului. Importanţă deosebită în patogenia edemului pulmonar alergic are creşterea bruscă a permeabilităţii capilarelor sub acţiunea mediatorilor eliberaţi masiv din mastocite, bazofile, trombocite (histamina, serotonina, leucotrienele etc.). Tulburarea permeabilităţii pereţilor vasculari şi alveolari reprezintă mecanismul principal în dezvoltarea edemului pulmonar în infecţiile acute, la inhalarea substanţelor toxice (dioxidul de azot, compuşii fosfororganici), în ventilaţia pulmonară artificială de lungă durată, în sindromul de coagulare intravasculară diseminată (CID). Importanţă patogenetică are şi micşorarea presiunii parţiale a oxigenului în alveole, care conduce la hipertonusul vaselor pulmonare (de ex., în inhibiţia profundă a centrului respirator, obstrucţia acută a căilor respiratorii etc.).
Edemul pulmonar poate fi provocat şi de scăderea bruscă a presiunii în cavitatea pleurală (negativă în condiţii fiziologice) în caz de evacuare rapidă a colecţiilor pleurale sau a lichidului ascitic.
2. Edemul cerebral se întâlneşte în diverse leziuni ale encefalului (leziuni traumatice, boli infecţioase, tumori, tulburări cerebrovasculare). Edemul cerebral propriu-zis prezintă acumularea lichidului în spaţiul extracelular al substanţei albe, dereglând astfel conexiunile nervoase, ceea ce provoacă disfuncţii cerebrale tranzitorii. În edemul cerebral lichidul se acumulează în jurul vaselor şi celulelor (edem perivascular şi pericelular), în timp ce tumefierea encefalului se manifestă prin edemaţierea astrocitelor, afectarea fibrelor gliale, descompunerea mielinei. De regulă, edemul cerebral se asociază cu tumefierea celulelor, care în unele cazuri depăşeşte edemul propriu-zis. În cazul, în care encefalul se tumefiază, are loc hidratarea bruscă a substanţei lui ce conduce la estomparea circumvoluţiunilor, comprimarea şi micşorarea cavităţilor ventriculilor. Efectul sumar al edemului şi tumefierii creierului este creşterea presiunii intracraniene şi intracerebrale. Creşterea presiunii intracraniene se manifestă clinic prin cefalee şi edemul discului nervului optic (papildema). Creşterea excesivă a presiunii poate deplasa lobul temporal al encefalului în jos, în orificiul namet al cerebelului (hernia namet) sau poate deplasa amigdalele cerebelului în foramenul occipital mare (hernia mindalică), ce poate provoca moartea din cauza compresiunii centrului vasomotor din trunchiul cerebral.
Consecinţele edemelor. Edemele cronice grave conduc la creşterea presiunii mecanice în organe, tulburarea schimbului capilaro-interstiţial şi al transportului activ transmembranar al substanţelor, hipoxie tisulară, hipotrofie, distrofie, leziuni celulare, necroză, atrofie şi fibroză. Totodată are loc dereglarea funcţiei specifice a organelor, scade rezistenţa şi creşte susceptibilitatea organului faţă de infecţii. Edemul unor organe prezintă pericol direct pentru viaţă. Astfel, edemul cerebral, edemul pulmonar sau acumularea lichidului în cavităţile pericardiace şi pleurale poate provoca dereglarea activităţii cardiace şi pulmonare.
Semnificaţia biologică a edemelor. Edemul prezintă un proces patologic cu dereglarea homeostaziei şi necesită corecţie medicală în conformitate cu etiologia şi patogenia lui.
18.4. Dereglarea limfodinamicii
Tulburarea circulaţiei limfatice se manifestă prin insuficienţa refluxului limfatic, ce poate avea diferite forme. Semnele timpurii ale dereglării refluxului limfatic se traduc prin stagnarea limfei (limfostază) şi dilatarea vaselor limfatice. În calitate de reacţie cu caracter adaptativ şi compensator, stagnarea limfei suscită deschiderea vaselor anterior nefuncţionale sau formarea de novo a colateralelor, restructurarea vaselor limfatice, care se transformă în cavităţi lărgite cu pereţi subţiri (limfangioectazii) sau cu formarea în pereţii lor de extinderi multiple – dilatarea varicoasă a vaselor limfatice.
Ca manifestare a decompensării circulaţiei limfatice este edemul limfogen, sau limfedemul. Limfedemul poate fi local (regional) şi general. Atât limfedemul local, cât şi cel general poate fi acut şi cronic. Limfedemul general acut se întâlneşte rar (de ex., în tromboza bilaterală a venelor subclaviculare). În aceste cazuri creşterea presiunii venoase în venele cave conduce la staza retrogradă în sistemul limfocirculator – de la ductul toracic până la capilarele limfatice. În ţesuturi destul de repede se dezvoltă modificări distrofice până la nesroză celulară.
Limfedemul general cronic se întâlneşte în pletora venoasă generală şi se manifestă prin apariţia în organe şi ţesuturi a modificărilor distrofice, atrofice, necrotice şi sclerotice drept consecinţă a hipoxiei tisulare cronice.
Limfedemul local acut apare în caz de obturare a vaselor limfatice ramificate (de exemplu, embolie cu ţesut tumoral), compresiune sau ligaturare a vaselor, ganglionilor limfatici în timpul intervenţiilor chirurgicale etc. În aceste cazuri dezvoltarea colateralelor contribuie la restabilirea de sine stătător a circulaţiei limfatice.
Limfedemul local cronic poate fi congenital sau achiziţionat. Cel congenital este condiţionat de hipoplazia (subdezvoltarea) sau aplazia (lipsa înnăscută) vaselor şi ganglionilor limfatici în membrele inferioare. Limfedemul local cronic achiziţionat se dezvoltă în caz de compresie cu tumoare sau golirea vaselor limfatice (de ex., în inflamaţie cronică, scleroză, la extirparea chirurgicală a ganglionilor limfatici în cancerul mamar), precum şi în tromboza venelor. Staza cronică a limfei conduce la hipoxie tisulară şi exercită astfel acţiune sclerogenă. Clinic apar modificări ale membrelor inferioare ce poartă denumirea de elefantiazis. Pe fundalul limfedemului de regulă se dezvoltă limfostaza, se formează trombi proteici, conducând la creşterea permeabilităţii capilare, uneori la ruperea pereţilor lor însoţită de limforee. În caz de limforee internă se dezvoltă ascita hiloasă şi hilotoraxul. Ascita hiloasă este acumularea în cavitatea abdominală de lichid hilos (limfă cu conţinut sporit de grăsimi) la o stază limfatică în organe sau la lezarea vaselor limfatice ale intestinului şi mezoului. Lichidul hilos de culoare albă se aseamănă cu laptele. Hilotoraxul – acumularea lichidului hilos în cavitatea pleurală în legătură cu lezarea ductului toracic în timpul intervenţiilor chirurgicale sau la administrarea medicamentelor, obturarea cu trombi sau compresiunea lui de o tumoare.
Consecinţele dereglării limfogenezei şi refluxului ei sunt determinate în primul rând de tulburările metabolismului tisular, condiţionate de insuficienţa nu numai a circulaţiei limfatice, ci şi a celei venoase (staza venoasă) şi de procesele patologice stereotipe – creşterea presiunii mecanice, alterarea celulelor, tulburarea schimbului capilaro-interstiţial şi al transportului transmembranar activ de substanţe, hipoxia tisulară, hipotrofia, distrofia, necroza, atrofia şi fibroza, dereglarea funcţiei organelor şi ţesuturilor.
Dostları ilə paylaş: |