După localizare hipoxia se clasifică în locală şi generalizată, iar după debut – în acută şi cronică.
Hipoxia exogenă se dezvoltă în urma micşorării conţinutului de oxigen în aerul inspirat. Se deosebesc două tipuri de hipoxie exogenă:
a) hipoxia normobarică – apare la scăderea conţinutului de O2 în aerul inspirat pe fundalul presiunii atmosferice normale. Astfel de stare se poate observa în cazul, când omul se află timp îndelungat în încăperi insuficient ventilate, mine de cărbune, fântâni. Micşorarea conţinutului de oxigen în aerul inspirat conduce la micşorarea gradului de saturaţie a hemoglobinei cu O2 şi ca consecinţă se dezvoltă hipoxemia şi consecutiv hipoxia;
b) hipoxia hipobarică – se dezvoltă în cadrul micşorării presiunii atmosferice totale. Această stare în cele mai dese cazuri se întâlneşte la altitudini (în munţi). Factorul patogenetic de bază în dezvoltarea acestui tip de hipoxie este hipoxemia alături de hipocapnie şi alcaloză respiratorie ca rezultat al hiperventilaţiei şi eliminării excedentare a dioxidului de carbon. În condiţii normobarice micşorarea presiunii parţiale a CO2 în sânge cu 4–5 mm Hg conduce la reducerea ventilaţiei pulmonare, însă în cadrul hipobariei, concomitent cu acţiunea stimulatoare asupra centrului respirator al hipoxemiei, creşte şi sensibilitatea centrului respirator faţă de CO2, din care cauză hiperventilaţia pulmonară se menţine chiar şi la valori mici ale concentraţiei CO2 în sânge. Hipocapnia şi respectiv creşterea pH sanguin (alcaloza respiratorie) măresc afinitatea hemoglobinei faţă de oxigen, ceea ce pe de o parte contribuie la saturaţia hemoglobinei cu oxigen în capilarele pulmonare, iar pe de altă parte devierea curbei de disociere a hemoglobinei spre stânga reduce viteza de cedare a oxigenului de către oxihemoglobină la nivelul ţesuturilor circulaţiei mari.
Hipoxia respiratorie se dezvoltă ca rezultat al tulburării respiraţiei externe (proceselor de ventilaţie pulmonară, difuzie alveolo-capilară) şi a modificării corelaţiei difuzie-perfuzie). Hipoventilaţia pulmonară apare în cazul afecţiunii centrului respirator din bulbul rahidian şi în tulburările ventilaţiei de tip restrictiv sau obstructiv.
Tulburările ventilatorii de tip restrictiv sunt consecinţă a micşorării elasticităţii pleuropulmonare (emfizem pulmonar, fibroze pleuropulmonare, silicoza, tuberculoza pulmonară şi pneumectomii), pleurezii, pneumotorax, în afecţiunile congenitale sau dobândite ale cutiei toracice (chifoscolioze, toracoplastii, fracturi costale) şi în afecţiunile neuromusculare (poliomielită, miastenie, hipokaliemie). Afecţiunile neuromusculare sunt determinate de procesele degenerative la nivelul motoneuronilor spinali în poliomielită, botulism şi tetanos. Drept consecinţă a acestor infecţii scade extensibilitatea (compleanţa) cutiei toracice în timpul inspiraţiei. Micşorarea extensibilităţii cutiei toracice se poate întâlni şi la oamenii obezi, la care hipoventilaţia conduce la hipoxemie.
Tulburările ventilatorii de tip obstructiv se instalează în urma creşterii rezistenţei căilor aeroconductoare pentru torentul de aer. Acest tip de tulburări ventilatorii se instalează în cadrul astmului bronşic, bronşitelor cronice, comprimării căilor respiratorii de nodulii limfatici măriţi în volum sau de o tumoare. Una din cauzele cele mai frecvente ale obstrucţiei este astmul bronşic, care se caracterizează prin crize de dispnee expiratorie paroxistice. Obstrucţia bronşiolară şi obstacolul în calea circulaţiei aerului în astmul bronşic se realizează prin trei mecanisme de bază: spasm bronşiolar, edem al mucoasei şi hipersecreţie de mucus.
Tulburările ventilatorii de tip central se pot dezvolta ca rezultat al influenţelor toxice asupra centrului respirator în cadrul comei diabetice sau hepatice. Centrul respirator poate fi afectat şi în cadrul encefalitelor, tumorilor cerebrale, ischemiilor şi hemoragiilor cerebrale.
Tulburările de difuziune de asemenea prezintă o cauză frecventă a hipoxiei respiratorii. Difuziunea reprezintă schimbul de gaze prin membrana alveolo-capilară, oxigenul fiind vehiculat din alveole în sânge, unde este preluat de hemoglobină şi transportat la ţesuturi, în timp ce CO2 urmează aceeaşi cale în sens opus – din sânge în alveole. Viteza şi volumul difuziei sunt direct proporţionale cu coeficientul de difuzie specific pentru fiecare gaz, gradientul de concentraţie a gazelor pe ambele părţi ale membranei difuzionale şi de suprafaţa totală de difuzie şi invers proporţională cu lungimea pistei difuzionale (grosimea septului alveolo-capilar). Cauze ale tulburării difuziunii pot servi procesele însoţite de îngroşarea peretelui alveolar (fibrozele pulmonare, pneumoniile interstiţiale, bolile de colagen, sarcoidoza) şi procesele cu reducerea suprafeţei difuzionale (pneumectomiile, procese alveolare distructive).
Dereglările corelaţiei difuzie-perfuzie în ambele sensuri conduc la hipoxie. În normă raportul dintre minut-volumul ventilaţiei alveolare şi volumul de sânge care trece prin capilarele pulmonare (debitul cardiac) într-o unitate de timp se înscrie în limitele 0,8–1,2. Micşorarea acestui coeficient se determină în hipoventilaţia pulmonară, iar creşterea coeficientului are loc în cadrul micşorării circulaţiei pulmonare sau în şuntul arterio-venos (şuntul dreapta-stânga), când are loc trecerea unui volum mare de sânge neoxigenat din inima dreaptă direct în circulaţia mare (defecte cardiace congenitale cu şunt dreapta-stânga, anevrisme arterio-venoase intrapulmonare).
În cadrul hipoxiei respiratorii conţinutul de oxigen se micşorează atât în sângele arterial, cât şi în cel venos (mărirea diferenţei arterio-venoase a oxigenului ca indice al extragerii oxigenului din sângele arterial), iar hipoxemia este însoţită de hipercapnie.
Hipoxia circulatorie este rezultatul tulburării hemocirculaţiei din cauza dereglărilor funcţiilor aparatului circulator şi hipovolemiei. Acest tip de hipoxie se caracterizează prin micşorarea conţinutului de oxigen în sângele venos alături de conţinutul normal de oxigen în sângele arterial.
Hipoxia circulatorie cardiogenă se dezvoltă drept consecinţă a diminuării funcţiei de pompă a cordului consecutiv alterării cardiomiocitelor, aritmiilor, tamponadelor cardiace şi a creşterii rezistenţei vasculare periferice.
Hipoxia circulatorie hipovolemică se instalează ca rezultat al micşorării volumului de sânge circulant în hemoragii sau plasmoragii masive.
Hipoxia circulatorie hipermetabolică (relativă) apare ca rezultat al dezechilibrului dintre necesităţile crescute ale organelor şi ţesuturilor în O2 şi aprovizionarea relativ insuficientă cu O2 în cadrul efortului fizic, tireotoxicozei şi hipertermiei. Debitul cardiac în acest tip de hipoxie poate fi mărit, însă nu în aceeaşi proporţie ca şi necesităţile crescute în oxigen ale organismului. În plus, la efort fizic se măreşte viteza lineară a sângelui şi respectiv scade timpul contactului sângelui cu aerul alveolar, ceea ce micşorează gradul de saturaţie a hemoglobinei cu oxigen în capilarele pulmonare.
Hipoxia hemică se caracterizează prin micşorarea capacităţii oxigenice a sângelui şi consecutiv a conţinutului de O2 în sângele arterial. Acest tip de hipoxie se instalează ca urmare a modificărilor cantitative şi calitative ale hemoglobinei.
Hipoxia hemică anemică se dezvoltă ca rezultat al micşorării conţinutului de eritrocite şi hemoglobină în sânge drept consecinţă a inhibiţiei eritropoiezei, pierderilor de sânge şi intensificării proceselor de hemoliză.
Hipoxia hemică hemoglobinotoxică apare în urma formării compuşilor patologici ai hemoglobinei: carboxihemoglobina şi methemoglobina. Carboxihemoglobina reprezintă compusul hemoglobinei cu monoxidul de carbon (CO). Din cauza afinităţii mari a hemoglobinei pentru monoxidul de carbon acest complex nu disociază şi hemoglobina nu poate asocia şi transporta oxigenul. Methemoglobina se formează din hemoglobina cu fier bivalent în urma oxidării fierului până la fier trivalent la acţiunea benzenului, amidopirinei, sulfamidelor şi fenacetinei. Methemoglobina, spre deosebire de hemoglobina normală, nu asociază oxigenul, ceea ce conduce la hipoxemie şi consecutiv la hipoxie. În unele cazuri, hipoxia hemică se poate instala şi ca rezultat al creşterii afinităţii hemoglobinei faţă de oxigen. Astfel de stări pot surveni după transfuzii de sânge conservat, în policitemii, hipotireoză, afecţiuni hepatice, pancreonecroză şi se caracterizează prin concentraţia suficientă a oxihemoglobinei în sânge şi prin incapacitatea acesteia de a disocia şi ceda oxigenul ţesuturilor.
Hipoxia periferică se caracterizează prin dereglarea procesului de transport al oxigenului din capilarele circuitului mare în interstiţiu şi mai departe în celule. Ea se caracterizează prin conţinut normal de oxigen în sângele arterial şi prin creşterea conţinutului de O2 în sângele venos (micşorarea diferenţei arterio-venoase de oxigen).
Hipoxia interstiţială apare ca rezultat al tulburării transportului oxigenului din capilar prin interstiţiu spre celulă. În cele mai dese cazuri hipoxia interstiţială este determinată de procese patologice locale, în urma cărora se micşorează permeabilitatea membranelor capilare şi citoplasmatice pentru oxigen, în edeme, hemoragii în organe, limfostază.
Hipoxia intracelulară se dezvoltă ca urmare a tulburării transportului de O2 prin citoplasmă spre organitele celulare, de exemplu, în sectorul dintre membrana citoplasmatică şi membrana mitocondrială, ca rezultat al edemului celular ori ca rezultat al măririi celulelor în volum.
Hipoxia histotoxică se caracterizează prin incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul ca rezultat al dereglării procesului de transport de electroni la nivelul enzimelor lanţului respirator. Cauzele acestui tip de hipoxie sunt:
-
inactivarea citocromoxidazei sub acţiunea cianurilor, a dehidrazelor celulare sub acţiunea eterului, uretanului, alcoolului, barbituricelor;
-
tulburarea sintezei enzimelor lanţului respirator în carenţa vitaminelor B1, B2, PP;
-
decuplarea proceselor de oxidare şi fosforilare în intoxicaţii cu nitraţi, cu toxine microbiene, la hipersecreţia de hormoni tiroidieni ş.a.;
-
alterarea mitocondriilor la acţiunea radiaţiei ionizante, a produşilor peroxidării lipidelor, metaboliţilor toxici în uremie, caşexie, infecţii grave.
Hipoxia histotoxică se dezvoltă şi in cadrul intoxicaţiilor cu endotoxine microbiene.
În hipoxia tisulară determinată de decuplarea proceselor de oxidare şi fosforilare oxigenul este utilizat intens, însă o mare cantitate de enegrie produsă este eliminată sub formă de căldură, iar cantitatea mică de energie acumulată în formă de compuşi macroergici nu asigură necesităţile celulei.
Hipoxia histotoxică se caracterizează atât prin oxigenarea normală a sângelui arterial, cât şi prin arterializarea sângelui venos (micşorarea diferenţei arterio-venoase de oxigen) din cauza neutilizării oxigenului de către ţesuturi. Cianoza în acest tip de hipoxie nu apare.
În cele mai frecvente cazuri hipoxia prezintă o combinare a două sau mai multe tipuri – hipoxia mixtă – cu predominarea unui anumit tip.
Hipoxia poate fi acută, atunci când se dezvoltă timp de câteva minute, şi cronică, care se menţine timp de câteva săptămâni, luni, ani. Hipoxia acută apare în cadrul asfixiei, în hemoragii masive, intoxicaţii cu monoxid de carbon şi cianuri, în stările de şoc, colaps, în accese de astm cardiac. Hipoxia cronică se dezvoltă treptat în cadrul bolilor cronice ale aparatului respirator, sistemului cardiovascular, în anemii ş.a.
După localizare hipoxia poate fi locală şi generalizată.
Hipoxia locală se dezvoltă ca rezultat al tulburărilor circulatorii locale (ischemie, hiperemie venoasă, stază).
Hipoxia generală prezintă un proces patologic integral cu afecţiunea concomitentă a tuturor organelor, iar gradul de afecţiune depinde de rezistenţa acestora fată de insuficienţa de O2. De exemplu, ţesutul osos îşi menţine viabilitatea în condiţiile întreruperii complete a aportului de O2 timp de câteva ore; muşchii scheletici – aproximativ două ore, cordul – doar 20–40 minute. Cea mai mică rezistenţă la hipoxie o posedă creierul. În scoarţa cerebrală după 2–3 min de anoxie apar primele semne de alterare, iar peste 6–8 min apar leziuni celulare ireversibile.
Reacţii compensatorii. Instalarea hipoxiei induce declanşarea unui complex de reacţii adaptiv-compensatorii, care vizează restabilirea aprovizionării adecvate a ţesuturilor cu oxigen. Aceste reacţii în multe cazuri preîntâmpină dezvoltarea unei hipoxii pronunţate şi a leziunilor celulare. Toate reacţiile compensatorii în hipoxie se împart în urgente şi tardive (durabile).
Reacţii compensatorii urgente în hipoxia acută sunt reacţiile cardiovasculare, respiratorii, metabolice.
Din reacţiile cardiovasculare face parte mărirea debitului cardiac pe seama tahicardiei şi creşterii volumului sistolic, sporirea returului venos spre inimă, creşterea presiunii arteriale şi a vitezei circulaţiei sângelui, micşorarea timpului de circulaţie a sângelui în ambele circulaţii. Aceste reacţii contribuie la ameliorarea arterializării sângelui în circulaţia pulmonară şi aprovizionării cu sânge a organelor circulaţiei mari. În cadrul hipoxiei pronunţate are loc centralizarea circulaţiei sanguine şi redistribuirea sângelui în favoarea organelor de importanţă vitală prin dilatarea vaselor creierului, cordului şi a circulaţiei pulmonare cu mărirea debitului sanguin în aceste organe. Concomitent vasele pielii, ţesutului adipos, muşchilor scheletici şi ale organelor splanhnice se constrâng, reducând debitul sanguin în aceste organe. O altă semnificaţie a acestor reacţii vasculare este mobilizarea sângelui depozitat în splină şi ficat, vasele mezenteriale, ceea ce conduce la creşterea volumului sângelui circulant. Acţiune vasodilatatoare posedă micşorarea concentraţiei de oxigen, mărirea concentraţiei metaboliţilor – produşilor degradării ATP-ului (ADP, AMP, fosfatul anorganic), CO2, ionii de hidrogen, acidul lactic. În condiţii de acidoză scade sensibilitatea alfa-adrenoreceptorilor la influenţele catecolaminelor, ceea ce de asemenea contribuie la dilatarea vaselor.
Reacţii compensatorii respiratorii urgente sunt hiperventilaţia pulmonară (respiraţia accelerată şi profundă) cu includerea în actul respirator a alveolelor anterior nefuncţionale. De asemenea se ameliorează şi circulaţia pulmonară. Astfel o dată cu creşterea ventilaţiei alveolare creşte şi perfuzia plămânilor, ceea ce menţine constant raportul ventilaţie/perfuzie, condiţie importantă pentru arterializarea optimă a sângelui venos parvenit în plămâni. De rând cu aceasta hipocapnia în sângele circulaţiei pulmonare provocată de hiperventilaţie sporeşte afinitatea hemoglobinei faţă de oxigen, ceea ce reduce timpul necesar pentru arterializarea sângelui – moment important în condiţiile sporirii vitezei lineare de circulaţie şi micşorării timpului pasajului eritrocitelor prin capilarele pulmonare.
După 2 zile de hipoxie acută în eritrocite creşte cantitatea de 2–3 glicerofosfat şi ATP, ceea ce contribuie la disocierea mai uşoară a oxihemoglobinei şi cedarea oxigenului ţesuturilor circulaţiei mari.
În condiţiile “foamei” de oxigen în ţesuturi se activează glicoliza, pe contul căreia pot fi satisfăcute un anumit timp necesităţile energetice ale celulelor. Concomitent, însă, în celule se acumulează acid lactic, acidoza contribuind la creşterea vitezei de disociere a oxihemoglobinei şi la cedarea completă a oxigenului în ţesuturi.
Mecanismele declanşării reacţiilor compensatorii urgente în hipoxie sunt diverse. Reacţiile sistemului respirator şi cardiovascular sunt determinate de mecanisme reflexe prin excitarea centrului respirator şi a hemoreceptorilor arcului aortei şi zonei carotidiene de către presiunea parţială crescută a CO2 în sânge, excesul de ioni de hidrogen şi de presiunea parţială scăzută a oxigenului. Tahicardia este determinată atât de acţiunea directă a hipoxiei asupra sistemului conductor al inimii, cât şi de creşterea volumului sângelui circulant, amplificarea forţei de aspiraţie a cutiei toracice, sporirea returului venos spre inimă. Aceste fenomene conduc la supraumplerea atriilor cu sânge şi la declanşarea reflexului de pe receptorii acestor compartimente.
Mecanismele compensatorii de lungă durată se includ în hipoxia cronică (boli ale sistemului cardiovascular, respirator, tumori, reşedinţa în localităţile montane). În aceste condiţii se intensifică secreţia eritropoietinei de către celulele aparatului juxtaglomerular al rinichilor, ceea ce stimulează eritropoieza cu creşterea concentraţiei de eritrocite şi cantităţii de hemoglobină în sânge şi în final măreşte capacitatea oxigenică a sângelui. Suprafată difuzională a plămânilor creşte, se hipertrofiază musculatura respiratorie şi cardiomiocitele. În celule creşte numărul de mitocondrii şi activitatea enzimelor lanţului respirator. În condiţiile hipoxiei cronice în organele de importanţă vitală (de ex., creierul) creşte atât capacitatea arterelor şi capilarelor cerebrale, cât şi vascularizarea ţesuturilor în urma angiogenezei.
În hipoxia cronică apar modificări structural-funcţionale ale ţesuturilor de ordin compensator şi reparativ. S-a stabilit că deficitul de macroergi fosfaţi condiţionat de hipoxie contribuie la intensificarea sintezei acizilor nucleici şi a proteinelor. Se intensifică procesele plastice ce stau la baza hipertrofiei cardiomiocitelor şi muşchilor respiratori. Totodată funcţionarea sistemului respirator şi cardiovascular devine mai economă o dată cu creşterea activităţii sistemului energogenetic al celulei (creşterea numărului de mitocondrii, activarea enzimelor lanţului respirator).
În cadrul hipoxiei cronice scade producerea hormonilor tireotrop şi tiroidieni, ceea ce conduce la scăderea intensităţii metabolismului bazal cu micşorarea necesităţilor celulelor în oxigen. S-a stabilit că hipoxia induce activarea enzimelor sistemului antioxidant (a superoxiddismutazei, a catalazei ş.a.) pentru neutralizarea produşilor peroxidării lipidelor, care pot altera celula.
În diferite tipuri de hipoxie complexele de mecanisme compensatorii diferă – de exemplu, hipoxia hipoxică induce creşterea minut-volumului cordului, iar în hipoxia circulatorie, cauzată de scăderea capacităţii contractile a cordului, realizarea acestui mecanism compensator devine imposibilă. La fel în hipoxia respiratorie este diminuată capacitatea reacţiilor compensatorii ale aparatului respirator, în hipoxia provocată de unele anemii (de ex., anemiile aregenerative) lipseşte reacţia la eritropoietine, iar în hipoxia circulatorie devin incompetente reacţiile vasculare.
Hipoxia este un puternic factor stresant, care stimulează sistemul hipotalamus-hipofiză-suprarenale cu hipersecreţia glucocorticoizilor, care activează enzimele lanţului respirator şi stabilizează membranele lizozomale, împiedicând eliminarea hidrolazelor lizozomale şi autoliza celulei.
Acţiunea patogenă a hipoxiei. În hipoxii pronunţate mecanismele adaptiv-compensatorii devin insuficiente, astfel dezvoltându-se hipoxia decompensată, caracterizată prin tulburări biochimice, funcţionale şi structurale. Rezultatul final al acestor dereglări sunt leziunile celulare în organele supuse hipoxiei. Aceste leziuni celulare sunt de origine hipoxică, hiponutriţională, hipoenergetică, acidotică. Leziunile celulare în hipoxie reprezintă procese patologice tipice celulare cu anumite particularităţi în diferite organe.
La baza tuturor leziunilor hipoxice celulare stă insuficienţa de macroergi fosfaţi, fapt ce limitează capacitatea celulelor de a-şi menţine homeostazia celulară. Glicoliza compensează nesemnificativ procesele oxidative, acest lucru fiind important doar pentru celulele creierului şi cordului. Mecanismul leziunilor celulare în condiţiile deficitului de macroergi constă în tulburarea transportului selectiv al ionilor prin membrana celulară, proces energodependent. Ca rezultat intracelular se acumulează ionii de Na, iar extracelular ionii de potasiu, ceea ce conduce la scăderea potenţialului membranar şi la tulburarea excitabilităţii celulelor nervoase şi musculare. Împreună cu ionii de Na în celule pătrunde un exces de apă, contribuind la tumefierea celulelor şi citoliza osmotică. Intracelular se mai acumulează şi ionii de Ca, care activează fosfolipaza A2 a mitocondriilor, degradând complexele fosfolipidice membranare, tulburând şi mai profund funcţia pompelor ionice şi funcţiile mitocondriilor. ATP-azele activate scindează compuşii macroergici, agravând penuria energetică, iar activarea endonucleazelor demarează apoptoza.
Stres-sindromul declanşat în hipoxia acută, pe lângă efectele pozitive determinate de hipersecreţia de glucocorticoizi, induce şi efecte nedorite cum ar fi catabolismul proteinelor, bilanţul azotat negativ, mobilizarea rezervelor lipidice ale organismului.
Acţiune alterantă asupra celulelor au şi produşii peroxidării lipidelor, proces activizat în hipoxie. Acidoza şi produşii peroxidării lipidelor labilizează membranele lizozomale şi contribuie la eliminarea hidrolazelor, care autolizează celula.
Ca rezultat al tulburărilor metabolice, la nivel celular apar şi tulburări funcţionale, fapt ce se va manifesta prin simptome clinice respective în conformitate cu specificul organului.
Celulele creierului sunt foarte sensibile la hipoxie, 20% din cantitatea oxigenului necesar organismului sunt consumate de creier. În hipoxie creşte permeabilitatea capilarelor cerebrale, ceea ce are drept consecinţă dezvoltarea edemului cerebral. Întreruperea aprovizionării creierului cu O2 timp de 2–3 min conduce la leziuni neuronale şi la apariţia focarelor de necroză la nivelul scoarţei cerebrale şi al cerebelului. În hipoxia cronică în creier apar distrofii celulare la nivel cortical şi subcortical, edem cerebral.
Miocardul se caracterizează printr-o rată scăzută de energogeneză pe contul proceselor glicolizei anaerobe, care poate aproviziona necesităţile energetice timp de numai câteva minute. Rezervele de glicogen din miocard se epuizează rapid. Deja peste 3–4 minute după întreruperea aprovizionării cardiomiocitelor cu oxigen inima pierde capacitatea contractilă aptă să întreţină circulaţia sanguină cerebrală. Glicoliza induce acumularea de acid lactic, dezvoltându-se acidoza metabolică, care conduce la scăderea activităţii enzimelor lanţului respirator şi a monoaminoxidazei. În miocard pe parcursul hipoxiei sunt desemnate distrofii lipidice.
În rinichi în cadrul hipoxiei se constată necrobioza şi necroza epiteliocitelor tubilor renali, ceea ce antrenează insuficienţă renală. În ficat de asemenea s-a constatat necroza hepatocitelor cu sclerozarea ulterioară a organului. Aceleaşi procese patologice celulare se depistează şi în alte organe parenchimatoase.
Manifestarile clinice ale hipoxiei. Simptomatologia hipoxiei acute e determinată de dereglările funcţiilor organelor vitale. Dereglarea activităţii sistemului nervos central se exprimă prin cefalee, euforie, comportamentul devine neadecvat situaţiei ş.a. Aceste simptome sunt determinate de tulburarea proceselor de inhibiţie în scoarţa cerebrală. Paralel diminuează controlul inhibitor al scoarţei cerebrale asupra structurilor subcorticale. Apare greaţa, voma, tulburări de coordonare a mişcărilor, convulsii. Respiraţia devine periodică, scade activitatea cardiacă şi tonusul vascular.
La scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial până la 40–20 mm Hg se instalează coma cerebrală, cu pierderea funcţiilor scoarţei cerebrale, a structurilor subcorticale şi centrilor bulbari. La o presiune parţială a oxigenului în sângele arterial mai joasă de 20 mm Hg survine moartea cerebrală şi moartea organismului.
23.2. Hiperoxia generală
Hiperoxia este creşterea presiunii oxigenului în ţesuturi ca rezultat al aportului excesiv de oxigen spre celule sau al micşorării consumului acestuia.
În condiţii obişnuite la nivelul mării presiunea parţială a oxigenului în atmosferă este de cca 160 mm Hg, însă în aerul alveolar, în sângele arterial şi în lichidul interstiţial din regiunea proximală a capilarelor ea este de doar 100 mm Hg. Consecutiv extragerii şi consumului oxigenului de către celule presiunea oxigenului în sângele venos scade până la 40 mm Hg. S-a constatat că presiunea de 100 mm Hg este optimă pentru structurile biologice, iar creşterea oxigenării mediului este potenţial nocivă prin formarea de specii reactive de oxigen şi peroxidarea substanţelor organismului cu inducerea leziunilor celulare. Importanţa hiperoxiei pentru medicină constă în faptul că aceasta poate fi atât de origine tehnogenă (hiperbaria de adâncime), cât şi iatrogenă prin aplicarea hiperoxiei în scopuri terapeutice. Aceasta necesită cunoaşterea patogeniei acţiunii nocive a hiperoxiei asupra organismului uman, a mecanismelor intrinseci de protecţie şi elaborarea principiilor de corecţie a efectelor adverse ale oxigenului.
Etiologia hiperoxiei. Toţi factorii, care conduc la hiperoxie, pot fi clasificaţi în funcţie de mecanismul patogenetic în următoarele clase:
-
Factorii, care măresc aportul de oxigen spre celule:
-
creşterea presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat asociată cu presiunea atmosferică normală, scăzută sau ridicată (respectiv hiperoxie normobarică, hipobarică şi hiperbarică);
-
sporirea transportului oxigenului spre ţesuturi în condiţii de presiune parţială normală a oxigenului în aerul inspirat (hiperventilaţie pulmonară, intensificarea hemodinamicii sistemice sau regionale).
2. Factorii, care reduc consumul de oxigen de către celule (dereglări enzimatice şi de substarat).
Patogenia hiperoxiei este diferită în funcţie de mecanismul de acţiune a factorilor etiologici.
La creşterea presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat survine hiperoxia exogenă caracterizată prin saturaţia completă a hemoglobinei cu oxigen la nivelul capilarelor pulmonare (concentraţia de oxihemoglobină devine egală cu 100% în loc de cca 96% normal) şi în plus în sânge se dizolvă o cantitate suplimentară de oxigen proporţională cu gradul de creştere a presiunii oxigenului în alveole. Astfel, sângele arterial în condiţii normobarice conţine doar 0,3 ml de oxigen în 100 ml, în timp ce în condiţii hiperbarice aceasta poate să ajungă la 2–6 ml O2/100 ml.
Hiperoxia endogenă este o creştere a presiunii parţiale a oxigenului la nivelul celulei în condiţiile conţinutului normal de O2 în aerul inspirat. Hiperoxia endogenă prin hiperventilaţie apare în condiţiile intensificării ventilaţiei alveolare (este posibilă şi în condiţiile ventilaţiei artificiale a plămânilor cu amestec de gaze cu conţinut sporit de oxigen), ce conduce la creşterea pO2 în aerul alveolar (care poate să se apropie de 160 mm Hg), iar în sângele arterial are loc saturaţia hemoglobinei cu oxigen şi dizolvarea suplimentară a oxigenului în plasma sanguină.
Hiperoxia hiperdinamică apare în cadrul intensificării hemodinamicii sistemice (creşterea debitului cardiac şi a debitului sanguin în organe, aportul excesiv de oxigen, care depăşeşte necesităţile reale). Se caracterizează prin saturaţia obişnuită a hemoglobinei sângelui arterial (cca 96%), prin cantitatea obişnuită de oxigen dizolvat în plasmă, însă din cauza sporirii vitezei lineare şi volumetrice a sângelui creşte concentraţia de oxihemoglobină în sângele venos (arterializarea sângelui venos, micşorarea diferenţei arterio-venoase de oxigen).
Hiperoxia reactivă se dezvoltă la intensificarea circulaţiei sanguine regionale (hiperemia arterială) şi este similară cu hiperoxia hiperdinamică, însă poartă un caracter local.
Hiperoxia dismetabolică este rezultatul tulburării utilizării oxigenului la un aport de oxigen adecvat. Se întâlneşte la dereglarea activităţii sau sintezei enzimelor lanţului respirator în mitocondrii (hiperoxie histotoxică), în insuficienţa substratului de oxidare în celule (hiperoxie de substrat).
Manifestările. Hiperoxia se manifestă prin reacţii compensatorii, protective şi procese patologice declanşate la diferite niveluri ale organismului.
Reacţiile compensatorii în hiperoxie constău în păstrarea presiunii normale de oxigen în celule în condiţiile hiperoxiei la diferite niveluri de transport al oxigenului. De exemplu, hiperoxia conduce la spasmul vaselor cerebrale. Reacţiile protective contra hiperoxiei constau în mecanisme de anihilare a formelor reactive de oxigen generate în hiperoxie. Din mecanismele protective fac parte diferite enzime şi substanţele antioxidante endogene şi exogene – superoxiddismutaza, catalaza, peroxidazele, glutationreductaza, ceruloplasmina, alfa-tocoferolul, seleniţii.
Hiperoxia este compensată atunci când creşterea presiunii parţiale a oxigenului la diferite niveluri de transport al acestuia nu conduce la creşterea conţinutului de O2 în celule (există hiperoxemia, însă nu se dezvoltă hiperoxia celulară). Hiperoxia subcompensată reprezintă starea, când survine hiperoxia celulară, însă intensificarea activităţii sistemului antioxidant permite neutralizarea formelor reactive ale oxigenului, preîntâmpinând leziunile celulare. Hiperoxia decompensată survine la epuizarea sistemului antioxidant, radicalii liberi ai oxigenului nu sunt neutralizaţi şi are loc acumularea produşilor peroxidării lipidelor, proteinelor, nucleoproteidelor cu leziuni celulare.
În scopuri curative hiperoxia se aplică numai în condiţii de hiperoxibarie – inhalarea oxigenului sub presiuni terapeutice de 2, maximum de 3 atmosfere. În hiperoxibarie, de rând cu saturaţia completă a hemoglobinei cu oxigen, creşte şi cantitatea oxigenului dizolvat fizic în plasmă, ceea ce permite o îmbogăţire cu oxigen a ţesuturilor chiar şi în condiţiile, când viteza circulaţiei în capilare este mică (hiperemia venoasă, ischemia). Astfel, oxigenarea hiperbarică compensează orice tip de hipoxie (cu excepţia celei histotoxice), în special hipoxiile condiţionate de micşorarea sau inactivarea hemoglobinei (hipoxia hemică, anemică), pe contul creşterii ratei oxigenului dizolvat în plasmă, limfă, lichid tisular. Prin intermediul oxigenării hiperbarice sunt asigurate necesităţile metabolice ale celulelor chiar şi în condiţiile scăderii afluxului de sânge la nivel de microcirculaţie.
Acţiunea oxigenului sub presiune se răsfrânge asupra tuturor organelor, ţesuturilor, celulelor şi structurilor subcelulare. În funcţie de intensitatea reacţiilor oxigendependente hiperoxia poate avea consecinţe atât favorabile, cât şi toxice, determinate de potenţialul oxidativ crescut al oxigenului hiperbaric.
Acţiunea patogenă a hiperoxiei constă în formarea excesivă de specii reactive de oxigen, peroxidarea substanţelor endogene, modificări de structură şi dereglări funcţionale ale celulelor, organelor, sistemelor organismului.
În condiţiile hiperoxiei are loc formarea intensivă de radicali liberi ai oxigenului – anionradicalul superoxid (O2-), oxigenul singlet (1O2.), radicalul hidroxil (OH-), care alterează fosfolipidele membranare cu formarea de hidroperoxizi lipidici şi iniţierea reacţiilor în lanţ. Efectele nocive constau în distrucţia membranelor citoplasmatice şi a structurilor intracelulare, modificarea structurii conformaţionale a proteinelor, alterarea structurii ADN-ului, ARN-ului. În final are loc leziunea membranei citoplasmatice cu dereglări ale homeostaziei celulare osmolare, electrolitice, de electrogeneză, intumescenţa şi citoliza.
Leziunea membranelor mitocondriale, ale reţelei sarcoplasmatice şi ale lizozomilor conduce respectiv la dereglarea proceselor fosforilării oxidative şi energogenezei, la degradarea ribozomilor cu dereglarea sintezei proteinelor, la eliberarea enzimelor lizozomale cu autoliza şi inducerea modificărilor ireversibile în celule până la necroza celulară.
De rând cu aceasta, sub influenţa oxigenului hiperbar are loc blocarea enzimelor lanţului respirator (citocromoxidaza, dehidrazele), inhibiţia activităţii oxidoreductazelor, iar în consecinţă celulele pierd capacitatea de a utiliza oxigenul – se instalează o hipoxie tisulară, ceea ce conduce la tulburarea proceselor energogenetice, care şi mai mult dereglează funcţia şi structura membranelor celulare şi a organitelor intracelulare.
Procesele patologice celulare hiperoxice (leziuni celulare, necroza) conduc la procese patologice în ţesuturi, organe şi sisteme cu consecinţe pentru întreg organismul (inflamaţia, reacţia fazei acute, febra).
Dostları ilə paylaş: |