Insuficienţa renală este un proces patologic integral caracterizat prin reducerea parţială sau totală a funcţiilor glomerulare şi tubulare ale rinichilor cu tulburarea homeostazei mediului intern, procese patologice celulare şi dereglări secundare al funcţiilor organelor vitale. Insuficienţa renală la adulţi survine atunci, când diureza este mai mică decât 25 ml/oră, densitatea urinei mai joasă de 1,005 g/cm3. În aceste condiţii rinichii nu elimină toate deşeurile metabolice, ceea ce se traduce prin mărirea concentraţiei de uree în sânge mai sus de 20 mmol/l.
Etiologia. Insuficienţa renală este punctul de convergenţă a numeroaselor procese patologice renale şi extrarenale: procese discirculatorii sistemice (boala hipertensivă, hipovolemia, şocul, insuficienţa circulaţiei sistemice), dishomeostazii şi dismetabolisme generale (hipo- şi disproteinemii, hiperlipidemii, hipercolesterolemie, amiloidoză), dereglări renovasculare (ateroscleroza arterelor renale, arterioloscleroza, hiperemie venoasă, ischemie renală, infarct, embolie), afecţiuni directe ale glomerulelor, canaliculelor renale şi ţesutului interstiţial, blocul căilor urinare, anomalii şi defecte congenitale, procese autoimune şi tumorale.
Patogenia. În insuficienţa renală sunt reduse sau abolite toate funcţiile homeostatice ale rinichilor: menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice, a echilibrului acido-bazic, a presiunii osmo-oncotice a sângelui, excreţia cataboliţilor, reglarea presiunii arteriale, funcţia endocrină de secreţie a eritropoietinelor.
Manifestările insuficienţei renale sunt determinate de dishomeostaziile consecutive abolirii funcţiilor renale şi constau în tulburarea bilanţului azotului, a echilibrului hidric, electrolitic, osmo-oncotic, acido-bazic, dereglări discirculatorii şi insuficienţa eritropoiezei.
Tulburările metabolismului azotat se reduc la retenţie azotată datorită scăderii filtrării glomerulare şi hipercatabolismului proteic – creşterea concentraţiei ureei plasmatice cu o rată de 10–20 mg%/ zi în formele necomplicate şi de 20–100 mg%/ zi în formele hipercatabolice, creşterea concentraţiei creatininei, acidului uric, aminoacizilor. Rezultanta acestor procese este instalarea hiperazotemiei – creşterea concenraţiei în sânge a azotului rezidual, neproteic.
Tulburarea echilibrului hidric este datorată oligoanuriei şi este exprimată prin echilibrul hidric pozitiv (aportul de apă este superior pierderilor) cu hiperhidratare globală, retenţia intravasculară a apei, hiperhidratarea hiperosmolară extracelulară, deshidratarea intracelulară.
Tulburarea echilibrului electrolitic are forme de hiponatriemie, variaţiile clorului le urmează pe cele ale sodiului, cu excepţia pierderilor digestive, potasiul este de obicei crescut (hiperkaliemia) chiar şi în absenţa unor surse exogene de potasiu, iar în formele complicate (septicemie, hemoliză, distrucţii tisulare) rata creşterii kaliemiei este mai mare şi poate determina tulburări de ritm şi de conducere în miocard cu modificări caracteristice pe ECG; concentraţia calciului este de regulă scăzută (hipocalcemia) şi se datorează hiperfosfatemiei, hipoalbuminemiei şi tulburărilor de hidroxilare renală ale vitaminei D cu scăderea concomitentă a absorbţiei intestinale de calciu; hiperfosfatemia, hipersulfatemia.
Dezechilibrul acido-bazic se caracterizează prin acidoză excretorie datorită suprimării mecanismelor renale de secreţie a ionilor de hidrogen paralel cu consumul bicarbonatului de sodiu.
Toxemia nefrogenă se datorează acumulării substanţelor toxice endogene provenite atât din procesele patologice primare, cât şi din retenţia metaboliţilor. Cele mai importante toxine uremice sunt acidul guanidinsuccinic, poliamidele de origine intestinală (putrescenă), fenoli şi derivaţi fenolici, peptide cu masa moleculară medie şi parathormonul în concentraţii crescute.
Dishomeostaziile renale, fiind rezultatul afecţiunilor rinichilor, conduc la procese patologice celulare, tisulare şi de organ în toate sistemele funcţionale ale organismului. Clinic procesele patologice de organ şi sistem ca urmare a insuficienţei renale se traduc printr-o serie de sindroame – sindromul neuropsihic, cardiovascular, respirator, digestiv şi hematologic.
Procesele patologice secundare la nivelul SNC sunt leziunile, distrofia şi necroza neuronilor cu dereglarea proceselor de generare şi propagare a impulsului electric, care sunt provocate de hiperhidratarea şi intumescenţa creierului, edemul cerebral, hiperkaliemia, acidoza, acţunea toxică a substanţelor azotate reţinute în organism. Echivalentul clinic al acestor procese este astenia psihică şi fizică, apatia, cefaleea, crampele musculare, convulsiile, meningismul, paresteziile, obnubilarea, halucinaţiile, delirul, coma cerebrală. În cord se înregistrează leziuni celulare, distrofia şi necroza miocardiocitelor, miocardita, pericardita provocate de hiperkaliemie şi hipocalcemie, hiperazotemie. Drept rezultat se dereglează procesele de generare şi acumulare a energiei, electrogeneza (anihilarea potenţialului de repaus), excitaţia (formarea potenţialului de acţiune) şi contractibilitatea miocardiocitelor. Aceste procese se manifestă prin modificări ale traseelor ECG şi prin semne clinice ale insuficienţei cardiace – diminuarea debitului cardiac, hipotensiune arterială, creşterea presiunii venoase centrale, hiperemie venoasă în circuitul mare sau mic, hipoperfuzie generală, hipoxie circulatorie.
Simptomele respiratorii sunt determinate atât de afecţiunile directe nefrogene ale aparatului respirator (pneumonie, edem pulmonar, pleurezie), cât şi de afecţiunile directe ale centrului respirator de dishomeostaziile renale (retenţii azotate şi acidoza) şi se traduc prin hiperventilaţie alveolară, respiraţia periodică Kussmaul şi Cheyne-Stokes, respiraţie agonală, stop respirator.
Procesele patologice la nivelul aparatului digestiv au forma inflamaţiei totale – stomatită, gastrită, enterită, colită şi sunt condiţionate de excreţia excesivă a produşilor azotaţi de glandele şi mucoasa tubului digestiv (uree, creatinină, amoniac etc.). Simptomele digestive sunt anorexia, colicile intestinale, diareea, ulceraţii, voma cu deshidratare, hipocloremie şi hipokaliemie, epuizarea bicarbonaţilor, acidoza excretorie.
Dereglările hematologice sunt consecinţa mai multor factori patogenetici din cadrul insuficienţei renale:
a) a acţiunii directe a dishomeostaziilor generale electrolitice, onco-osmotice, acido-bazice asupra ţesutului hematopoietic;
b) a hiposecreţiei eritropoietinelor de către rinichi;
c) a hiposideremiei prin tulburarea reutilizării fierului eliberat în hemoliză cu blocarea acestuia în ţesuturile reticuloendoteliale;
d) a hemoragiilor prin tulburările de hemostază prezente în mod constant şi datorate unor defecte calitative în funcţia plachetară, deficitului de formare a trombocitelor şi prin perturbări în sinteza unor factori de coagulare;
e) a hemolizei intravasculare determinate de acidoză. Perturbările hematologice se manifestă prin anemii cu caracter microcitar hipocrom sau normocitar normocrom. Se observă şi leucocitoză neutrofilă, indicator al iritaţiei medulare produse, probabil, de retenţia azotată sau de infecţie.
Osteodistrofia renală este o tulburare a metabolismului fosfocalcic şi acidozei şi constă în intensificarea proceselor osteoclastice, disocierii intense a sărurilor de calciu din matricea osului cu eliminarea calciului.
Or, consecinţele insuficienţei renale sunt procese patologice celulare (leziuni, distrofii, necroza), tisulare şi de organ (inflamaţia, scleroza organelor vitale), integrale (insuficienţa poliorganică, coma uremică, moartea).
25.5. Dereglările activităţii nervoase. Coma
Coma reprezintă un proces patologic integral şi un sindrom clinic, dereglarea gravă a activităţii nervoase caracterizată prin inhibiţia sistemului nervos central cu perturbarea gravă cantitativă a conştiinţei, cu alterarea profundă a funcţiilor de relaţie, iar la un anumit grad – şi a celor vegetative (respiraţia, circulaţia). Coma rezidă pe supresia globală a funcţiilor neuronale sau pe leziuni focale în trunchiul cerebral (infarctul de trunchi cerebral).
Etiologia. În funcţie de cauza declanşatoare deosebim comă primară şi secundară. Coma primară este provocată de acţiunea directă a factorului patogen asupra sistemului nervos central – traumatisme, infecţii, intoxicaţii exogene cu toxine neuro- şi psihotrope, dereglări cerebrovasculare. Coma secundară are drept cauze diferite procese patologice integrale extracerebrale cu implicarea secundară în proces a sistemului nervos central: de ex., insuficienţa respiratorie, insuficienţa circulatorie, insuficienţa hepatică, insuficienţa renală, dereglări endocrine (diabetul zaharat, mixedemul, hipertiroidismul, insuficienţa suprarenalelor), dereglări metabolice – intoxicaţii exogene, hipoglicemii, hipercetonemie, hiperamoniemie, uremie, autointoxicaţii gastrointestinale.
Patogenia comei primare este determinată de caracterul factorului patogen, care afectează direct sistemul nervos central; coma secundară este determinată de leziunile secundare ale sistemului nervos central, de dishomeostaziile, dismetabolismele, dizoxiile şi dereglările circulatorii survenite de pe urma afecţiunilor extracerebrale. De menţionat că oricare ar fi originea comei în patogenia ei se formează cercuri vicioase, care reverberează, se autoaprofundează, conducând în final până la moarte. Astfel, în comele primare cercul vicios are următorul algoritm: leziuni primare cerebrale leziuni secundare extracerebrale leziuni secundare cerebrale leziuni extracerebrale terţiare leziuni cerebrale terţiare … etc. În coma secundară schema este următoarea: leziuni primare extracerebrale leziuni secundare cerebrale leziuni secundare extracerebrale leziuni cerebrale terţiare leziuni terţiare extracerebrale … etc.
Comele primare provocate de leziunile directe ale creierului sunt diverse după etiologie şi patogenie.
Patogenia comei are la bază fie o distrucţie mecanică a teritoriilor – cheie din trunchiul cerebral sau a cortexului (coma anatomică), fie o dereglare globală a proceselor metabolice cerebrale (coma metabolică).
Mecanismele fiziopatologice de producere a sindromului comatos variază în funcţie de etiologie şi de localizarea leziunilor cerebrale.
Stările comatoase din bolile degenerative cerebrale (boala Pick, Alzheimer, coreea Huntington, epilepsia mioclonică progresivă, isteria etc.) rezultă din tulburările intrinseci ale metabolismului neuronal şi glial.
Coma poate fi provocată de procese intracraniene – traumatisme cranio-cerebrale (comoţie, contuzie, fracturi), procese inflamatorii (meningite şi meningoencefalite de diferită natură), compresiunea directă a creierului în unele procese expansive ce interesează regiunile importante pentru menţinerea stării de conştiinţă (edemul cerebral regional sau generalizat, tumori cerebrale, abcese, chisturi şi anevrisme), tulburări circulatorii arterio-venoase şi de lichid cefalorahidian. Toate aceste procese sunt asociate cu un sindrom de hipertensiune intracraniană şi semne de compresiune ale trunchiului cerebral – anizocorie (dimensiuni inegale ale pupilelor) cu midriază (dilatarea pupilei) şi tulburări cardio-respiratorii grave.
În patogenia comelor vasculare cerebrale (hemoragia, ischemia, embolia cerebrală şi encefalopatia hipertensivă) se pronunţă diminuarea debitului sanguin cerebral cu dereglarea ulterioară a metabolismului neuronal sau glial, atât prin deprivarea de oxigen, substraturi energetice şi cofactori metabolici, cât şi prin acumularea de cataboliţi.
Comele secundare pot fi toxice, metabolice sau apar în cadrul bolilor somatice.
Comele toxice exogene sunt provocate de medicamentele cu acţiune depresivă asupra SNC, anestezice, alcool etilic, barbiturice, morfină, atropină, unele toxine endogene, ganglioplezice (fenotiazina), monoxid de carbon şi insecticide.
Din comele toxice endogene fac parte coma hipoglicemică, diabetică, tireotoxică şi mixedemică, suprarenaliană, eclamptică, uremică, hepatică, în insuficienţa respiratorie şi circulatorie.
Coma uremică reprezintă faza clinică terminală a insuficienţei renale. Manifestările ei variate sunt în funcţie de etiologia insuficienţei renale cronice, de gradul de afecţiune renală, de rezistenţa individuală, de eficacitatea terapeutică ş.a. Fiecare din aceşti factori explică predominanţa unuia sau altuia din simptomele, prin care se manifestă coma uremică. În coma uremică prevalează întoxicarea organismului cu produşi azotoşi (uree, creatinină, acid uric), la care se adaugă tulburări grave ale echilibrului hidroelectrolitic şi acido-bazic – hiponatriemie, hiperkaliemie, scăderea pH-ului sanguin etc.
Se consideră că responsabile de manifestările clinice ale uremiei ar fi ureea, care se elimină prin intestin şi, sub acţiunea florei microbiene locale, se transformă în substanţe toxice (carbonatul şi carbamatul de amoniu) şi acţiunea toxică a substanţelor aromatice reţinute în organism. Pe lângă retenţia de substanţe toxice (autointoxicaţie) la apariţia simptomelor caracteristice sindromului uremic contribuie şi tulburările hidroelectrolitice şi acido-bazice (deshidratarea, hiperhidratarea, acidoza, hiponatriemia, hiperkaliemia). Toate acestea, alterând permeabilitatea membranelor celulare şi modificând structurile intracelulare (mitocondriile, microzomii, ribozomii), perturbează metabolismul enzimatic celular (în special în celulele nervoase, miocardiocite şi eritrocite).
Comele prin tulburări electrolitice se întâlnesc în hiper- şi hiponatriemie, hiper- şi hipokaliemie, acidoză metabolică şi respiratorie, hiper- şi hipomagneziemie, hiper- şi hipocalcemie.
În coma diabetică se instalează un dezechilibru hidro-electrolitic, realizându-se în final o hiperosmie plasmatică, hemoconcentraţie accentuată şi deshidratare celulară. Deshidratarea este produsă prin glucozurie şi poliurie şi implică creşterea corpilor cetonici în sânge cu majorarea concentraţiei radicalilor acizi. Acetoacidoza diabetică asociată tulburărilor hidroelectrolitice determină grave tulburări metabolice la nivelul SNC prin perturbarea echilibrului electrolitic al membranei celulare, prin ieşirea ionilor de potasiu din celulă şi pătrunderea ionilor de sodiu. În patogenia comei diabetice un rol important i se atribuie reducerii consumului de glucoză în ţesutul cerebral şi scăderii progresive a consumului de oxigen. S-a sugerat că cetoacidoza prin tulburările ionice şi intumescenţa mitocondriilor ar împiedica utilizarea glucozei celulare prin dereglarea penetraţiei ei intramitocondriale. Se presupune, de asemenea, că acumularea corpilor cetonici ar interfera cu metabolismul cerebral prin blocarea competitivă a unor compuşi ai ciclului Krebs. Altă ipoteză încearcă explicarea tulburărilor neurologice din coma diabetică prin concentraţia crescută de acid gama-aminobutiric (GABA), care, în calitate de mediator inhibitor, ar determina o inhibiţie directă a transmiterii neuronale.
În comele tireotoxice, în urma măririi consumului celular de oxigen sub acţiunea excesului de catecolamine şi tiroxini, se tulbură metabolismul celular cu acidoză şi transmineralizare, survin procese patologice celulare (leziuni celulare, distrofie, necroză) cu predominanţă în cord şi creier (hipotalamus şi cortex).
În coma hepatică pe prim-plan se situează hiperaminoacidemia, hiperamoniemia, lactacidemia, alcaloza, hipoxia cerebrală. Acţiunea toxică a amoniacului asupra ţesutului nervos s-ar datora blocării acizilor alfa-cetoglutaric, glutamic şi sustragerii ATP, necesar altor procese funcţionale ale celulei nervoase. Comele hepatice au în patogenia lor intoxicaţia cu produşi ai digestiei intestinale nedetoxicaţi de către ficat şi absorbiţi în circulaţia sistemică, tulburări electrolitice grave, exces de amoniac provenit din proteinele alimentare, aldosteronismul secundar cu tendinţă spre retenţie hidrică şi edem cerebral.
Ca mecanism patogenetic al comei în insuficienţa respiratorie se particularizează hipoxia şi hipercapnia.
Coma eclamptică (toxicoza gravidelor sau pseudouremia) se realizează prin creşterea bruscă a presiunii intracraniene, prin edem cerebral şi ischemie, printr-un mecanism de vazoconstricţie arterio-venoasă, care duce la stază, creşterea permeabilităţii vaselor şi edem. În acest mod se produce o jenă în circulaţia lichidului cefalorahidian în regiunea creierului cu tulburări de nutriţie a celulelor nervoase. Această formă de comă se accentuează şi prin instalarea insuficienţei renale.
Evoluţia comei parcurge câteva stadii:
a) coma uşoară (superficială, subcomă) – pierderea cunoştinţei, însă bolnavul poate fi trezit episodic;
-
coma moderată – lipsa reacţiei la excitanţii algici, apariţia reflexelor patologice;
c) coma profundă – pierderea funcţiilor vegetative;
d) coma terminală, depăşită cu prăbuşirea presiunii arteriale, stop cardiac, moartea; în această comă supravieţuirea poate fi realizată doar prin intermediul resuscitării cardio-respiratorii artificiale.
Manifestările comei. Oricare ar fi etiologia comei aceasta se manifestă printr-un ansamblu de dereglări tipice ale funcţiilor vitale, care include:
a) dereglările funcţiilor SNC: a activităţii nervoase superioare, a reflexelor necondiţionate, a motilităţii, sensibilităţii, funcţiilor vegetative;
-
dereglările hemocirculatorii cu hipoperfuzia organelor;
-
dereglările respiratorii cu hipoventilaţie sau hiperventilaţie;
-
insuficienţa renală;
-
insuficienţa hepatică;
-
dereglări endocrine;
-
dereglări metabolice.
Corecţia patogenetică se efectuează în funcţie de etiologia şi patogenia comei şi include:
a) dezintoxicaţia (hemodializa, hemosorbţia, enterosorbţia,
diuretice);
-
deshidratarea (manitol, sorbitol);
-
administrarea sedativelor, hipotermia craniului;
-
restabilirea hemocirculaţiei sistemice şi cerebrale;
-
oxigenoterapia;
-
lichidarea acidozei şi alcalozei.
Consecinţă a comei cerebrale terminale este decesul cerebral.
Decesul cerebral este starea caracterizată prin pierderea ireversibilă a funcţiilor cerebrale corticale, subcorticale şi ale trunchiului cerebral cu sistarea consecutivă a controlului asupra centrilor funcţiilor vitale şi absenţa activării cortexului cerebral prin căile reticulare ascendente. Evident, decesul cerebral antrenează moartea organismului.
27. Dishomeostaziile termice
Homeotermia reprezintă menţinerea temperaturii constante a corpului şi este asigurată de activitatea centrilor nervoşi de termoreglare şi a sistemelor efectoare prin menţinerea echilibrului dintre termogeneză şi termoliză.
Dishomeostaziile termice se manifestă prin hipertermie şi hipotermie generală.
Hipertermia reprezintă un proces patologic integral la animalele homeoterme şi la om ca urmare a tulburării echilibrului dintre termogeneză şi termoliză şi caracterizat prin predominarea absolută sau relativă a termogenezei şi prin creşterea temperaturii corpului mai sus de 37˚C.
Cauzele hipertermiei sunt ridicarea temperaturii mediului ambiant, intensificarea proceselor de termogeneză şi reducerea capacităţii organismului de cedare a căldurii.
Patogenia hipertermiei constă în instalarea dezechilibrului termoreglării cu predominarea absolută sau relativă a termogenezei asupra termolizei. Sunt posibile cel puţin trei variante de dezechilibru al termoreglării: aportul excesiv de căldură din ambianţă şi termoliza relativ insuficientă pentru cedarea surplusului de căldură; termogeneza absolut mărită şi termoliza relativ insuficientă; reducerea absolută a termolizei cu nivel normal de termogeneză.
Stadiile hipertermiei. Hipertermia parcurge în evoluţia sa două stadii esenţiale: stadiul de compensare cu păstrarea homeostaziei termice şi stadiul de decompensare cu hipertermie propriu-zisă.
Stadiul de compensare reprezintă intervalul de timp din momentul acţiunii factorilor etiologici şi includerii mecanismelor de adaptare a organismului. Strategia reacţiilor adaptative constă în limitarea termogenezei şi sporirea termolizei.
Limitarea termogenezei se efectuează prin inhibiţia parţială a proceselor nervoase şi a secreţiei endocrine cu inhibiţia consecutivă a funcţiilor organismului şi a proceselor metabolice catabolice (exotermice).
Intensificarea termolizei se efectuează prin mai multe reacţii. În perioada compensatorie are loc mărirea debitului sanguin periferic prin dilatarea vaselor periferice, ceea ce conduce la creşterea de zeci de ori a termolizei prin conductibilitate şi iradiere. În acelaşi timp, la egalarea temperaturii aerului atmosferic cu temperatura corpului, cedarea căldurii prin conducere sau iradiere încetează. În aceste condiţii unica cale de cedare a căldurii rămâne creşterea debitului sudoral concomitent cu reducerea importantă a concentraţiei clorurii de sodiu în sudoare, ceea ce preîntâmpină pierderile considerabile de săruri şi eventualele dishomeostazii electrolitice, care pot deveni mai periculoase pentru organism decât hipertermia. La evaporarea unui gram de apă se consumă cca 580 calorii, iar luând în considerare volumul maxim al sudoraţiei timp de 24 de ore egal cu 10–12 litri, devine clară importanţa şi eficacitatea acestui mecanism al termolizei. În acelaşi timp, creşterea umidităţii aerului atmosferic până la 100% întrerupe şi acest mecanism al termolizei, ceea ce conduce la tulburări ale homeostaziei termice.
Stadiul de decompensare sau hipertermia propriu-zisă survine la epuizarea treptată şi insuficienţa reacţiilor adaptative şi se caracterizează prin dezechilibrul termic – predominarea termogenezei asupra termolizei şi ridicarea temperaturii corpului.
Astfel stadiul de decompensare se caracterizează nu numai prin ridicarea temperaturii corpului (şocul termic), ci şi prin grave tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic şi acido-bazic de pe urma supraîncordării mecanismelor termolizei – a secreţiei sudoripare şi hiperventilaţiei pulmonare.
Hipertermia începe o dată cu creşterea temperaturii corpului şi este consecinţă a epuizării şi prăbuşirii mecanismelor de termoreglare. În aceste condiţii au loc un şir de modificări succesive, cum ar fi creşterea temperaturii pielii, vasodilataţia, creşterea transpiraţiei urmate de intensificarea pierderii căldurii prin convecţie, iradiere şi evaporare. În acelaşi timp, dilatarea excesivă a vaselor periferice poate evolua în colaps vasomotor, sincope de căldură, edem de căldură, considerabile pierderi hidrosaline cu deshidratare şi grave tulburări electrolitice.
Sincopa de căldură reprezintă un accident caracterizat prin pierderea cunoştinţei, determinată de micşorarea bruscă a presiunii arteriale pe fundal de vasodilatare excesivă sau colaps vascular.
Edemul de căldură localizat preponderent în membrele inferioare apare ca rezultat al suprasolicitării termolizei, tulburărilor vasomotorii şi dilatării vaselor tegumentelor, al dereglării bilanţului hidroelectrolitic şi nu în ultimul rând aportului crescut de apă şi sare.
Deshidratarea organismului în hipertermii survine în cazul, în care volumul pierderilor lichidiene prin transpiraţie abundentă şi îndelungată depăşesc volumul aportului hidric. Ca urmare a deshidratării iniţial apare oliguria compensatorie şi numai în cazul când aceasta devine insuficientă pentru restabilirea echilibrului hidric scade volumul lichidului interstiţial cu creşterea concomitentă a osmolarităţii, ieşirea apei din celule – survine deshidratarea hiperosmolară, care se manifestă prin sete, oboseală, ameţeli, oligurie, pirexie, iar în stadiile avansate – prin delir şi moarte.
O importanţă deosebită în patogenia hipertermiei aparţine pierderilor saline şi tulburărilor electrolitice care de asemenea survin în cazul, în care pierderile de săruri depăşesc aportul acestora. Deşi prin transpiraţie se pierde uşor şi sodiul, şi potasiul, totuşi hiponatriemia este principala tulburare electrolitică cu scăderea osmolarităţii lichidului extracelular, deshidratare extracelulară şi hiperhidratare intracelulară. În consecinţă apar manifestări specifice perturbărilor hidrice şi electrolitice cum ar fi oboseala, cefalea, crampele musculare, greţurile, voma, spasmul piloric, atonia gastrointestinală cu reducerea absorbţiei apei din tubul digestiv.
Crampele musculare se caracterizează prin spasme dureroase ale muşchilor scheletici, iar patogenia lor constă în pierderea apei extracelulare, hipovolemie (până la 50% din volumul sângelui circulant), hemoconcentraţie, tulburări microhemocirculatorii, hipotensiune arterială şi în final se instalează insuficienţa circulatorie însoţită deseori de sincope. În condiţii de hipovolemie şi hipotensiune survine insuficienţa renală cu retenţie azotată, creşterea concentraţiei ureei în sânge, care mai este agravată şi de hemoconcentraţie. Astfel, în urma pierderilor lichidiene prin transpiraţie şi ulterior prin vomă se tulbură funcţia renală, apare hiperazotemia, care agravează şi mai mult fenomenele dispeptice.
Un alt factor patogenetic important al stadiului de decompensare este anhidroza – lipsa sudoraţiei în ambianţă caldă. Ea survine ca rezultat al epuizării procesului sudoral şi deshidratării critice, incompatibile cu viaţa. Anhidroza determină creşterea necontrolată a temperaturii corpului, care conduce la şoc termic, comă şi moarte.
Şocul termic se caracterizează prin grave tulburări cerebrale şi absenţa sudoraţiei, consecinţă a prăbuşirii mecanismelor de termoreglare, creşterii temperaturii corpului şi autoîntreţinerii hipertermiei (41–42˚C). Astfel, şocul termic este condiţionat de pierderile hidrice şi saline, epuizarea şi întreruperea procesului sudoral, ceea ce menţine temperatura crescută a corpului. Instalarea şocului termic este favorizată de anumiţi factori, cum ar fi îmbrăcămintea călduroasă neadecvată temperaturii mediului, muncă fizică intensă în încăperi închise cu temperatură ridicată, temperatura crescută a aerului atmosferic, expuneri îndelungate la acţiunea razelor solare, presiunea şi umiditatea crescută a aerului, lipsa curenţilor de aer etc. Şocul termic apare mai des pe fundalul suprasolicitării fizice, deoarece în activitate musculară intensă se produc cantităţi importante de căldură suplimentară. Alţi factori endogeni favorizanţi şocului termic sunt obezitatea, vârsta înaintată, alcoolismul, afecţiunile cardiace, respiratorii, hepatice, intoxicaţiile cronice.
Consecinţele hipertermiei sunt procesele patologice celulare (leziuni celulare, necroza celulară), procesele patologice integrale (dishidrii, dishomeostazii electrolitice, insuficienţa circulatorie, şocul, insuficienţa respiratorie, coma, moartea organismului).
Hipotermia reprezintă un proces patologic integral caracterizat prin tulburarea termoreglării şi micşorarea temperaturii corpului sub З6,5°С. În general se disting trei grupe de stări hipotermice: hipotermia patologică, consecinţă a acţiunii îndelungate a temperaturii scăzute a mediului; hipotermia medicală, indusă în scopuri terapeutice, anestezice sau chirurgicale; hipotermia fiziologică, ce apare în cursul sezonului rece la o serie de mamifere. Hipotermia poate surveni prin reducerea considerabilă a termogenezei, prin intensificarea termolizei sau prin ambele mecanisme, însă în toate cazurile termoliza predomină absolut sau relativ asupra termogenezei.
Termogeneza se reduce în caz de imobilizare, în special la bolnavii cu regim strict la pat, iar la copiii mici şi la bătrâni termoreglarea imperfectă cu hipotermia poate surveni chiar şi în timpul somnului. În cazuri patologice hipotermia prin reducerea termogenezei se instalează în şoc traumatic, hemoragii masive, boli infecţioase (dizenteria), boli cronice îndelungate cu stări carenţiale şi grave tulburări metabolice (inaniţie, diabet grav, mixedem, insuficienţă renală, hepatică), leziuni ale sistemului nervos însoţite de tulburări vasomotorii importante sau de paralizii. Intensificarea termolizei cu reducerea concomitentă a termogenezei contribuie la scăderea bruscă a temperaturii până la valori incompatibile cu viaţa. Astfel se întâmplă în surmenaj, epuizare fizică, distrofie alimentară. Hipotermia survenită în stare de ebrietate se explică prin faptul că alcoolul dilată vasele periferice şi inhibă funcţia centrului termoreglator.
Hipotermia patologică în cele mai dese cazuri este consecinţă a intensificării termolizei pe fundalul termogenezei iniţial normale, de exemplu în cazul temperaturii scăzute şi umidităţii sporite a aerului atmosferic, vântului puternic, îmbrăcămintei neadecvate temperaturii scăzute ş.a.
În evoluţia hipotermiei patologice se disting două perioade: stadiul de compensare şi stadiul de decompensare.
Stadiul de compensare se caracterizează prin menţinerea temperaturii corpului în limitele normei datorită reacţiilor de compensare, care condiţionează restructurarea termoreglării. În varietatea de mecanisme adaptative în primul rând se includ mecanismele de termoreglare fizică orientate spre limitarea termolizei. Astfel, spasmul vaselor periferice şi reducerea debitului sanguin periferic diminuează cedarea de căldură prin conducere, convecţie şi iradiere. Reducerea considerabilă a debitului sanguin periferic scade semnificativ temperatura pielii şi a ţesuturilor subcutanate, ceea ce poate provoca diverse tulburări metabolice, hiperpermeabilitate vasculară şi celulară, deshidratare intracelulară, degerături cu distrucţia mecanică a ţesuturilor. În condiţiile temperaturii scăzute a tegumentelor se întrerupe procesul sudoral şi respectiv evaporarea. În plus, la animale piloerecţia asigură formarea unui strat termoizolant de aer, ce limitează considerabil termoliza. La om această reacţie s-a păstrat în formă rudimentară (“piele de găină”). O altă reacţie este menţinerea unei poziţii specifice («poza embrionului», «ghem»), care reduce termoliza prin micşorarea suprafeţei corpului expuse mediului ambiant.
La o acţiune mai intensă sau mai îndelungată a frigului se includ şi mecanismele termoreglării chimice asigurate de modificările neuroumorale şi orientate spre intensificarea termogenezei. În consecinţă creşte tonusul muscular, apare frisonul, ce asigură o termogeneză mai intensă; se intensifică secreţia adrenalinei de către medulosuprarenale şi consecutiv creşte glicogenoliza în ficat şi muşchi; glucocorticoizii stimulează neoglucogeneza şi astfel creşte nivelul glucozei în sânge, sporeşte consumul de oxigen; hormonii tiroidieni decuplează oxidarea de fosforilare, ce determină eliberarea energiei în formă de căldură. Deşi decuplarea oxidării de fosforilare provoacă o încălzire rapidă a organismului, ea nu poate asigura adaptarea îndelungată la frig, deoarece se reduce formarea macroergilor şi asigurarea cu energie a proceselor metabolice. La epuizarea reacţiilor compensatorii mecanismele de termoreglare devin incapabile de a mai asigura homeostazia termică, temperatura corpului începe să scadă, deşi consumul de oxigen iniţial rămâne intens şi numai la etapa avansată a hipotermiei intensitatea metabolismului scade paralel cu temparatura corporală.
Stadiul de decompensare se caracterizează prin scăderea treptată a temperaturii în pofida faptului că mecanismele termoreglatorii sunt încordate la maxim. Astfel, scăderea temperaturii bazale până la 30–32°С la om este însoţită de tulburări funcţionale grave, dar încă reversibile: dispnee, intensificarea activităţii cardiace, creşterea presiunii arteriale şi vitezei de circulaţie, frison şi supraîncordare metabolică. Pe măsura scăderii temperaturii scade frecvenţa şi forţa contracţiilor cardiace, în timp ce presiunea arterială rămâne înaltă, graţie vasoconstricţiei şi rezistenţei periferice crescute, viteza torentului sanguin se reduce considerabil. Se reduce frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii, apare somnolenţa, mişcările voluntare sunt stinghere, iar ulterior dispare frisonul, treptat se instalează o rigiditate musculară, individul pierde cunoştinţa, reflexele pupilare şi periferice sunt diminuate. Dacă temperatura scade mai jos de 26°С, se inhibă toate funcţiile vitale ale organismului: metabolismul energetic se reduce la minim, se tulbură activitatea cardiacă din cauza fibrilaţiei, respiraţia devine superficială şi periodică, survine hipoxia, scade tonusul muscular, dispar reflexele spinale. Moartea survine în urma întreruperii respiraţiei.
Consecinţele hipotermiei sunt procesele patologice celulare şi tisulare (leziuni celulare hipoxice, hipoenergetice, hipotermice, necroza celulară, inflamaţia), procesele patologice integrale (insuficienţa circulatorie, insuficienţa respiratorie, şocul, coma, moartea organismului).
Dostları ilə paylaş: |