Introducere

Gradul I: dispneea apare la urcatul pantelor şi scărilor (peste 15 – 20 trepte);

• 
  Gradul II: dispneea apare şi la mersul pe plat în ritmul impus de o persoană sănătoasă;
  

• 
  Gradul III: dispneea apare şi la mersul pe plat în ritm propriu;
  

• 
  Gradul IV: dispneea apare şi la activităţi uzuale: îmbrăcat, spălat, vorbit, etc.;
  

• 
  Gradul V: dispneea este prezentă şi în repaus.
  

Existând desigur în cadrul fiecărui grad, nuanţări cantitative, această scară permite clinic cuantificarea celui mai important simptom. O dozare mai exactă se poate face apreciindu-se:

• 
  numărul treptelor,
  
• 
  distanţa în metrii,
  
• 
  numărul de paşi la care apare dispneea sau la care bolnavul trebuie să se oprească.
  

Testul apneei.
Se cere bolnavului ca după un inspir maxim să execute o apnee cât mai lungă posibil. În general, cu cât disfuncţia este mai severă, cu atât apneea va fi mai scurtă, iar apneea de la sfârşitul expirului va fi aproape imposibilă. Momentul de oprire al apneei (“breaking point”) se produce în general când PaCO2 a crescut la 50 mm Hg iar PaO2 a scăzut sub 70 mm Hg. Cu cât apneea este mai scurtă, cu atât gazele sanguine se aflau iniţial mai aproape de aceste valori. Cronometrată, durata apneei reprezintă un test de evoluţie a bolii sau de eficienţă a tratamentului aplicat.
Testul lumânării.
La o distanţă oarecare de gură, bolnavul ţine o lumânare aprinsă în care suflă încercând să ţină aplecată flacăra fără ca aceasta să se stingă. Cu cât distanţa de gură a flăcării este mai mică cu atât sindromul obstructiv este mai sever. Ameliorarea lui permite distanţarea. De asemenea, o cronometrare a timpului cât flacăra este menţinută aplecată este o altă posibilitate de apreciere a capacităţii expiratorii a pacientului, ca şi a mărimii volumelor de aer mobilizabile.
Acest test se poate executa şi sub forma “timpului expirului forţat”. Se face un inspir maxim apoi se expiră forţat; ascultând acest expir cu stetoscopul deasupra traheei, se cronometrează. Normal CV este expirat în 3 – 4 secunde. La obstructivi în 6 secunde şi peste, indicând un raport VEMS x 100/CV  65%.
O altă variantă a acestui test este “testul chibritului al lui Snider”. La 15 centimetrii de gură se ţine un chibrit aprins şi se încearcă stingerea lui. Pacientul care nu-l poate stinge prezintă un sindrom obstructiv corespunzător unui VEMS sub 1000 ml.


Testul formării bulelor în apă.
Pacientul suflă printr-un tub introdus într-o sticlă cu apă. Se suflă lent şi continuu în aşa fel ca să se formeze bule într-o suită continuă. Cronometrarea duratei expirului (vizualizat prin producerea bulelor) este un bun test al volumelor mobilizabile şi al rezistenţelor la flux. Înălţimea apei în sticlă reprezintă rezistenţa interpusă, dând posibilitatea estimării forţei expiratorii (pasive sau active în funcţie de modul în care se execută expirul). Aprecierea acestui test în evoluţia bolii şi a asistenţei recuperatorii este satisfăcătoare.

Pulsul şi tensiunea arterială.
Acest test intră în examenul de rutină obligatoriu. Tahicardia este frecventă, datorită hipoxemiei sau insuficienţei cardiace sau numai utilizării abuzive a simpaticomimeticelor în spray-uri. Starea psihică emoţională, anxioasă, a bolnavilor respiratori poate fi ea singură cauză a tahicardiei. Pulsul poate fi deci un indicator al stării bolnavului, dând şi indicaţii asupra terapiei. La fel, ridicarea tensiunii arteriale reprezintă un pericol în plus pentru cord şi trebuie de urgenţă tratată.
Pentru că este extrem de dificilă monitorizarea pacienţilor cu ajutorul aparaturii, se pot stabili următorii parametri ca indicatori de oprire a efortului:

• 
  apariţia sau creşterea dispneei, a unei stări de disconfort;
  

• 
  apariţia sau creşterea respiraţiei zgomotoase, a “wheezing”-ului;
  

• 
  instalarea tahipneei (peste 30 respiraţii/min.);
  

• 
  ritmul cardiac (peste 110 – 120 bătăi/min.) sau apariţia unei aritmii;
  

• 
  apariţia unor dureri toracice de tip constrictiv sau presiune presternală.
  

Evaluarea/testarea funcţiei respiratorii.
De cea mai mare importanţă în vederea stabilirii unei conduite de recuperare este evaluarea spirografică, care ne permite să determinăm o parte din cei mai importanţi parametri ai ventilaţiei, atât volume cât şi debite pulmonare.