Introducere

Postoperator:

• 
  utilizarea elementelor sau metodelor de relaxare;
  

• 
  utilizarea posturilor:
  
• 
  relaxante,
  
• 
  facilitatoare ale respiraţiei,
  
• 
  de drenaj bronhic,
  

• 
  utilizarea unei tuse corecte cu aplicaţii şi în cadrul drenajului bronhic;
  
• 
  modalităţi de utilizare a respiraţiei corecte abdomino-toracice.
  
• 
  programe de gimnastică medicală cu accent pe utilizarea unei respiraţii corecte;
  
• 
  modalităţi de creştere a capacităţii de efort a pacienţilor.
  

5. MODALITĂŢI DE TESTARE NECESARE PENTRU EVALUAREA STĂRII FUNCŢIONALE A PACIENŢILOR.


Examenul clinic.
Este cel mai important nu numai pentru stabilirea diagnosticului ci şi pentru aprecierea în timp a evoluţiei bolii. Cianoza (arată o PaO2 sub 85 mm Hg), datele fizice pulmonare (sonoritatea, expirul), cantitatea şi aspectul sputei, turgescenţa jugularelor, hepatomegalia, edemele, ritmul cardiac trebuie urmărite cu atenţie deoarece furnizează date pe baza cărora se pot face şi aprecieri asupra funcţiei cardio-respiratorii. Ameliorarea acestor semne clinice sub procedeele asistenţei de recuperare denotă fără greş ameliorarea funcţiei respiratorii. Este desigur necesară o urmărire atentă a bolnavului şi o oarecare practică medicală pentru a înregistra corect simptomatologia clinică.
John Guarino a introdus o nouă metodă de semiologie clinică “ascultaţia percuţiei toracelui” cu ajutorul căreia se pot diagnostica o serie de leziuni pulmonare.
Tehnica este următoarea: se percută uşor în ritm constant cu indexul sau degetul mijlociu, manubriul sternal în acelaşi loc, în timp ce cu stetoscopul se ascultă simetric posterior de la apex la baza ambelor hemitorace. Stetoscopul nu trebuie apăsat puternic pe piele. Uneori este preferabil să se scoată membrana stetoscopului. Sunetul perceput este egal şi comparabil cu ariile simetrice. Dacă se interpune între locul de producere a sunetului (manubriu) şi locul de ascultare o zonă cu densitate modificată (infiltraţie, tumoare, atelectazie, lichid pleural, îngroşare a pleurei etc.), unda sonoră suferă o absorbţie, motiv pentru care o vom percepe înfundată, înăbuşită, asurzită. Se ştie că intensitatea sunetului este proporţională cu pătratul amplitudinii undei sonore. Această amplitudine se amorsează în zonele cu densitate crescută. Este posibil să se detecteze schimbări de sonoritate la zone de densitate crescută având dimensiuni de 4 x 5 x 6 cm.
Metoda, bine stăpânită, permite şi localizarea zonelor cu secreţii mai abundente care obstruează bronhiile, determinând sau nu fenomene atelectatice. Depistate, aceste zone reprezintă indicaţie importantă pentru poziţiile de drenaj bronhic, iar normalizarea undei sonore este o dovadă a dezobstrucţiei bronhice segmentare respective.
Ascultaţia plămânului făcută cu competenţă poate da relaţii deosebit de importante pentru evaluarea indirectă funcţională.
A. R. Nath şi L. H. Capel descriu două tipuri principale de zgomote inspiratorii: “pârâituri” (“crackles”) – iniţiale şi finale. Cei doi autori au înregistrat pe bandă zgomotele inspiratorii concomitent cu pneumotahograma şi au dovedit că zgomotele precoce, la începutul inspirului, apar la pacienţii cu sindrom obstructiv (bronşitici, emfizematoşi, astmatici), în timp ce zgomotele tardive din finalul inspirului sunt prezente în fibrozele pulmonare, sarcoidoză, congestie pulmonară, azbestoză etc. primele ar releva clinic disfuncţia obstructivă în timp ce secundele, disfuncţia restrictivă, fapt statistic confirmat prin testele funcţionale respiratorii.
Zgomotele (“pârâiturile”) precoce sunt originare din căile mari, sunt neregulate, răzleţe, mai groase sau mai fine ca tonalitate, dar cu tendinţă de a se modifica, chiar să dispară, la tuse. Se aud pe tot toracele, dar şi la gura bolnavului.
Zgomotele (“pârâiturile”) tardive sunt regulate, au o tonalitate mai înaltă, se percep la baze, nu se aud la gură, tusea la accentează.
Dacă primele sunt determinate de modificările arhitecturale ale căilor mari bronhice (secreţii, obstrucţii etc.) prin care, trecând coloana de aer, determină zgomotele caracteristice (“ca suflul prin tuburile unei orgi”), zgomotele finele inspiratorii apar la trecerea aerului prin căile mici când acestea, închise prematur, se deschid o dată cu inflaţia plămânului.
Este de preferat, pentru a se sesiza diferenţe, ca plămânul să nu fie ascultat cu stetoscopul ci cu o compresă de tifon.


Aprecierea gradului de dispnee la efort.
Prin anamneză se va stabili gradul de dispnee (după “British Medical Research Council”).

•