Introducere

6.3. POSTURI ŞI REGULI DE DRENAJ BRONHIC ASISTAT ŞI

INDEPENDENT

6.4. MODALITĂŢI DE TUSE ADECVATĂ SIMPTOMATOLOGIEI.

6.5. REEDUCAREA RESPIRATORIE ASISTATĂ ŞI ÎNVĂŢAREA ŞI

UTILIZAREA UNEI RESPIRAŢII CORECTE

6.5.1. Dirijarea aerului la nivelul căilor aeriene superioare
6.5.2. Reeducarea respiraţiei costale
6.5.3. Reeducarea respiraţiei diafragmatice
6.5.4. Reeducarea respiraţiei hemidiafragmatice
6.6. Modalităţi de creştere a capacităţii de efort a pacienţilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Introducere.

Plămânul este, fără îndoială, organul despre care s-au acumulat în ultima perioadă cele mai multe idei şi date novatoare de fiziologie şi fiziopatologie, concomitent cu dezvoltarea unui arsenal tehnic de investigare, posibil azi de manipulat doar de specialişti bine calificaţi. Nu este vorba doar de un ritm de progres obişnuit în medicina modernă, ci de o preocupare direcţionată a corpului medical şi a cercetătorilor spre o patologie care se contura şi lua amploare ca un corolar a însăşi eforturilor umanităţii de a se moderniza, de a deveni tot mai civilizată, de a trăi mai bine şi mai comod. Industrializarea, chimizarea şi urbanizarea întregii vieţi s-a făcut şi continuă să se facă prin plata unui tribut uneori prea sever din partea organismului, în primul rând a aparatului respirator şi cardiovascular.

Statisticile din întreaga lume semnalează de mult schimbările survenite atât în structura morbidităţii prin boli respiratorii, cât şi locul “fruntaş” ocupat de bolile cronice respiratorii atât ca indice de prevalenţă, cât şi ca indice de gravitate.
Aparatul respirator este, după aparatul locomotor, a doua localizare de suferinţă a omului; plămânul este după aparatul cardiovascular, a doua cauză de pensionare de boală sub 50 de ani; este a treia, a patra cauză de mortalitate, cca. 40% din insuficienţele cardiace au de fapt la bază cordul pulmonar; în sfârşit, plămânul “costă” cel mai mult societăţile de asigurări pentru boală.
Se justifică aşadar, pe deplin interesul crescând pentru studiul funcţiei şi patologiei respiratorii, ca şi pentru o nouă atitudine în ceea ce priveşte asistenţa medicală a celor diagnosticaţi cu afecţiuni respiratorii. Astăzi nu se mai poate accepta că o simplă prescripţie medicamentoasă, o reţetă, ca şi câteva recomandări terapeutice făcute într-un cabinet, ar putea avea vreun efect de fond asupra deficitului funcţional cronic al acestor bolnavi. Eventual, acestea ar putea rezolva pentru moment un puseu, o exacerbare temporară a fenomenelor clinice. Bolnavului cu infirmitate respiratorie determinată de o afecţiune cronică îi este necesar un ansamblu de măsuri complementare şi progresive, care să vizeze ameliorarea condiţiei clinice şi a condiţiei fizice globale, a problemelor psihologice şi a consecinţelor socio-economice. Toate acestea reprezintă de fapt asistenţa de recuperare.
Asistenţa de recuperare a infirmului respirator cade în primul rând în sarcina specialităţii de pneumoftiziologie, care prin reprofilarea unor paturi din reţeaua sanatoriilor de tuberculoză a creat o bază de spitalizare şi pentru bronhopulmonarul cronic netuberculos, ca şi pentru sindroamele posttuberculoase. În acelaşi timp, pentru dispensarizarea tuberculozei se creează treptat şi evidenţa deficienţilor respiratori nebacilari.
Medicina internă continuă în fapt să acopere marea majoritate a internărilor şi tratamentelor puseelor acute a bronhopulmonarilor cronici, neputând însă să le realizeze programe de recuperare medicală.
Chirurgia toracică, neurologia, ortopedia, reumatologia sunt specialităţi care interferează cu deficitul respirator prin disfuncţia ventilatorie restrictivă instalată în diverse boli care ţin de domeniul lor. În marea majoritate a cazurilor însă, aceste specialităţi nu au şi nici nu pot să organizeze un sistem eficient de asistenţă recuperatorie pentru aceşti bolnavi.
În sfârşit, medicina muncii, bolile profesionale şi expertiza capacităţii de muncă sunt de asemenea strâns legate de bolnavul respirator fie pe linie de profilaxie, de diagnostic şi terapie, fie de expertizare şi recuperare socio-profesională.
Recuperarea medicală înseamnă în primul rând diagnostc spunea M. Knapp. Înainte de a alcătui un program de recuperare trebuie să se precizeze diagnosticul complet, de formă şi stadiu de boală, să se precizeze bilanţul funcţional care apoi să fie urmărit secvenţial. Apoi se vor stabili metodele şi metodologia fizicală de recuperare care reprezintă “o terapie funcţională”, care se adresează cu precizie unor anumite verigi fiziopatologice ale bolii.
Într-o astfel de asistenţă, poate mai mult decât în altele, nu se pot concepe şabloane, nu atât sub raportul metodelor, a căror variaţie nu este prea mare, ci în ceea ce priveşte metodologia aplicată. Totul este individualizat.