Introducere

1.2. EFECTELE SINDROMULUI OBSTRUCTIV.

Sindromul obstructiv cauzează funcţiei respiratorii urmări variate, acestea fiind dependente de:

• 
  sediul obstrucţiei: în căile mari, mijlocii sau mici sau în căile superioare;
  
• 
  gradul obstrucţiei este în relaţie mai directă cu efectele ei decât este natura obstrucţiei (mecanismul de producere) cu simptomatologia rezultată. O obstrucţie severă va determina o alterare importantă a funcţiei respiratorii tradusă, printr-un tablou clinic sever şi prin valori foarte coborâte ale testelor funcţionale.
  

Gradul obstrucţiei poate orienta şi asupra prognosticului, astfel:

• 
  VEMS  1,25 l dă în 81% din cazuri şanse de supravieţuire la 7 ani;
  

• 
  VEMS de 1,25 l – 0,75 l – doar 32% dintre pacienţi supravieţuiesc 7 ani;
  

• 
  VEMS  0,75 l – doar 21% din cazuri supravieţuire la 7 ani.
  

Burrows, pe baza valorii VEMS (ca test al obstrucţiei), a stabilit relaţii (relative) între gradul obstrucţiei şi efectele clinice ale ei (TABELUL 1.):


TABELUL 1. Relaţia dintre gradulul obstrucţiei şi efectele ei clinice.

VEMS % din valoarea standard	Efectele clinice
peste 80%	Normal.
80 – 60%	Probe funcţionale anormale; semne clinice minore, fără dispnee semnificativă.
60 – 45%	Dispnee la eforturi mari; poate munci, dar nu în profesii foarte solicitante.
45 – 30%	Dispnee la efort fizic moderat (urcat scara, mers mai repede). Poate munci doar şezând.
30 – 20%	Dispnee la eforturi reduse. De obicei, inapt de muncă. Hipercapnic.
sub 20%	Invaliditate totală. Prognoză rapid nefavorabilă. Cordul, de obicei decompensat.

Gradul obstrucţiei trebuie înţeles prin suprafaţa totală de secţiune a căilor de un anumit ordin. Deci, în această noţiune intră nu numai gradul de scădere propriu-zisă al diametrului unui conduct, ci şi gradul de dispersie al fenomenului obstructiv la conducte de acelaşi ordin sau de ordin apropiat fiind considerate ca rezistenţe în paralel.

• 
  reversibilitatea sau ireversibilitatea sindromului obstructiv generează o variaţie simptomatologică de la stări foarte grave până la situaţii aproape normale.
  

Prezenţa sindromului obstructiv se răsfrânge negativ asupra aproape totalităţii mecanismelor şi verigilor funcţiei respiratorii. Astfel, vor fi alterate volumele şi debitele ventilatorii, distribuţia intrapulmonară a aerului şi, prin mecanism indirect şi distribuţia perfuziei, travaliul ventilator va creşte, se alterează controlul central ventilator. În funcţie de gravitatea fenomenelor de mai sus, se poate instala insuficienţa respiratorie normo- sau hipercapnică.
Complexitatea fiziopatologică determinată de sindromul obstructiv are totuşi o expresie clinică destul de monotonă: dispnee, tuse, expectoraţie, respiraţie zgomotoasă. Aceste semne nu sunt patognomonice sindromului obstructiv bronhic, eventual sugerându-l când sunt toate prezente. De aceea, diagnosticul de sindrom obstructiv va fi pus pe baza testelor funcţionale care dovedesc direct sau indirect creşterea rezistenţei la flux. Testele funcţionale pot determina nu numai prezenţa, ci şi gravitatea sindromului obstructiv, ca şi evoluţia acestuia, spontană sau sub tratament.
Există două tipuri de obstrucţii ale fluxului aerian:

• 
  obstrucţia acută a fluxului aerian (OAFA) – traheobronşite acute (bronşita şi bronşiolita)
  
• 
  obstrucţia cronică a fluxului aerian (OCFA) – traheobronşite cronice.
  

DVO se întâlneşte cel mai frecvent sub forma diagnosticelor de BPOC şi Astm.