Ordin nr. 1142 din 03/10/2013 privind aprobarea procedurilor de practică pentru asistenţi medicali generalişti. Publicat în Monitorul Oficial nr. 669 din 31/10/2013
Yüklə 1,88 Mb.
|
|
- examenul fizic şi al stării mentale - revizuirea atentă a medicaţiei administrate şi a consumului de alcool - investigaţii de laborator pentru a elimina alte cauze ale disfuncţiilor cognitive: dozarea hormonilor tiroidieni, VDRL, teste hepatice şi renale, RMN-ul sau TC sunt recomandate în cazurile cu semne precoce de demenţă apărute într-un interval de timp relativ scurt, de câteva luni până la 1-2 ani; ambele investigaţii sunt utile pentru excluderea unor boli ce pot mima demenţa de tip Alzheimer cum sunt hematoamele şi tumorile cerebrale, accidentele vasculare ischemice sau hemoragice. Principii de îngrijire a pacientului cu demenţă - Se menţine independenţa pacientului prin încurajarea acestuia să facă singur anumite activităţi care sunt mai uşor de rezolvat; ajută la menţinerea stimei de sine şi previne frustrarea. - Se evită confruntările de câte ori este posibil. Se încearcă să nu fie contrazişi dacă spun lucruri ciudate sau prosteşti. Li se distrageţi atenţia dacă doresc să facă ceva nepotrivit, schimbând subiectul sau îndepărtându-l de sursa interesului său absurd. - Se stabilesc rutine în îngrijirea persoanei cu demenţă, făcând aceleaşi lucruri la aceleaşi ore şi asigurând o anumită predictibilitate în îndeplinirea activităţilor. - Se asigură un mediu sigur pentru pacientul cu demenţă. Confuzia, pierderea coordonării fizice cresc posibilitatea de a cădea, de aceea trebuie verificate zonele periculoase ca podelele alunecoase, mobila plasată incomod, mochetele fixate necorespunzător. Activităţile zilnice au un risc crescut pentru pacienţi: aceştia pot deschide gazul, lăsa lumina aprinsă, arunca chibrituri aprinse într-un coş cu hârtie, etc. De aceea, anumite atenţionări scrise ("închideţi gazul", "opriţi apa") ca şi eliminarea obiectelor periculoase pot diminua riscul accidentelor casnice. - Se menţin canalele de comunicare deschise. Pe măsură ce boala evoluează, problemele de comunicare între pacient şi ceilalţi vor fi din ce în ce mai mari. Pacienţii vor avea dificultăţi în a se exprima şi a purta o conversaţie. Pentru a menţine canalele de comunicare deschise se recomandă: - să se verifice dacă pacientul nu este afectat de tulburări de auz, vedere, sau de probleme stomatologice; - să se vorbească simplu, clar, rar, numai despre un singur subiect; - să se acorde persoanei mai mult timp pentru a răspunde; - dacă persoana este confuză, să i se amintească, cu răbdare, informaţiile esenţiale folosind un obiect sau o imagine; - să se încerce, prin vocabular adecvat, să nu se simtă contrazişi sau să-i jigniţi, corectându-i cu bruscheţe. - Să se folosească privirea şi atingerea pentru exprimarea sentimentelor. SUBCAPITOLUL 6: 24.6 Căderile (instabilitatea fizică, mersul instabil, căderile) Căderile reprezintă o problemă majoră pentru vârstnici, mai ales pentru femei. Echilibrul şi mişcarea necesită o interconexiune complexă a conştientului, a funcţiilor neuromusculare şi cardiovasculare, precum şi capacitatea de adaptare rapidă la o schimbare ambientală. Vulnerabilitatea la cădere a persoanelor vârstnice, creşte atunci când oricare dintre aceste sisteme este suprasolicitat de un factor suplimentar, intern sau extern. Cauzele căderilor Factorii de risc care predispun la căderi, pot fi intrinseci (tulburări senzoriale, afecţiuni musculo- scheletale, demenţele, efectul secundar al unor medicamente, etc.) dar şi factori de mediu, care ţin de zona ambientală, de obstacolele din mediul înconjurător ca în tabelele de mai jos. Tabelul nr. 1. Factorii de mediu care influenţează riscurile de cădere
Tabelul nr. 2 Factori de risc intrinseci care predispun la căderi şi posibile intervenţii (după Tinetti ME, Speechley M: Prevention of falls among the elderly)
SUBCAPITOLUL 7: 24.7 Sindromul de imobilizare al vârstnicului Sindromul de imobilizare este un sindrom specific geriatric care aduce o condiţionare etiologică complexă şi implicaţii medicale şi economice importante. În producerea sindromului de imobilizare se disting factorii etiologici favorizanţi şi factorii determinanţi, în realitate strâns intricaţi, în proporţii şi cu ponderi variabile de la caz la caz Factorii favorizanţi - Vârsta – cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât subiectul este mai expus să facă sindrom de imobilizare. - Terenul – cu referire îndeosebi la bolile neuropsihice, subiecţii anxioşi, depresivi, cei predispuşi la îmbolnăviri psiho-somatice fiind mai expuşi la a face un sindrom de imobilizare. Conduita anturajului familial, social, de îngrijire medicală, poate constitui un factor favorizant sau chiar determinant în anumite situaţii. Retragerea din activitatea profesională (pensionarea) pierderea responsabilităţilor, a statutului şi rolurilor socio-profesionale, subminează terenul predispunând la regresie intelectuală, fizică sau psihică. Dacă familia/anturajul persoanei în cauză nu manifestă o conduită de respect şi integrare, ci una de respingere sau dimpotrivă de hiperprotecţie, se creează premizele viitoare imobilizări. Imobilizarea este un concept care se referă şi cuprinde toate dimensiunile fiinţei umane: socială, fizică, psihică, intelectuală şi spirituală. Factorii determinanţi - Afecţiunile grave, severe, invalidante care impun imobilizări de lungă durată: accidentele vasculare cerebrale, accidentele coronariene, fracturile, intervenţiile chirurgicale, tulburările respiratorii, crizele psihice, alterările stărilor generale prin boli intercurente. În multe din aceste cazuri, instalarea sindromului de imobilizare, ar putea fi evitată dacă, după perioada de reanimare, de repaus sau imobilizare de necesitate, anxietatea pacientului pe de o parte şi neglijenţa personalului de îngrijire pe de altă parte, nu ar perpetua această stare. - Afecţiuni psihice: stări de depresie cu apatie-abulie, negativism, care netratate corect se complică relativ repede cu sindrom de imobilizare, pacientul devenind caşectic, incontinent şi confuz. - Circumstanţe psihice în care vârstnicii îşi impun restricţii de mobilizare, cum ar fi: teama exagerată pe care le-a provocat-o o criză episodică integral reversibilă, vertijele benigne, atacurile ischemice tranzitorii, o cădere soldată cu o leziune osteo-articulară fără gravitate (contuzie, entorsă). Dacă nu se intervine energic, dar şi cu tact şi răbdare, acest "fals sindrom de imobilizare", autoimpus, poate duce spre "organizarea" imobilizării şi deci spre o invaliditate greu de reabilitat. - Afecţiuni benigne cu evoluţie scurtă, simple indispoziţii, pot sta la baza instalării unui sindrom de imobilizare. Pacientul se refugiază în boală, refuză să se ridice imediat ce episodul acut/indispoziţia au trecut şi ulterior nu se mai poate ridica întrucât falsa imobilizare a devenit reală, prin somatizare. Indiferent de cauze, sindromul de imobilizare odată constituit, are o simptomatologie şi o evoluţie bine determinate, cu particularităţi individuale, în funcţie de caz şi de patologia existentă. Se apreciază că intervalul de timp scurs de la debutul imobilizării până la instalarea invalidităţii este în medie de 5,5 luni cu limite extreme între 10 zile şi 2 ani. Familia/anturajul contribuie, de multe ori, la "fixarea" la pat a pacientului prin aplicarea unei terapii exclusiv farmacologice şi nu o "conduită reactivizatoare", de stimulare, ajutorare a vârstnicului să se mobilizeze. În evoluţia sindromului de imobilizare se descriu 3 grupe de simptome: psihice, somatice şi metabolice. Simptome psihice Cele mai frecvente sunt: anxietatea, depresia, dezorientarea, dar şi dependenţa regresivă, infantilă, manifestată prin dezinteres, apragmatism, negativism, plâns, insomnie. Simptome somatice Un simptom important care se instalează rapid şi progresiv, adâncind invaliditatea, este amiotrofia care limitează iniţial mişcările active, apoi mişcările pasive, ducând la instalarea de retracţii musculare şi redori articulare. Sindromul devine dureros, se instalează frica şi rezistenţa la mişcări, ceea ce întreţine imobilizarea. Alte tulburări somatice ce se dezvoltă tot pe fondul imobilizării sunt: leziunile cutanate, diminuarea peristaltismului intestinal şi favorizarea constipaţiei şi a fecalomului, tulburări respiratorii, circulatorii, infecţii urinare şi pulmonare. Semne metabolice: Demineralizarea osoasă şi osteoporoza consecutivă, negativarea balanţei azotate, precipitarea calculilor urinari. Tratamentul sindromului de imobilizare - este preventiv şi curativ. Tratamentul preventiv include următoarele principii: - Tratamentul bolii cauzale, iniţiat de urgenţă şi continuat în scopul depăşirii fazei de decubit obligatorii. Încă din perioada de aplicare a terapiei intensive, se impun măsuri de Nursing convenţional pentru prevenirea complicaţiilor legate de imobilizare şi anume: - toaleta pe regiuni la pat pentru menţinerea pielii şi mucoaselor curate şi intacte; - toaleta cavităţii bucale şi a ochilor la pacientul inconştient, zilnic, pentru prevenirea stomatitelor şi a leziunilor corneene; - schimbarea poziţiei la interval de 2 ore ziua şi 3 ore noaptea, observând şi masând punctele de sprijin pentru activarea circulaţiei; - efectuarea de masaje la nivelul membrelor inferioare pentru prevenirea trombozelor şi mobilizarea pasivă a articulaţiilor pentru prevenirea anchilozelor; - controlul sfincterelor prin utilizarea de Pampers sau prin sondă a demeure; - hidratarea adecvată a pacientului pe cale parenterală sau enterală până la redobândirea reflexului de deglutiţie; - utilizarea de saltele antidecubit sau blăniţe sintetice de oaie pentru prevenirea escarelor. - "Ergoterapie de funcţie" – când pacientul devine conştient şi cooperant, care constă în: - stimularea şi sprijinirea pacientului pentru a trece la efectuarea gesturilor cotidiene: toaletă, alimentare, schimbarea activă a poziţiei, trecerea din pat în fotoliu pentru perioade progresiv crescânde; - kineziterapie de recuperare cu un specialist; - Când forma acută este lungă sau boala a survenit pe un teren cu multe alte tare, la un subiect deprimat, echipa de îngrijire trebuie să apeleze, alături de kineziterapie şi ergoterapie, şi la psihoterapie din partea unui specialist cu experienţă în geropsihologie. Tratamentul curativ. Se aplică cel mai bine în unităţile specializate (servicii de cronici, convalescenţă sau post-cură, recuperare, geriatrie) care au condiţiile necesare să aplice măsurile dificile de terapie recuperativă. Tratamentul curativ se referă la: a)Tratamentul medicamentos şi igieno-dietetic. Are indicaţii generale şi speciale pentru fiecare pacient în funcţie de starea generală, de bolile asociate, de gradul aşa-zisei "uzuri de vârstă". Se urmăreşte combaterea denutriţiei prin aport de proteine, vitamine, anabolizante, lichide, corectarea tulburărilor metabolice, controlul infecţiilor urinare, corectarea anemiilor şi a stărilor de hipercoagulabilitate, activarea metabolismului celulei nervoase prin administrarea de psihoenergizante. b)Reabilitarea vârstnicului. Se aplică subiecţilor cu deficienţe fizice şi psihice şi presupune: - dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să le permită independenţa în autoservire, pentru nevoile de bază; - mobilizarea din pat în fotoliu; - mersul propriu-zis sau cu cârje, cadru metalic, baston. Reabilitarea se face atât în interesul vârstnicului cât şi al societăţii, chiar dacă "restitutio ad integrum" nu mai este posibilă. Reabilitarea este sinonimă cu alţi 2 factori: readaptarea şi recuperarea. Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor OMS, are în vedere 3 acţiuni: - reactivarea – persoana vârstnică, pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să-şi reia viaţa cotidiană în mediul său normal. - reinserţia socială – după boală sau chiar în timpul bolii, vârstnicul reia contactul cu familia, prietenii, vecinii, încetând să mai fie izolat. - reintegrarea – vârstnicul îşi reia locul în societate, participă din plin la viaţa normală, îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi corespunzătoare capacităţii restante. Reabilitarea geriatrică se întinde pe o perioadă mai lungă, de 4-5 luni şi obligă la o abordare interdisciplinară: medicală, psihologică, sociologică şi educaţională. SUBCAPITOLUL 8: 24.8 Incontinenţa urinară Noţiuni introductive Este o tulburare funcţională a aparatului urinar întâlnită frecvent la vârstnici. Alături de demenţă şi de imobilizare, incontinenţa urinară reprezintă o cauză majoră de instituţionalizare. Tratată fie în spital fie la domiciliu, incontinenţa urinară a vârstnicului este un fenomen în creştere care necesită costuri ridicate pentru echipamentele utilizate, tratamentul eventualelor complicaţii ca şi pentru personalul de îngrijire. Educarea pacientului/anturajului pentru prevenirea şi tratamentul incontinenţei urinare Măsurile de prevenire a incontinenţei urinare la vârstnici trebuie să ţină seama de caracteristicile anatomo-fiziologice, psihologice şi de morbiditate ale organismului vârstnic. Astfel, se ştie că vârstnicii au o capacitate vezicală mai redusă, iar golirea acesteia se face la intervale mai scurte decât la adult. Câteva aspecte practice trebuie cunoscute atât de vârstnic cât şi de anturaj pentru a preveni incontinenţa: - golirea completă a vezicii înainte şi după mese, şi la culcare; - urinare de câte ori este nevoie; - deprinderea de a urina la fiecare 2 ore în timpul zilei şi la fiecare 4 ore noaptea, utilă în antrenamentul vezicii; acest lucru poate presupune folosirea unui ceas deşteptător - se bea între 11/2 – 2 l lichide pe zi înainte de orele 18,00; ajută la funcţionarea normală a rinichilor; - se elimină sau reduce consumul de cafea, ceai, Cola şi alcool întrucât au efect diuretic; - diureticele prescrise se iau dimineaţa, după micul dejun; - se limitează folosirea somniferelor, sedativelor şi alcoolului deoarece scad senzaţia de micţiune şi pot produce incontinenţă mai ales noaptea; - persoanele supraponderale trebuie să slăbească; - se fac faceţi exerciţii care să întărească muşchii pelvieni ce susţin vezica urinară (femeile); - se asiguraţi că toaleta este aproape, uşor accesibilă şi luminată noaptea; pot fi necesare bare de sprijin sau o toaletă supraînălţată; - se foloseşte lenjerie protectoare de bumbac, tampoane igienice pentru femei sau slipuri protectoare pentru bărbaţi dacă este necesar; - zilnic se ia vitamina C sau se consumă citrice pentru a ajuta la acidifierea urinei şi a diminua riscul unei infecţii urinare. Măsuri generale de îngrijire - atitudine adecvată. rolul asistentului medical este de a da persoanelor mature informaţii şi mijloace care să permită acestora să-si menţină controlul corporal; - accesibilitatea toaletei. este o intervenţie adesea neglijată. se ştie că circumstanţele de mediu pot contribui la incontinenţă în măsura în care distanţa care trebuie parcursă pe jos este mai mare decât timpul dintre apariţia senzaţiei de micţiune şi micţiunea propriu-zisă. Cazurile nedeplasabile vor fi servite cu ploscă la pat; - evitarea complicaţiilor iatrogene determinate de medicamente cu efecte adverse pe - vezică şi uretră; - lenjerie de corp protectoare care să formeze un strat protector între piele şi materialul umed; - utilizarea de saltele absorbante; - tehnici comportamentale – constau în programarea obişnuinţelor de a folosi toaleta după un orar fix, exerciţii de atenuare a senzaţiei de micţiune şi a stresului cauzat de incontinenţă, exerciţii kegel de întărire a musculaturii planşeului pelvin şi a sfincterului vezical. - îngrijirea pielii, este esenţială întrucât menţine intactă prima linie de apărare împotriva infecţiilor. Pielea care vine în contact cu urina trebuie spălată şi apoi uscată complet, după care se va aplica un strat protector lubrifiant. Nu vor fi neglijaţi nici pacienţii care au îmbrăcăminte de protecţie (Pampers, slip protector). Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 669 bis din data de 31 octombrie 2013 Prima pagina | Despre proiect | Contact Copyright ©2009 Marian Gheorghe ... Yüklə 1,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|