Suport de curs

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ”ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE ŞI MEDICINĂ DENTARĂ

SPECIALIZAREA: TEHNICĂ DENTARĂ
SUPORT DE CURS:

TEHNOLOGIA APARATELOR ŞI INSTRUMENTELOR UTILIZATE ÎN TEHNICA DENTARĂ

ANUL I

AUTORI: Dr. Călin Mancaş, Dr. Vlad Dumitrescu, Dr. Teodora Eva Lupulescu




CAPITOLUL I
PROTEZELE DENTARE
Scopul activităţii medicului stomatolog este transformarea pacientului cu afecţiuni ale aparatului dento-maxilar într-un individ sănătos. În vederea atingerii acestui deziderat, medicul efectuează o serie de acte terapeutice, în mare parte instrumentale. Adeseori medicul este secundat de către tehnicianul dentar. Astfel spus, tratamentele stomatologice pot fi:

• 
  Neprotetice, practicate în exclusivitate de către medicul stomatolog;
  
• 
  Protetice, care reclamă realizarea unor proteze dentare. În marea lor majoritate acestea se obţin în laboratorul de tehnică dentară, fiind realizate de către tehnicianul dentar.
  

Pentru desfăşurarea activităţii de tehnică dentară sunt necesare o serie de condiţii:

Condiţii tehnico-materiale:

Presupun existenţa unui laborator de tehnică dentară cu o dotare minimă corespunzătoare – spaţii, instalaţii de apă, gaz, curent electric, aer comprimat, dispozitive, aparate şi utilaje, locuri de muncă amenajate, materiale, etc.

Condiţii socio-organizatorice:

Se referă la adresabilitatea tehnicianului dentar în raport cu medicii stomatologi şi tehnicienii dentari sau cu colective de medici sau tehnicieni. Un rol important îl joacă şi aptitudinile de colaborare cât şi diviziunea muncii într-un colectiv.

Condiţii individuale:

Fac apel la pregătirea profesională a tehnicianului dentar, la manualitate, dublate de un spirit etic corespunzător.

DEFINIŢIA PROTEZELE DENTARE:
Sunt corpuri fizice confecţionate din diverse materiale, străine organismului, utilizate în scopul refacerii morfologiei şi funcţiilor ADM alterate sau pierdute datorită unor afecţiuni specifice.
CLASIFICAREA PROTEZELOR DENTARE:
După scopul urmărit, protezele dentare se împart în:

1. 
   Proteze de înlocuire care pot fi:
   

• 
  Dentare, care la rândul lor pot fi:
  

• 
  Fixe (conjuncte);
  
• 
  Mobilizabile (adjuncte).
  

2. 
   Proteze de corecţie ce se împart în:
   

• 
  Ortodontice:
  

• 
  Fixe;
  
• 
  Mobilizabile.
  

• 
  Chirurgicale:
  

• 
  Fronda mentonieră;
  
• 
  Şine linguale;
  
• 
  Plăci palatinale;
  
• 
  Aparate cranio-maxilare.
  

TEHNICIANUL DENTAR
Reprezintă un membru important al echipei stomatologice, asigurând realizarea în cele mai bune condiţii a lucrărilor protetice, ortodontice, chirurgicale, în cadrul sistemului relaţional complex, medicul stomatolog colaborează cu tehnicianul dentar în vederea obiectivării scopului terapeutic.

Tehnicianul dentar nu are numai rolul unui executant care să respecte cu stricteţe indicaţiile oferite de medic. El este şi un artist al cărui talent, priceperi şi deprinderi sunt dirijate de imaginaţia creatoare, pentru individualizarea cât mai perfectă a lucrărilor protetice. Fiecare piesă realizată de el este un unicat, concepută şi efectuată pentru a se integra morfologic şi funcţional unui anume sistem stomatognat.

Măiestria unui tehnician specializat în tehnica ceramo-metalică constă nu numai în a realiza elemente identice cu realitatea din cavitatea orală, ci şi în a realiza din punct de vedere practic, cel mai mic număr posibil de arderi. Aspectele menţionate se referă la estetică, element reclamat astăzi de majoritatea categoriilor sociale cu prioritate evidentă, dar nu eludează, ci presupune şi celelalte funcţii sistemice stomatognatice.

Aşadar, activitatea tehnicianului dentar se desfăşoară printr-o mare sumă de tehnici de lucru pe un câmp redus. Mişcările se învaţă, se repetă în orele de studiu şi antrenament, se corectează şi auto-corectează, implicând intervenţia memoriei mişcării care se repetă la nesfârşit. Manualitatea cere educarea gesturilor prin exerciţii şi antrenament specific. Dacă la acestea se adaugă talentul (simţul culorilor, al proporţiilor, volumelor, umbrelor), tehnicianul este un artist, altfel este un simplu executant.

Relaţiile psiho-sociale menţionate se manifestă în cadrul unui grup organizat: echipa stomatologică, şi sunt reprezentate de respect, consideraţie, colaborare, bună dispoziţie.
ŢINUTA TEHNICIANULUI DENTAR
În concordanţă cu această ţinută psiho-socială, tehnicianul dentar se caracterizează printr-o ţinută vestimentară profesională specifică, la care face apel în momentul în care pătrunde în laborator. Aceasta trebuie să înlocuiască complet ţinuta de stradă, pentru ca hainele să fie protejate de pulberile şi de noxele din laborator. Mijloacele de protecţie:

Halatele: sunt folosite diverse tipuri:

• 
  lungi;
  
• 
  scurte;
  
• 
  cu mâneci lungi;
  
• 
  cu mâneci scurte (sunt cele recomandate pentru medicina dentară);
  
• 
  încheiate în faţă;
  
• 
  încheiate la spate.
  
• 
  De asemenea, pot fi utilizate şi costume formate din bluzon plus pantalon (sau fustă). Halatele pot fi confecţionate din pânză, rezistente la spălări şi sterilizări, sau din fibre celulozice neţesute pentru unică utilizare, presterilizate şi livrate în ambalaj etanş.
  
• 
  Ele trebuie confecţionate într-o linie modernă, lejeră, pentru a permite efectuarea cu uşurinţă a mişcărilor. Culoarea lor poate varia, de la alb până la culori pastelate, în armonie cu cromatica întregului laborator.
  

Masca:

Pot fi utilizate:

• 
  măşti de tifon din patru straturi cu patru şnururi, care acoperă numai nasul şi treimea inferioară a feţei;
  
• 
  măşti dreptunghiulare din tifon de 50/30 mm cu fantă pentru ochi şi două şnururi de fixare, care acoperă faţa şi părul;
  
• 
  măşti prefabricate din textile neţesute (dreptunghiulare sau convexe anatoforme), mulate pe etajul inferior şi mijlociu al feţei, cu şnururi elastice de fixare.
  

Masca este obligatorie în tehnica dentară. Este realizată din mai multe straturi de material sintetic hipoalergenic, unite cu ajutorul U.S. sau căldurii. Porii nu lasă să pătrundă particule până la aproximativ 0,5 microni şi bacterii de aproximativ 3 microni. Adaptată perfect la relieful feţei, masca se fixează cu barete elastice sau din acelaşi material. Ea trebuie schimbată periodic.

Fig.. I.1.:Tipuri de măşti

Mănuşile:

Au rolul de a proteja mâinile şi de a împiedica infecţiile încrucişate. Ele reprezintă o barieră fizică împotriva transferului micro-organismelor. Sunt confecţionate din:

• 
  latex (cauciuc natural);
  
• 
  nitril (cauciuc sintetic);
  
• 
  materiale plastice (polietilenă, polivinil, policlorură de vinil). Acestea sunt foarte fine şi fragile, dar confortabile.
  

Pentru a-şi îndeplini rolul, ele trebuie să prezinte o serie de caracteristici:

• 
  să fie testate de fabricant pentru a fi impermeabile;
  
• 
  să menţină sensibilitatea tactilă;
  
• 
  suprafaţa lor să fie uşor aderentă (nu lucioasă) pentru a împiedica alunecarea obiectelor;
  
• 
  să se potrivească perfect. În acest scop s-au realizat mănuşi pentru ambele mâini,- dreapta şi stânga,- pe mărimi diferite care sunt notate cu cifre, sau numai pe trei mărimi: lungi (L), medii (M), şi scurte (S). Există şi mănuşi nepereche.
  

În tehnica dentară mănuşile sunt rezervate situaţiilor în care sunt trataţi pacienţi cu risc (HIV, hepatită, TBC) şi oricând se manipulează piese protetice sosite din cabinet.

Bonetele:

Sunt confecţionate din pânză sau textile neţesute, pot avea diferite forme, este bine ca ele să acopere părul în totalitate, având rolul de a împiedica pătrunderea accidentală a acestuia în câmpul operator sau agăţarea de elementele echipamentului.

Ochelarii de protecţie:

Sunt din ce în ce mai utilizaţi. Au diferite forme în funcţie de firma producătoare, pot fi simpli, numai din sticlă sau şi cu lupe. Pot prezenta şi apărători laterale, care îi fac mai eficienţi. Ei sunt utilizaţi pentru a evita contaminarea globilor oculari cât şi accidentarea acestora cu diverse fragmente ce pot sări în timpul lucrului.

O ţinută vestimentară corectă, curată, îngrijită, impune şi reflectă întrucâtva poziţia profesională şi modul de organizare interioară a laboratorului. Respectarea în permanenţă a unei ordini perfecte, a unei dispuneri sistematice şi logice a instrumentarului, indică şi o gândire logică, organizată, sistematizată, seriozitate în muncă.

CAPITOLUL II
POZIŢIILE DE LUCRU ALE TEHNICIANULUI DENTAR
Respectarea principiilor ergonomice de organizare a activităţii în laboratorul de tehnică dentară a impus şi adoptarea unor poziţii de lucru ergonomice:

• 
  la masa de lucru - poziţia aşezat;
  
• 
  la aparate - poziţia ortostatică, dar şi aşezat.
  

Poziţia de lucru aşezat
Tehnicianul dentar aflat la masa de lucru ocupă un scaun cu rotile şi cu spătar care îmbracă regiunea lombară. Acest scaun asigură deplasarea tehnicianului dentar fără să se ridice pentru a avea acces la dulapurile din zona III. Această poziţie aşezat determină o contracţie musculară minimă pentru menţinerea unei poziţii fiziologice a corpului şi implicit a coloanei vertebrale.

Scaunul, cu perna cu o suprafaţă corespunzătoare şi sprijinul dorsal, asigură stabilitatea corpului tehnicianului, dându-i posibilitatea să efectueze mişcări precise, să manipuleze piesa de mână. Înălţimea scaunului va fi reglată în funcţie de talia practicianului, astfel încît picioarele să se sprijine confortabil de sol, iar unghiul dintre coapsă şi gambă să fie cuprins între 90-130°, valori care permit o bună irigare a gambei.

Fig. II.1.: Poziţia aşezat a tehnicianului dentar
Deschiderea peste 130° apropie situaţia de poziţia ortostatică (când este îngreunată circulaţia de întoarcere), iar valori sub 90°, scaunul fiind prea coborât, compresează vasele din spaţiul popliteal şi are drept consecinţă irigarea precară a gambei.

Poziţia aşezat trebuie să asigure şi un unghi, de asemenea, cuprins între 90-130° între coloana vertebrală şi coapsă, prin varierea înălţimii fotoliului şi apropierea sau depărtarea tehnicianului dentar de zona de lucru. Micşorarea unghiului are drept consecinţă comprimarea vaselor şi viscerelor abdominale şi irigarea precară a membrelor inferioare.

Fig. II.2.: Poziţia la masa de lucru
Condiţiile scaunelor ergonomice:

• 
  Este important ca ele să fie confecţionate din metal turnat pentru a avea rezistenţă şi să fie prevăzut cu rotile pentru adoptarea oricărei poziţii de lucru.
  
• 
  Stabilitatea în timpul lucrului reprezintă un criteriu foarte important, de aceea nu sunt indicate scaunele cu trei picioare (tripodale) care ar forţa operatorul la un balans, ci cele cu patru sau cinci picioare.
  
• 
  Taburetul trebuie să prezinte un suport al regiunii dorso-lombare (un spătar) adecvat care să susţină astfel coloana vertebrală. Acest suport poate fi şi el reglat, vertical sau orizontal, permiţând o poziţie fiziologică de lucru.
  
• 
  Scaunele sunt prevăzute cu dispozitive de reglare, de ridicare şi coborâre care sunt foarte variate şi complicate (hidraulice, prin glisare, cu ax arcuit, etc.), dar care pot fi manevrate uşor prin clapete, bare, manete, fie cu mâna, fie cu piciorul.
  
• 
  Trebuie să prezinte un sistem de blocare a mişcării şi rotaţiei scaunului.
  
• 
  Marginea anterioară a şezutului trebuie să fie rotunjită.
  
• 
  Suprafaţă să fie capitonată cu un material rezistent la acţiunea detergenţilor, acizilor, etc.
  
• 
  Tabureţii nu vor fi prevăzuţi cu suport pentru picior.
  
• 
  Şezutul va fi plat şi nu concav şi să permită o poziţie aşezată astfel încât părţile moi ale coapselor să nu suporte compresie la marginea anterioară a pernei. Suprafaţa lui trebuie să fie mai mare decât sprijinul.
  
• 
  El se poate ridica până la circa 50 cm, dar dacă înălţimea şezutului este prea mare (peste 41 cm) se suprimă circulaţia la nivelul muşchiului popliteu, în special la persoanele scunde.
  

Respectarea intervalului menţionat permite realizarea unei poziţii cât mai fiziologice a coloanei vertebrale.

În paralel cu învăţarea acestor unghiuri, deci a unei poziţii de lucru corecte, tehnicianul dentar trebuie să mai aibă în vedere şi poziţia membrelor superioare. Înălţimea mesei de lucru va corespunde nivelului cotului, astfel încât antebraţele să se sprijine pe masă fără efort.

Acest sprijin determină compresiunea vasculo-nervoasă (sindromul carpo-tunel) şi de aceea s-au imaginat nişte suporturi pe care se sprijină antebraţele şi care conferă o siguranţă şi o stabilitate mai mare tehnicianului dentar în timpul lucrului.

Distanţa de la zona de lucru la ochii tehnicianului dentar trebuie să fie de 20 – 30 cm, aproximativ cât distanţa de la care citeşti o carte.