Se spune că tot ceea ce facem şi/sau întreprindem în relaţiile cu mediul ambiant este şi înseamnă comunicare

5. Evitaţi să vă justificaţi comportamentul, mai ales atunci când nu vi se

solicită acest lucru!...

A devenit un obicei ca, indiferent de ceea ce ni se spune, mai ales dacă aceasta nu ne convine, să avem tendinţa de a ne justifica atitudinea şi/sau comportamentul, dând vina pe alţi factori sau pe alte persoane… Ei/ele sunt de vină pentru ceea ce s-a „întâmplat”, noi am vrut să evităm o asemenea situaţie, nu este vina noastră pentru că nu am ştiut şi nici nu am fost informaţi¹³, contextul a fost de asemenea natură etc.

Şi, tot ca un obicei, adeseori apelăm la… scuze! Fie că întârziem, fie că dorim să intervenim într-o discuţie, dacă nu chiar o facem, ne cerem scuze… Spre exemplu, de câte ori nu aţi văzut situaţii de genul: cineva întârzie… soseşte, (eventual) bate la uşă, intră, se opreşte şi, mai mult sau mai puţin jenat, ne „aplică” textul: „Iertaţi-mă că am întârziat! Pot să intru?”… Sau, într-o altă situaţie: dorim să adresăm o întrebare… Ridicăm mâna, ni se dă cuvântul şi începem, profund… demobilizator: „…Ştiţi, aş vrea să vă pun o întrebare”… sau „…Pot să vă pun o întrebare?” sau (şi mai grav): „…Vreau şi eu să vă pun o întrebare… Poate (de fapt, sunt sigur/ă) că voi spune o prostie” sau „…Nu ştiu dacă este bine ceea ce o să vă spun…”… După care, în cazul ideal, continuă ceea ce are de spus…

În asemenea situaţii, vă sugerăm să acţionaţi astfel:

• 
  dacă aţi întârziat (lucru care i se poate întâmpla, oricui, dar care poate denota şi impoliteţe), bateţi la uşă, intraţi şi salutaţi, cât mai discret, întreaga asistenţă şi, apoi, cel puţin la fel de discret, ocupaţi un loc, urmărind ca „intervenţia” dumneavoastră să deranjeze, cât mai puţin, auditoriul;
  
• 
  evitaţi şi/sau chiar renunţaţi să vă cereţi scuze, pentru simplul motiv că, de regulă, pe nimeni nu interesează scuzele noastre (mai ales că apelăm, la acestea, adeseori, din convenienţă)…